Obsesia de roşu - gânduri rămase

Predispoziţia mea spre roşu dăinuie încă.

De ce în întuneric toţi oamenii sunt transparenţi sau unde dispare mişcarea?

Fâlfâitul răsuflării doar trece, altfel, prin infraroşu.

De ce teama de acolo este dorinţa de aici şi de ce dorinţa de acolo este neregăsirea de aici, - fără mijloace suntem paralizaţi, ne domină lipsa de mişcare.

O clipă, poţi visa că eşti oriunde.

Concursul în care viteza gândului este mai mare decât viteza luminii a fost rezolvat; viteza luminii este finită.

Acum să mă explic: căci ne naştem din roşu şi odată ajunsă lumina în sufletele noastre ea nu mai dispare, nu există vis fără lumină, dorinţă, apucare. Timizii sting lumina, ca mai apoi să cerceteze cu lanterna.

Dar căldura? Emoţia, - tremurul acela în frecvenţe joase ce pare că distruge corpul uman, unde se află?

În răsuflare, 

în acel abur misterios în care plămânii participând ca mijloc, schimbă culoarea din roşu în albastru, ca un semafor al vieţii. Iar sus, cerul de toamnă, are exact această culoare; albastru de toamnă nu de iarnă.

Nu pot să merg şi să mă gândesc, dialectica asta mă oboseşte.

Stau şi gându-mi aleargă. Gândul îmi dispare, deodată sunt un om fără gânduri, este normal căci ele, toate gândurile, au zburat cu o viteză mai mare decât cea a luminii şi au ajuns acolo, jos, unde o pepită le face cu ochiul, dar numai lor, - acestor gânduri ale mele.

Mai târziu un malaxor uriaş va strivi pepita mea, o va izbi de lame ascuţite de oţel şi atunci când ea va muri într-un nisip spălat de acid, eu voi ştii asta, pentru că acel gând al meu, singurul meu gând rămas acolo va fi tăiat.

photo:
Hegre Art. Jennipher. Chianti Classico.