Ne cad zidurile ca dinţii,
Ne pierdem dreptul la mestecat.
Vom muri-n final ca dacii, cu capul împăcat.
Un cerc petrece un alt cerc;
Un calendar,
Apoi, vecin cu el, tăcut, stă un cerc solar.
Nu-i loc de emoţii,
Sfinte pietre împrăştiate peste tot,
Aşa ca morţii.
Cădem,
Ne-a venit din nou rândul,
Pentru că suntem orbi şi nu vedem.
Ne cad zidurile ca dinţii,
Ne pierdem dreptul de-a juca.
Vom muri-n final ca dacii, rupţi ca o nuia.
Un vot că ți-ai adus aminte de niște pietre pe care le-au tratat cu indiferență toți miniștrii culturii, cărora, până acum, le-au supraviețuit.
RăspundețiȘtergereCăci la turism ne mulțumim cu frunza, sătuli de atâta poștă și sare.
Mulţam de interes.
RăspundețiȘtergereSus la Sarmisegetuza Regia se moare încet, în tăcere, în vânt, nimănui nu-i mai pasă. Dacă în trecut s-a exagerat într-o privinţă, astăzi suntem în partea cealaltă, a nepăsării până la uitare, căci guvernanţii fac asta!
Thx pentru comment.