Under pressure

Într-o ţară, aflată la marginea civilizaţiei, conducătorii ei au preluat o idee din acele state puternice prin care populaţia ar trebui să facă mai mult pentru sistemul medical şi nu invers.

Au ridicat o instituţie plină ochi de funcţionari, care se numeşte Casa de Asigurări de Sănătate. Aici se întâlnesc oamenii sănătoşi cu cei bolnavi, primii depun nişte hârtii, numite "situaţii" iar ceilalţi iau nişte hârtii, numite "adeverinţe".

În situaţia în care un om sănătos nu a depus situaţia că el este sănătos, mai târziu când va reuşi să fie bolnav acest lucru nu se va putea adeveri. Am scris va reuşi, pentru că şi în situaţia în care eşti bolnav, duci boala pe picioare deoarece eşti descumpănit de efortul pe care trebuie să-l faci până a întâlni un medic specialist. Totul se referă la situaţia în care doreşti ca statul, ţara, să facă ceva pentru tine având în vedere anii buni de cotizare în fondul, buzunarul acestei Case. Dacă treci uşor peste acest proces de conştiinţă, atunci plăteşti.
Plătind o dată, de două ori, tot nu scapi, pentru că iniţiind acest proces de plată personală asupra medicamentelor, analizelor, consultaţiilor mai mult sau mai puţin particulare, statul nu te iartă; odată ajuns în spital trebuie să-ţi adevereşti pentru a nu ştiu câta oară faptul că ai fost odată sănătos. De ce spun asta? Pentru că fiind sănătos ai fost în situaţia să depui "situaţii" şi nu ai făcut-o! Nu este suficient că plăteşti lunar, este insuficient că nu te situezi pe o hârtie.

În cazul cel mai bun, se presupune că ai fost sănătos şi asta reiese din situaţiile depuse de omul ce răspundea de personal, la firma unde ai lucrat sau lucrezi, de contabil, de patron, de omul patronului, nu contează; dar ai o sincopă: cândva în viaţă, în umbra legii, ai profitat de ea: de lege, cum? Ai fost şomer, ai fost în maternitate, ai avut un concediu de maternitate, sau ai fost în îngrijirea copilului, ai fost la un curs ai vreunei instituţii a statului, într-o delegaţie externă...sau orice alt lucru pe care Casa nu-l ştie. Casa nu vrea să-l ştie, pentru că atunci tu vei fi pus în situaţia să-ţi repari greşeala, să-ţi recunoşti umilinţa pentru că ai lipsit o perioadă din umbra ei. Umbră rece dealtfel, şi neprielnică sănătăţii. Atunci printre toate situaţiile care ţi se oferă, pe care tu le-ai oferit, în 10, 20 poate mult mai mulţi ani lipsesc trei, patru hârtii din cele trei sute, patru sute posibile şi ai de ales să mergi frumos şi calm la acea instituţie, care te-a dat în şomaj, ţi-a dat concediu de maternitate, de îngrijirea copilului etc. şi să adeverească ei prin tine, din nou asta. De multe ori tu nu mai poţi face asta şi cel care o face în locul tău, trebuie să-l iubească pe notar, pe portar, pe "badigard" şi pe alţi mijlocitori prin care el va obţine "adeverinţele" şi se-ntoarce Acasă. Acasă la Casă.

Se ia un bilet şi se stă la coadă. Frustrările le aude în spate, în faţă... şi constată că şi pensionarii stau la coadă, tot pentru a adeveri faptul că sunt pensionari, dar au greşit că s-au îmbolnăvit. Cineva povestea "că cea mai grea boală este bătrâneţea", aş ar spune Domn' Mitică: cel mai greu este să dovedeşti asta! Nu bătrâneţea, ci boala, şi nu în ochii unui medic, mai mult sau mai puţin specialist, ci în ochii sinceri şi gravi ai statului.
Nu pot să nu închei cu un citat mai amplu scris de un specialist al pudorii statului:

"Morală pentru medici. - Bolnavul este un parazit al societăţii.
Când te afli într-o anumită stare este indecent să mai trăieşti. A continua să vegetezi într-o laşă dependenţă de medici şi practici terapeutice, după ce sensul vieţii, dreptul la viaţă s-a pierdut, ar trebui să atragă după sine un adânc dispreţ al societăţii.
La rândul lor, medicii ar trebui să fie mijlocitorii acestui dispreţ - nu reţete, ci în fiecare zi o nouă doză de dezgust faţă de pacientul lor... A crea o nouă responsabilitate, aceea a medicului, în toate cazurile în care interesul suprem al vieţii, al vieţii ascendente, impune desconsiderarea şi îndepărtarea fără cruţare a vieţii ce degenerează - de exemplu în privinţa dreptului la procreaţie, a dreptului de a te naşte, a dreptului de a trăi...
A muri într-un mod demn atunci când nu mai e posibil să trăieşti într-un mod demn."

(Friedrich Nietzsche, Amurgul idolilor, Humanitas 2008, pag. 104)