Simon Lilitul

continuare la Trei mateloţi în deşertul torid, mai jos


"- Apă! a strigat, din depărtare, unul dintre aceia. Apă!"
Simon Lilitul a intrat repede, a luat ulciorul plin cu apă şi a alergat în întâmpinarea lor. Deşertul sirian nu este doar o întindere, ci un obstacol dificil, un drum obligat. Un alt soi de oameni putea să învingă acel obstacol şi să treacă drumul greu al deşertului, însă o specie atât de ciudată de oameni pesemne nu se mai arătase vreodată în deşert."

Cel care trăieşte departe de oameni, ajunge să creadă, la vederea lor că sunt specimene noi sau necunoscute, de oameni!

"Veşminte ciudate, chipuri ciudate... cel care strigase "apă!", tuciuriu şi vânjos, cu un cercel de aur sclipind în ureche, rostogolea în faţa lui o bute mare, la dreapta sa păşea un ins bălai, bărbos şi rotofei, cărând pe umeri un sac, la stânga - un om slab, înalt, care ducea în spinare o ladă legată cu frânghii. Apropiindu-se, ei s-au oprit: tuciuriul s-a uitat la ulciorul din mâna lui simon şi a clătinat din cap:
- Nu, a zis el. Apă. Nouă ne trebuie multă apă. un râu, un lac, o fântână."

Poate cu bună ştiinţă autorul roteşte toată acţiunea în jurul Apei, a lichidului vital şi primordial, pentru că lipsa acestuia nu este în niciun caz un confort.

"Lămurit acum că are în faţa sa nişte zănateci, simon Lilitul a dat, totuşi, un răspuns cuminte:
- Dacă aici s-ar fi aflat râuri şi lacuri, spuse ele domol, locul acesta nu s-ar mai fi numit deşert.
- O fântână, zise Tuciuriul. Fântâni nu există?
- Nu.
- Păi, făcu Deşiratul, ţintuidu-şi ochii spălăciţi asupra lui Simon. Păi, tu de unde ai apă?
- Asta nu-i din fântână, spuse Simon, pricepând că-i o încercare, se-nţelege că toate astea nu-s decât o încercare. Aici era o ntână, dar acum trei ani a secat.
- Să mergem. Să ne-o arăţi, zise Tuciuriul. Dacă e fântână, însemnă că trebuie să fie şi apă".

Opţiunile sunt desăvârşite, fiecare cu ce-l doare capul, numai că în prezenta istorisire pe Simon nu-l durea capul de absenţa apei, cât de prezenţa acestor insoliţi semeni. Iar în mintea lui persista "încercarea" la care este supus.

"Bălaiul mormăie pe greceşte. Precis nu sunt de prin părţile astea, or fi europeni. Tuciuriul a strigat apă pe franţuzeşte. Franţuzeşte... Apă... Doamne, ăştia trebuiau să-mi tulbure liniştea pe care mi-ai dăruit-o în aşteptarea glasului Tău în liniştea de aici..?
- Am ajuns, zise Tuciuriul. Asta-i fântâna?
- Asta e spuse Simon. dar încă de-acum trei ani a secat.
- Prostii, zise Tuciuriul. Dac-ar fi secată, s-ar fi chemat groapă seacă, dar dac-ai spus că e fântână, înseamnă că înăuntru e apă. Hu-uu... "

Şi dau de apă, pentru cei veniţi părea normal, existenţa apei pare normală, de aceea cei lipsiţi de apă sunt mai înţelepţi -în lipsa confortului.
Herbert Franke a scris o epopee: Dune, unde oameni al deşertului, fremeni, avea o cultură proprie şi o dăruire totală în ceea ce-i priveşte. Erau nu numai deosebiţi ca luptători, dar şi urmăriţi de o conştiinţă colectivă tradusă într-o religie bazată pe aşteptare, întocmai cu cea a Simon Lilitului. Aşteptarea dă roadele cele mai însemnate raţiunii, este greu ce facem mai departe cu ele.