- Dar te acuz!
Nimeni nu a observat semantica acestui răspuns, nimeni nu s-a întors la întrebarea ce a dat naştere răspunsului; întrebare care trebuia să deturneze totul.
- Pentru ce sunt aici, pentru ce m-aţi chemat, pentru ce m-aţi adus?!
- Dar te acuz!
Şi aruncat acest dar în sala de judecată; după care, el, publicul a judecat numai răspunsul, care nu era răspuns, care nu urma întrebarea, era doar acuzare pură, ghilotină.
Aşa ne pierdem, zi cu zi - noaptea bănuim că dormim şi nu-i aşa. Noaptea, atunci când bănuim că dormim, atunci când visăm, în spatele ochilor trec trenurile, încărcate cu toate gândurile acelei zile obosite. Şi cum scârţâie roata, cum mârâie macazul, cum zbiară semnalu’. Aşa ar fi trebuit, ca somnul să ne odihnească, să ne perpetueze viitoare zi. De ce nu se-ntâmplă aşa tot timpul?
Reuşim să avem nopţi liniştite din ce în mai puţine şi asta din cauza trenurilor încărcate ce ne traversează conştientul în inconştient, din cauza acestui „dar te acuz!” şi noi în această „boleşniţă” nu ştim de ce!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc