Latenta moarte a spiritului: eleganţa biruitoare a confortului!

"Trei mateloţi în deşertul torid" de Grigor Babaian, nuvelă apărută în 1986 în revista "Garun" (Primăvara) recrutează imaginaţia cititorului asupra rolului controversat al unui călugăr ; Simon Lilitu, care se află într-o totală ruptură faţă de lume, faţă de societate, de tot ceea ce este uman; fast şi nefast.

Retragerea în deşert are rolul unei purificări, a unei autocunoaşteri, a unei eterne umilinţe. Autorul nu ne dezvăluie dacă acesta cunoscuse înainte învăţăturile adânci; "diverşi savanţi l-ar fi socotit călugăr franciscan" sau "ar fi căutat vreo intenţie ascunsă a ordinului iezuiţilor în fapta lui temerară de a se retrage în inima lumii musulmane".
În căutarea unei comuniuni cu Dumnezeu, cu singurul Dumnezeu la care el implora milă, "el vede pe policioara de pământ , cu prostraţia şi mulţumirea devenite obişnuite, bucata de pâine uscată şi ulciorul de lut sclipind a jilăveală". Totul ar fi mers probabil până la mumificare în aşteptarea Glasului Divin, dacă într-o după-amiază când firele de nisip tremurau de căldură, călugărul nu ar fi "auzit limpede: "Hei-ho, hei-ho, ca luna de pe cer!"".
Fără fast, cu o lipsă totală de comunicare are loc întâlnirea de gradul III, între ermit şi cei trei marinari; unul "tuciuriu şi vânjos"... "rostogolea o bute mare, la dreapta sa păşea un ins bălai, bărbos şi rotofei, cărând pe umeri un sac, la stânga - un om slab, înalt, care ducea în spate o ladă legată cu frânghii".
Paginile ce urmează descriu contradicţia asupra apei. Prin faptul că romul nu se poate bea fără apă, "naufragiaţii" cer apă călugărului; acesta arătând spre gaura seacă din apropiere.
"-Asta e, spuse Simon. Dar încă de-acum trei ani a secat.
-Prostii, zise Tuciuriul. Dac-ar fi fost secată, s-ar fi chemat groapă seacă, dar dac-ai spus că e fântână, înseamnă că înăuntru e apă. Hu-uu..."

Patru perechi de ochi străbătură întunericul avenului acoperit iniţial cu o lespede şi cu ajutorul unei mici găleţi de piele atârnate de o sfoară, apa sclipi ca argintul cînd ajunse sus.
"-Apă! exclamă Grăsunul.
"Apă, îngână prostit Simon Lilitul.
-Într-o fântână trebuie să fie apă, îl ţintui Tuciuriul cu ochii negrii strălucindu-i victorioşi. Iar într-o ladă - merinde..."".

Autorul nu se pierde în amănunte, ci captează atenţia cititorului prin sarabanda ce se încinge în mijlocul deşertului. Simon este oaspete la el acasă, vinul curge, noaptea plouă cu stele. Dialogurile sunt superbe, obsesive şi fantastice.
Cuprins de beţia comunicării; după atâţia ani. Obosit de atâta vorbit: Simon adoarme.
"Gemând din greu, Simon Lilitul s-a trezit din somn, şi-a-ntors spatele asudat, şi-a-ntins braţele şi a deschis ochii. În putoarea lui din chilie, aerul era irespirabil. Pe policioară zăcea bucata de pâine uscată..."
Dacă ruptura de lume a fost conştientă, acum intervine ruptura de realitate, neconştientă sau poate onirică, datorită unui vis, sau nu!
Îşi aminteşte clar ce s-a-ntâmplat şi faptul că şopârlele nu-i mai ascultă predica, produce schisma în mintea lui. Căută dovada şi aceasta se afla în faţa lui: "În jurul fântânii zăceau capetele de peşte, o bucată de frânghie şi ulciorul lui Simon. Simon ridică unul dintre capetele de peşte şi îl azvârli în fântână. Se auzi un pocnet sec. În fântână, nu exista apă".
..............
Nuvela se află în culegerea de nuvele: Luna În Oglinda Apei, editura Astra 1988, alături de alte bijuterii literare.
..............
Probabil că într-un spirit ce a fost sărăcit de timp, Simon Lilitul a păcătuit prin alăturarea cu "oaspeţii" veniţi impromptu; sau a mers mai departe?!

Continuarea mai sus cu trei "Mateloţi în deşertul torit" şi mai departe cu "Simon Lilitul".