De la Jamu Mare la Cişmigiu, pe Marcovici

Muzeul Agora, Stoa lui Attalos, Athina, Greece

„ ... Și această lume mitologică a devenit identică omului real, identică materiei imobile, existentă și insesizabilă în spațiu și timp. Căci poate oare cineva considera că aspectul uman al Silenilor este mai puțin real decît aspectul uman al lui Socrate?...”

Gheorghios Kournoutos *

În anii când Orientul Nordic stabilea granițele, România devenea mai mică, al Doilea Război Mondial izbucnea. Gheorghe pleca de undeva din Bucovina, din nordul Prutului, din nordul Nord al tracilor spre Iași. Anii aceia mișcători nu i-au marcat viața, frontul i-a fost invizibil, a învățat să citească și să scrie. Abia prin 48 a putut să-și de-a seama că fusese fiu de „chiabur”, chiar a citit de multe ori cuvântul, dar nu l-a priceput deloc. Ori pentru asta o fugă în Banat, în Vestul vest al lumii de pe atunci însemna poate o evadare.

Gheorghi, cum era alintat, știa să cioplească lemnul precum gospodinele tăiau cartofii pentru a fi prăjiți. Gheorghi construiește o moară la Jamu Mare și ajută sătenii să-și vândă recolta printr-un magazin. Nu poate prin asta să supraviețuiască și duce lână la Capitală. Stabilește relații, reînvie comerțul estic, cel vestic este mort demult. Gheorghe știe că un drum se poate termina sau se poate construi de la sine, din dorință. Gheorghe este un om doritor.

Cineva știe cine este Gheorghe și la rândul său Gheorghe află asta. Fuge la București, cu banii pe care-i avea intră în gazdă pe aleea Marcovici. La etajul întâi un bătrân inginer de Sorbona îi explică curentul electric. Un an mai târziu, Gheorghe, fiu de C.A.P-işti din Banat intră la Universitate. Un an mai târziu, Gheorghe are bursă, este şi zugrav, şi zidar și om bun la toate. Când termină, Stalin moare, o mică lume respiră.

Ascendentul politic nu se poate explica, se pare că avem de-a face cu un oportunism tipic meridional, Gheorghe nu a fost niciodată un om politic. Mai târziu Gheorghe proiectează antena de pe Casa Scânteii, intră în protipendada comunistă, vede lumea, Argentina este țara cea mai sudică...

În felul său Gheorghe a născut o lume, asta pentru că nu a avut moștenitori, rude destule. Cu femeia lui a împărțit multe, dar nu a unit niciodată un fruct. „În lumea asta toate le știu numai zeii” spune el și asta într-o liber cugetare și cuprindea nu numai viața lui, dar și dorința de călătorie: „vremurile m-au împins să călătoresc”.

Am uitat să scriu că Gheorghe era tare urât.

http://www.individuatio.de/sokrates-zugeeignet/sokrates/

____________________________________________________
* Kostas Assimakopoulous, Gîndirea Greacă, Eseiști contemporani, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1975, pag. 94, mijloc.

Socrate - Nietzsche - Camus

Socrate murind. — Admir vitejia şi înţelepciunea lui Socrate în tot ceea ce a înfăptuit, a spus — şi nu a spus. Acest demon şi vânător de şobolani al Atenei, batjocoritor şi îndrăgostit, care-i făcea să tremure şi să suspine pe cei mai zvăpăiaţi tineri, nu a fost doar cel mai înţelept vorbăreţ care a existat vreodată, era la fel de mare şi în tăceri.

Aş fi vrut să fi rămas tăcut şi în ultima clipă a vieţii, poate că atunci ar fi făcut parte dintr-un ordin şi mai înalt al spiritelor. A fost poate moartea sau otrava, pioşenia ori răutatea — ceva i-a dezlegat limba în acea clipă când rosti: „O, Criton, îi datorez un cocoş lui Esculap." Acest „ultim cuvânt" radical şi cumplit înseamnă pentru cel ce are urechi de auzit „O, Criton, viaţa este o boală!"

Cum e posibil? Un bărbat ca el, care a trăit voios şi în văzul tuturor ca un ostaş — era pesimist! De fapt, el numai arătase un chip zîmbitor în faţa vieţii, ascunzîndu-şi neîncetat ultimul verdict, simţământul său cel mai adânc! 

