miercuri, 4 august 2010

Under pressure

Într-o ţară, aflată la marginea civilizaţiei, conducătorii ei au preluat o idee din acele state puternice prin care populaţia ar trebui să facă mai mult pentru sistemul medical şi nu invers.

Au ridicat o instituţie plină ochi de funcţionari, care se numeşte Casa de Asigurări de Sănătate. Aici se întâlnesc oamenii sănătoşi cu cei bolnavi, primii depun nişte hârtii, numite "situaţii" iar ceilalţi iau nişte hârtii, numite "adeverinţe".

În situaţia în care un om sănătos nu a depus situaţia că el este sănătos, mai târziu când va reuşi să fie bolnav acest lucru nu se va putea adeveri. Am scris va reuşi, pentru că şi în situaţia în care eşti bolnav, duci boala pe picioare deoarece eşti descumpănit de efortul pe care trebuie să-l faci până a întâlni un medic specialist. Totul se referă la situaţia în care doreşti ca statul, ţara, să facă ceva pentru tine având în vedere anii buni de cotizare în fondul, buzunarul acestei Case. Dacă treci uşor peste acest proces de conştiinţă, atunci plăteşti.
Plătind o dată, de două ori, tot nu scapi, pentru că iniţiind acest proces de plată personală asupra medicamentelor, analizelor, consultaţiilor mai mult sau mai puţin particulare, statul nu te iartă; odată ajuns în spital trebuie să-ţi adevereşti pentru a nu ştiu câta oară faptul că ai fost odată sănătos. De ce spun asta? Pentru că fiind sănătos ai fost în situaţia să depui "situaţii" şi nu ai făcut-o! Nu este suficient că plăteşti lunar, este insuficient că nu te situezi pe o hârtie.

În cazul cel mai bun, se presupune că ai fost sănătos şi asta reiese din situaţiile depuse de omul ce răspundea de personal, la firma unde ai lucrat sau lucrezi, de contabil, de patron, de omul patronului, nu contează; dar ai o sincopă: cândva în viaţă, în umbra legii, ai profitat de ea: de lege, cum? Ai fost şomer, ai fost în maternitate, ai avut un concediu de maternitate, sau ai fost în îngrijirea copilului, ai fost la un curs ai vreunei instituţii a statului, într-o delegaţie externă...sau orice alt lucru pe care Casa nu-l ştie. Casa nu vrea să-l ştie, pentru că atunci tu vei fi pus în situaţia să-ţi repari greşeala, să-ţi recunoşti umilinţa pentru că ai lipsit o perioadă din umbra ei. Umbră rece dealtfel, şi neprielnică sănătăţii. Atunci printre toate situaţiile care ţi se oferă, pe care tu le-ai oferit, în 10, 20 poate mult mai mulţi ani lipsesc trei, patru hârtii din cele trei sute, patru sute posibile şi ai de ales să mergi frumos şi calm la acea instituţie, care te-a dat în şomaj, ţi-a dat concediu de maternitate, de îngrijirea copilului etc. şi să adeverească ei prin tine, din nou asta. De multe ori tu nu mai poţi face asta şi cel care o face în locul tău, trebuie să-l iubească pe notar, pe portar, pe "badigard" şi pe alţi mijlocitori prin care el va obţine "adeverinţele" şi se-ntoarce Acasă. Acasă la Casă.

Se ia un bilet şi se stă la coadă. Frustrările le aude în spate, în faţă... şi constată că şi pensionarii stau la coadă, tot pentru a adeveri faptul că sunt pensionari, dar au greşit că s-au îmbolnăvit. Cineva povestea "că cea mai grea boală este bătrâneţea", ar spune Domn' Mitică: cel mai greu este să dovedeşti asta! Nu bătrâneţea, ci boala, şi nu în ochii unui medic, mai mult sau mai puţin specialist, ci în ochii sinceri şi gravi ai statului.
Nu pot să nu închei cu un citat mai amplu scris de un specialist al pudorii statului:

