Cine-a închis popicăria?!

M-am plimbat azi. Am ales ca ţintă, în amintirea lunilor petrecute în armată, Cabana Armatei!
Am mâncat micul dejun la Cabana Armatei, m-am plimbat cu grupul şi m-am întors şi-am mâncat şi prânzul, aş fi vrut să mănânc şi cina, dar era târziu şi ne-am dat la vale.
Totuşi privind munţii, tociţi de nori, nepăsători de noi, m-am întors şi-am privit, şi cum am privit m-am îndoit, căci n-am crezut că în faţa mea era Popicăria! Armata poporului, armata comunistă a făcut popicărie şi-am vrut să intru şi n-am putut. Deci, cine-a închis popicăria?!

Asta era la ora 10, pe când ajunsesem, plecând cu noaptea-n cap. La acea oră de dimineaţă am scris un comentariu şi-am plecat. Aşa era planul, să mâncăm micul dejun acolo, la Cabana Armatei; şi-am mâncat cremvurşti, lungi, înveliţi în maţul de oaie şi lipiţi unii de alţii ca siamezii. Dar am vrut să beau ceaiul, acel ceai îndoit cu rom şi cu gust de secară. Am băut "ceai de fructe la plic", cu gust de carton şi prea-dulce. Am mâncat tot, ca un soldat disciplinat, am mâncat şi cremvurşti celor care strâmbau nara şi încercau să-i belească ca pe nişte miei vii şi nu reuşeau prea bine, se enervau atunci şi-mi spuneau, "na, mâncă tu" şi-am mâncat!
După acest mic dejun copios, am ieşit afară şi-am văzut popicăria, "băieţi, o popică?!" şi m-am întors spre ei şi ei au râs. Şi eu am râs văzând popicăria şi-am tras o poză.
Armata română mai mult sau mai puţin comunistă a construit aici la o altitudine alarmată pentru turistopiteci, o popicărie. Deci, cine-a închis popicăria?!

Am întrebat chelnerul în blugi, dar cu halat alb pe el şi a zis nu ştiu! şi avea dreptate pentru că este prea tânăr ca să ştie, prea tânăr să ştie când a tras Armata Română.
Am vrut să stau de vorbă cu superiorul şi a zis din nou "Nu ştiu!", căci era prea mic ca să ştie unde este superiorul şi am cerut pe bucătar; acesta belea nişte cremvurşti cînd am intrat în bucătărie.
"Popicăria a închis domnu maior, că era plin de şobolani acolo!"

"Dumneavoastră azi ne veţi pregăti prânzul?!" l-am întrebat eu apoi, uitându-mă cum belea cremvurştii.
"Da!"
"Putem şti meniul?!"
"Nu ştiu!"

Am ieşit afară din acel sanctuar zidit cu faianţă albă, cu mese lungi din nichel, cu podea de beton sclivisit. Pe hol, l-am întrebat pe chelner de cheile de la lacăt, s-a uitat prostit la mine! Am zis eu: "Nu ştiu!" şi el a plecat mai departe.
M-am dus din nou acolo.
O clipă am auzit cum bile de piatră izbesc lemnul, cum curba prinde tangenta, cum popica de lemn cade şi murmurul încălzeşte mâna aruncătorului. O clipă chiar am auzit zgomote şi în spatele meu, unde un nenea cu o găleată în mână, plină cu apă, mi-a zis:
"Nu vă miraţi, joacă şobolanii popice", şi-a plecat râzând bâţâindu-şi capul.


P.S. S-a folosit un stil cu care eu nu sunt prea obişnuit la scris, el se numeşte Venedikt Erofeev.