Socrate, Socrate a suferit de viaţă! Şi s-a răzbunat pentru asta cu acele cuvinte învăluite, înfiorătoare, pioase şi de blestem. Trebuia un Socrate să se mai şi răzbune? 

A fost un grăunte de mărinimie mai puţin în virtutea sa atît de bogată? Ah, prieteni! Trebuie să-i depăşim şi pe greci! *

 Nietzsche (uman prea uman): "Curînd după aceea am fost bolnav, mai mult decît bolnav, obosit de necontenita deziluzie provocată de tot ce ne entuziasmează pe noi, modernii..."

"Aici vorbeşte un om care suferă şi căruia îi lipsesc multe, dar se exprimă ca şi cum nu ar suferi şi nu i-ar lipsi nimic."

"De aici înainte m-am întors singuratic împotriva mea însumi şi am luat parte a tot ceea ce, tocmai asta e, îmi era potrivnic şi mă făcea să sufăr."

Ţel unic şi gigantic: cunoaşterea adevărului.

Revenire eternă: Să exalţi ceea ce este şi să adori să revină.

(Fără metafizică nu rămîne, de fapt, decît asta.)

Bilet pentru Lou (1882): "În pat. Criză acută. Dispreţuiesc viaţa." **

________________________________________

* Friedrich Nietzsche, Ştiinţa voioasă, ed.Humanitas, 2006, pag.218 sus;

** Albert Camus, Carnete, ed. Rao, 2002, pag 434-435.

fotografii din:

Brigitte Sändig, Albert Camus: Eine Einführung in Leben und Werk,
Leipzig, Reclam 1983-1992, (RUB 1006)

Gorgias - Platon

citat
476 a

SOCRATE: ... dacă pentru cel vinovat de nedreptate cel mai mare rău este să-şi primească pedeapsa, aşa cum crezi tu, sau dacă este mai rău să nu-şi primească pedeapsa, aşa cum pe de altă parte cred eu. Să cercetăm după cum urmează. Se poate considera că a primi pedeapsa este totuna cu a ispăşi pe drept o vină?
POLOS: Da.
SOCRATE: Poţi susţine că toate lucrurile drepte nu sunt frumoase decât în măsura în care ele sunt drepte? Vorbeşte după ce ai reflectat.
POLOS: Este şi părerea mea, Socrate.
SOCRATE: Gândeşte-te acum şi la altceva: dacă cineva acţionează nu trebuie să existe şi un obiect care suportă acţiunea lui?
POLOS: Desigur.
SOCRATE: Dar obiectul care suportă respectiva acţiune nu este oare aşa cum îl face cel ce acţionează asupra lui? Uite ce vreau să spun: dacă cineva loveşte, nu trebuie să fie cineva lovit?
POLOS: Trebuie.
SOCRATE: Şi dacă loveşte tare sau iute, nu este la fel lovitura primită de către cel lovit?
POLOS: Desigur.
SOCRATE: Deci suferinţa celui lovit este aşa cum o face cel ce loveşte?
POLOS: Binenţeles.
SOCRATE: Iar atunci când cineva dă foc, trebuie să fie ceva care să ia foc?
POLOS: Fireşte.
SOCRATE: Când cineva taie, se întâmplă acelaşi lucru: există ceva care este tăiat.
POLOS: Desigur.
SOCRATE: Şi dacă tăietura este mare sau adâncă, sau dureroasă, obiectul tăiat nu este aşa cum îl taie tăietorul?
POLOS: Fără îndoială.
SOCRATE: Într-un cuvânt, vezi dacă eşti de acord cu ce am spus adineauri, că întotdeauna felul acţiunii agentului determină şi felul reacţiunii obiectului.
POLOS: Sunt de acord.
SOCRATE: Dat fiind că eşti de acord, ispăşirea este o stare pasivă sau activă?
POLOS: În mod obligatoriu, Socrate, este o stare pasivă.
SOCRATE: Este, deci produsă de cineva?
POLOS: Cum să nu? De cel care pedepseşte !
SOCRATE: Cel ce pedepseşte corect pedepseşte şi pe drept?
POLOS: Desigur.
SOCRATE: Săvârseşte sau nu un lucru drept?
POLOS: Un lucru drept!
SOCRATE: Atunci şi cel pedepsit, prin ispăşire, suferă pe drept?
POLOS: Evident.
SOCRATE: N-am căzut oare de acord că lucrurile drepte sunt frumoase?
POLOS: Fără îndoială.
...
477 a

Ed. Pardeia 2003, pag.62-63