"Morală pentru medici. - Bolnavul este un parazit al societăţii.
Când te afli într-o anumită stare este indecent să mai trăieşti. A continua să vegetezi într-o laşă dependenţă de medici şi practici terapeutice, după ce sensul vieţii, dreptul la viaţă s-a pierdut, ar trebui să atragă după sine un adânc dispreţ al societăţii.
La rândul lor, medicii ar trebui să fie mijlocitorii acestui dispreţ - nu reţete, ci în fiecare zi o nouă doză de dezgust faţă de pacientul lor... A crea o nouă responsabilitate, aceea a medicului, în toate cazurile în care interesul suprem al vieţii, al vieţii ascendente, impune desconsiderarea şi îndepărtarea fără cruţare a vieţii ce degenerează - de exemplu în privinţa dreptului la procreaţie, a dreptului de a te naşte, a dreptului de a trăi...
A muri într-un mod demn atunci când nu mai e posibil să trăieşti într-un mod demn."

(Friedrich Nietzsche, Amurgul idolilor, Humanitas 2008, pag. 104)

10 comentarii:

  1. de multe ori statul are caracteristicile unui lagar de exterminare. pentru el, esti un numar. de strada, de apartament, de telefon, de CI, cod numeric personal. in alta ordine de idei, de la inceputul anului, cand a murit tata, ma framanta tot ce e legat de viata si moarte si boala, de ce pur si simplu vine o vreme când nu mai încăpem pe laviţa cu viaţă. nu mai am ce adeveri si nici ei ce situatie sa prezinte. in cazul lui, se va trage linie. intr-o alta, pentru noi se va trage linie. morala? mor, Ala!

    RăspundețiȘtergere
  2. Moartea este pretutindeni, la fel ca viaţa, la fel ca noi. Ca să nu fiu ironic, dar pot să fiu cinic, pot crede că atunci când voi mori va muri şi ea; Doamna cu coasa, frica tuturor.

    Când cineva pleacă de lângă noi, devenim mai răi, nu mai buni şi eu devin din ce în ce mai rău; dar asta ţine numai de subiectivitatea mea personală şi este o împărtăşire.

    Thx!

    RăspundețiȘtergere
  3. e taman ca in liedul lui Tosti, Chanson de l'adieu

    Partir, c'est mourir un peu,
    C'est mourir à ce qu'on aime:
    On laisse un peu de soi-même
    En toute heure et dans tout lieu.

    RăspundețiȘtergere
  4. acum pot să spun că de liedul ăsta nu ştiam :)

    RăspundețiȘtergere
  5. uite si alte lieduri la fel de frumoase si de care cu siguranta stiai: Fauré - Après un rêve - in versiunea lui Kiri Te Kanawa sau Nuit d'étoiles al lui Debussy insa musai asculta Vocalise de Rahmaninov cu Renee Fleming. ultimul te face sa accepti orice gulag statal pentru ca, ascultandu-l, nu mai esti om, ci pe jumatate inger.
    Stiai ca si Nietzsche a compus lieduri? si pentru ca vorbeam de el, o sa-ti readuc aminte de Nacht und Traume al lui Schubert si, daca nu stii ce versiune interpretativa sa alegi, iti sugerez Teresa Stich-Randall

    RăspundețiȘtergere
  6. Nu sunt colecţionar de lieduri, este prea mult ce-ai scris aici, dar rămâne ca un calendar, sper că până la apusul vieţii să le trec pe toate prin ureche :)

    RăspundețiȘtergere
  7. când aud de astea, îmi să-mi dau cu tesla, cred, poate reuşesc să povestesc zilele astea cum am ratat prima mea lecţie de pian, şi şti, ca o altă mărturisire; iubesc atât de mult pianul!

    RăspundețiȘtergere
  8. de ce? eu tocmai mi-am luat titlul de doctor in muzica insa nu stiu cum as putea trata o teasta sparta de o tesla. probabil cu chopin sau cu hindemith

    RăspundețiȘtergere
  9. deci pe această temă, putem lua ca punct de pornire, pentru că eu chiar nu mă pricep; Quartet-ul XIV (cel favorit mie) sau XV de Beethoven :)

    RăspundețiȘtergere

mesajele anonime nu se citesc