Ultimul soare. Ultima căutare.
Nu mai este timp. Vântul rupe cuiburile mici, piramide inverse clădite din hexagoane; unde ouăle erau depuse, protejate, pregătite pentru a deveni născătoare de luptătoare.
O bună parte din viespii nu au atins maturitatea, sunt mici, poate că le-ar mai trebui măcar o săptămână caldă ca să mai încheie un ciclu. Să perpetueze o nouă generaţie.
Zborul lor este graţie.
Le găsesc sub câte-o frunză, ameţite de frig, culcate acolo de vânt. Căldura mâinii mele le dă speranţă, scap cu greu de ele, căci nu s-ar dezlipi de sursa de infraroşu. Dar trebuie să fac o fotografie măcar şi să scriu până nu uit de candoarea cu care se deplasează printre firele mele de păr.
Iubesc aceste fiinţe pentru că le am în jurul meu şi ele ştiu asta, aş iubi la fel şi elefanţii dacă ar fi în jurul meu.
Hello my friend, visiting you back. Wish you a great week ahead! Happy blogging and keep in touch!
RăspundețiȘtergere