Zeus şi Ganymedes

În muzeul de la Olympia, locul marilor întreceri sportive denumite olimpiade, se află o statuie de o rară înfăţişare, asta pentru că este reprezentat marele Zeus într-o postură inedită, şi cu o figură umană. Grecii antici aveau mare frică de basileul Olimpului, de Zeus, şi în toate ipostazele, acesta apare impunător, sever, pedepsitor chiar. Aici, figura sa exprimă o seninătate şi cu un sentiment reflectat apropiat oamenilor; un zeu protector. Să ne amintim numai de Prometeu care dăruind focul oamenilor (pe care l-a furat de la Hefaistos) a fost aspru pedepsit de Zeus, fiind înlănţuit pe crestele înalte ale Caucazului: un vultur venea zilnic şi muşca din ficatul acestuia.

Povestea lui Zeus şi Ganymedes vine în a completa comentariile de la posturile precedente, dorinţa mea este de a nu trece prea repede peste unele afirmaţii cotate ca fiind mai mult sau mai puţin scandaloase. Citiţi ce scrie Victor Kernbach în  Dicţionarul de mitologie generală, apropo de scandal:

Ganymedes Tînăr şi frumos păstor frigian de care s-a îndrăgostit Zeus şi pe care, metamorfozîndu-se în vultur, l-a răpit spre a-l duce în Olimp, unde l-a investit cu funcţia de paharnic divin, în locul zeiţei Hebe; în această variantă era Ganymedes socotit fiul regelui Tros din Dardania şi al soţiei Kallirhoe; în schimbul fiului răpit, regele a primit de la Zeus în dar o pereche de cai nemuritori. Cicero (Tusculanae I, 26) socotea acest mit o injurie la adresa măreţiei lui Zeus. Mai tîrziu grecii au început să-l considere pe Ganymedes numai un geniu al fîntînilor şi al Nilului, ca fluviu simbolic al fertilităţii, iar astronomii antici îl identificau cu Vărsătorul din  Zodiac. Acest transfer de la cornul cu nectar la fîntînă e un fenomen de involuţie caracteristic mai ales în mitologia greacă (divinitatea care împărţea băutura divină la masa zeilor devine împărţitoare de apă pe pămînt). *


Ori tocmai de aici o tendinţă de neînţelegere în totalitate a deprinderilor grecilor antici în ceea ce priveşte tineretul, continui cu un citat al lui Petru Creţia din Preambulul la Banchetul (sau Despre Iubire) de Platon:


"...
Alături de scenariul simpotic, atât de specific lumii vechi şi atât de străin, ca instituţie socială, de deprinderile noastre, mai este un lucru fără lămurirea căruia Banchetul cu greu poate fi înţeles: pederastia antică. Într-adevăr, cu excepţia discursului lui Aristofan şi a câtorva aluzii depreciative în altele câteva, iubirea despre care se vorbeşte în dialog este exclusiv aceea imanentă unei relaţii homosexuale între bărbaţi, şi anume unei subspecii a acesteia, singura existentă şi acceptată în lumea aceea: paid-erastia, iubirea unui om mai vârstnic pentru un adolescent abia ajuns încă la pubertate. Componenta erotică şi sexuală a acestui tip de relaţie este irecuzabilă, a o ascunde ar fi o păgubitoare naivitate şi podibonderie. Cei mai vârstnici râvneau să se apropie fizic de adolescenţii care le stârneau patima,voiau să-i mângâie, să-i îmbrăţişeze şi chiar să practice cu ei un act sexual, în principiu intercrural şi nu anal. Relaţia consacrată era însă şi mai complexă decât atât, ea implica o relaţie afectivă şi educativă. Cel cu o situaţie statornicită în lume şi bogat de experienţa anilor săi urmărea să-i transmită celui mai tânăr valorile în cadrul cărora avea să trăiască. Relaţia paid-erastică era implicit şi una paid-agogică, relaţia erotică trebuia să fie şi una educativă. E vorba aici, desigur, şi de statutul femeilor în societatea ateniană de atunci, de claustrarea lor domestică, de lipsa totală a participării lor la viaţa publică şi cu atât mai puţin la cea politică. Dar, oricare ar fi originile şi determinările instituţiei pederastice (tolerată la nivelul moravurilor, dar neconsfinţită de lege), ea îşi pune apăsat pecetea pe stilul acelei civilizaţii şi trebuie să o acceptăm şi s-o înţelegem ca atare.
... " **

* Victor Kernbach,  Dicţionarul de mitologie generală, ed. Albatros, 1983, pag. 234;

** Platon, Banchetul, ed. Humanitas, 2006, pag. 8 sus.