Guillaume Apollinaire - proză

Les onze mille verges 
                                ou 
Les amour d'un hospodar,

Paris, 1907

citat

I

     Bucureştiul e un oraş frumos, în care Orientul şi Occidentul parcă se contopesc. Te afli încă în Europa, dacă ţii seama de poziţia sa geografică; dar eşti deja în Asia, dacă ai în vedere anumite moravuri ale locului, turcii din acel oraş, sârbii sau alte rase macedonene, din care poţi zări pe stradă specimene dintre cele mai pitoreşti. şi totuşi, ai de-a face cu o ţară latină; soldaţii romani, care colonizaseră cândva ţinutul, se gândiseră, desigur, tot timpul, numai la Roma, pe-atunci capitală a lumii şi-a tuturor lucrurilor frumoase. Nostalgia aceasta occidentală li s-a transmis şi urmaşilor lor: românii se gândesc necontenit la un oraş în care luxul e ceva firesc, iar viaşa o continuă veselie. Numai că Roma şi-a pierdut măreţia de altădată, regina cetăţilor şi-a cedat coroana Parisului, aşa că nu-i de mirare că, printr-un soi de atavism, gândul românilor se îndreaptă mereu spre Paris, care i-a luat Romei locul, atât de bine, în fruntea universului!

     Asemenea multor români, frumosul prinţ Vibescu se gândea şi el la Oraşul-Lumină, la Parisul în care femeile, toate femeile sunt pe cât de frumoase, tot pe-atât de darnice cu nurii lor. ...

[...]

IX

     Veni şi ziua execuţiei; prinţul Vibescu se împărtăşi, se griji, îşi făcu testamentul şi le scrisese părinţilor. Într-o zi, i se aduse în celulă o fetiţă de doisprezece ani. Prinţul se miră de această favoare şi, simţindu-se nesupravegheat, începu s-o pipăie.

     Fetiţa era încântătoare şi-i spuse, pe româneşte că era de felul ei din Bucureşti şi că fusese luată prizonieră de japonezi din ariegarda armatei ruse, unde părinţii ei făceau un fel de negoţ.

Prezenţa ei în "vizuina" prinţului se datora faptului că, la propunerea japonezilor, acceptase să fie deflorată de un român condamnat la moarte.

Mony [prenumele prinţului Vibescu n.n.] îi ridică fustele şi-i mozoli sexul ei mic şi rotunjit, pe care încă nu crescuse puful, apoi o pălmui uşor la fund, în timp ce fetiţa îl masturba cu buzele ei curate li cu degetele subţiri al mâinilor. După aceea, prinţul îşi vârî, vârful sculei între picioarele de copil ale micuţei românce, pe care la întâia încercare, nu izbuti s-o penetreze, deşi ea îl seconda din toate puterile, săltându-se în fund şi oferindu-i prinţului, spre sărutare, sânii mici şi rotunzi ca nişte mandarine. Pe el îl apucă atunci toate năbădăile şi falnicul său meştreleu o pătrunse, în sfârşit, pe fetiţă, stricându-i întocmirea ei de fată mare şi făcând să curgă, din trupul ei, sânge nevinovat.

     După asta, Mony se ridică şi, întrucât nu mai spera să i se facă dreptate, o strînse pe fetiţă de gît, după ce, mai întâi, îi scose ochii, în îngrozitoarele ei zbierete.

     Alarmaţi, soldaţii japonezi îl scoseră din celulă. Un herald îi citi sentinţa în curtea închisorii, care nu era altceva decât o veche pagodă chinezească de o minunată arhitectură.

     Sentinţa era scurtă: condamnatul urma să primească o lovitură de nuia de la fiecare dintre soldaţii ce alcătuiau armata japoneză cantonată în acel loc. Iar această armată se compunea din unsprezece mii de oameni.
     Şi, pe când heraldul citea, prinţul îşi rememora agitata lui viaţă. Femeile din Bucureşti, viceconsulul Serbiei, Parisul, crima din vagonul de dormit, micuţa japoneză de la Port-Arthur, toate i se perindară prin minte.
Dintre toate, un fapt anume căpătă contur. Îşi aduse aminte de bulevardul Malesherbes; Cuculine, într-o rochiţă primăvăratecă, se îndreptă spre Madeleine, ia el, Mony, îi spunea:

     - Dacă nu voi face amor de două zeci de ori la rând, unsprezece mii de fecioare sau unsprezece mii de nuiele să fie osânda mea.

Amor nu făcuse de douăzeci de ori la rând, aşa că venise ziua în care unsprezece mii de vergele aveau să-i fie pedeapsa.

___________________________________________

Guillaume Apollinaire, Amorurile unui prinţ, ed. Paralela 45, 2006,
pag.11 şi pag.115
traducerea Emil Paraschivoiu, prefaţă de Ov. S Crohmălniceanu