Hamada

Dansară aşa, cu pântecele înainte, 

părând că se caută şi se fugăresc.

Burta tinerei se ondula ca o mare întărită,

tot aşa cum, odinioară,

spuma mediteraneană se condensase 

pentru a zămisli neprihănitul pântece al Afroditei.

Guillaume Apollinaire, Amorurile unui prinţ

     Arhitectul privi platoul plin cu pietre colţuroase; forme geometrice pline ce aşteaptă mişcarea.

     De dimineaţa devreme, de când ieşi din cort, arhitectul privea pietrele şi aştepta răsăritul. Cineva din partea locului îi dezvăluise secretul acestui ţinut, acela că pietrele, timp de câteva minute, după răsăritul soarelui, se vor mişca. Acum, aceste pietre de mărimea cartofilor bine crescuţi, aşteptau laolată cu el în hamada sahariană.

    Acest deşert de arocamente s-ar fi numit hamada, dar aici totuşi era vorba de altceva, de o vrajă pe care natura o repeta perpetuu, fără ca nimeni să ştie: soarele mişca pietrele.

    Arhitectul trase bidonul de apă mai aproape şi servi mici înghiţituri din acesta, dat peste capul său.

     Un zgomot amplifică parcă gâlgâitul său, când el cu ochii în cer, fără să vadă orizontul simţi cum răsare soarele. Atunci în câteva clipe zgomotul se multiplică şi într-adevăr se mişcau pietrele. Soarele ardea deja, şi ele – pietrele „săreau” ca broaştele.

     O clipă îşi aminti de ţara sa, de căpşuni, căci bunica lui sădea căpşuni. Broaştele şi melcii atacau căpşunele coapte. Puţine scăpau şi atunci căpşunele se sălbăticiseră; nemaifiind îngrijite, în schimb broaştele şi melcii dădeau semne de domesticire.

     În apropierea lui, o piatră chiar se mişcă şi el văzu asta cu ochii lui, ochi care într-o fotografie repetitivă înregistraseră întoarcerea. În această întoarcere ai fi crezut că un scarabeu ar fi încercat să: cel puţin să mişte o piatră de dimensiuni enorme pentru el. Pliciul, zgomotul alunecat, saltul broaştei ce dispare în iarba umedă să definească pentru el această realitate sonoră.

     Nu una, nici zece, ci mii şi mii de pietre de pe acest platou înălţat pe o coastă vecină cu marea, au început să se mişte. Zgomotul lor, ca picăturile din tavanul unei peşteri, când afară plouă torenţial de câteva ore; un ţambal hectaric, la care zeii cântă bând nectar, îl făcu pe tânărul arhitect să uite totul; originea sa mamiferică şi planeta sa originară. Dar totul dură câteva minute, ţambalul cosmic, precum am scris, încetă brusc. Soarele îşi centră mai puternic căldura prin lumina sa şi opri deodată pietrele. Ai fi zis că Ra îşi pregătea acum coborârea şi de ce nu putea fi aşa? când temperatura creştea exponenţial.

     Mut şi surd, rupt de lumea asta, smuls din toate principiile, din toate simţurile, arhitectul rămase cu bidonul în mână, aşezat pe genunchi, având apă care părea să fiarbă, în celula ei de aluminiu.

     Privi spre mare şi parcă valurile şi ele, înteţite de lumină, se ridicau din ce în ce mai tare, nu suficient pentru a le simţi alunecare lichidă sau acvatică, dar destul pentru a înţelege.

    Mai bău o înghiţitură de apă, care răscolită de căldură, nu-l învioră deloc; alergă în schimb spre sat.

     Satul se afla spre continent, în nordul acestuia, privea de pe o colină joasă un patrulater şi un cerc: două golfuri făcute de mâna omului, urme străvechi ai uneia din cele mai frumoase cetăţi antice: Cartagina.

Şiraguri lungi de pietre marcau drumul, drum care cobora acum de pe faleză şi care ocolea puţin spre dreapta golfurile, acele porturi ale anticei imperiale capitale. Cel pătrat, find cel civil, comercial, iar cel rotund, cu o îngrămăditură de pietre în mijlocul său, insula comandamentului naval, amiralitatea cum am spune astăzi, fiind cel militar.

    Casele albe, cu acoperişuri semisferice, apărură în calea lui la nici un sfert de oră în fuga calului. Arhitectul se oprise la una din aceste case, la a doua sau la a treia, pe stânga, spre golfuri. Intră bătând la uşă şi turbanul albastru ce se ridică de pe banca de unde privea răsăritul, avea un zâmbet politicos sub el.

     - Spune-mi, că nu pot să trăiesc, spune-mi, dacă ele se mişcă spre sud, ar fi trebuit ca toate să dispară în sute, în mii de ani şi totuşi ele sunt aici, chiar şi la marginea prăpastiei.

Figura putea fi a unui calif, a unui muftiu; turbanul, parcă prea mare, acoperea prin umbra sa ochii şi gura mişcă doar două cuvinte.

     - Ai răbdare.

     - Am, sunt tânăr, sunt viu!

Un deget îi arătă soarele, apoi îl pofti să ia loc cu toată mâna.

    La o bătaie din palme, zgomot iute ce amestecă întrebările pline de uimire cu cele ale limpăitului paşilor ce veneau din casă, două cupe de porţelan, pline cu şerbet, de culoarea stâncilor munţilor Atlas, puse pe o tavă de argint, dusă de o femeie ai căror ochi ineluctabili priveau peste ele, se aşezaseră pe o măsuţă; învizibilă de la intrare din cauza soarelui ce răsărea.

     Năframa semitransparentă ce acoperea chipul femeii, reuşea să-i păcălească vârsta, în schimb corpul, mişcarea simplă a coapselor îi dezvăluia tânărului arhitect, natura virgină a acesteia.

     Setea fu acoperită de dulce, doar pentru o clipă, apoi urmară, în acelaşi ritual două pahare umbrite de o carafă cu suc de trandafir, carafă transparentă în care mâna celei ce serveşte părea nevăzută.

     - Spune-mi, ai dezlegat misterul pietrelor...?

     - Da, spuse tânărul după o înghiţitură lacomă de suc.

     - Ştiu, continuă el, apa pe care curentul mareic din timpul nopţii o depune pe pietrele hidrofobe le face pe acestea, prin greutatea suplimentară primită, să se mişte începând de atunci, dar zgomotul este greu audibil din cauza umezelii, mişcarea acestora este o alunecare, ca aceea a îndrăgostiţiilor în transpiraţia voluptăţii.

    - Mai departe, întrerupse gazda avântul erotic al tânărului şi privi soarele ce devenea obositor, întinse mâna spre cupa cu şerbet şi doar o mută de la locul ei, spre umbră.

    - Când soarele răsare de peste promotoriu face prin căldura sa bruscă ca apa să se evapore din roca poroasă, prin asta intervine din nou un dezechilibru şi ea se mută din nou. Stând de atâtea zile acolo am calculat o probabilitate care arată că pietrele migrează totuşi spre sud, o parte rămân să pâlpâie, oricum am observat migraţia.

    - Te rog, ia şi şerbetul meu, în fuga discursului tău, l-ai terminat fără să-l guşti măcar.

    Tânărul nu refuză, adevărat că buzele-i deveniseră lipicioase, dar gustă acum prelung din paharul roz; tocmi gustul prin gură, acesta prinse din cel de şerbet şi se răsturnă în amar. Ameţi o clipă.

    Gazda privi din umbra turbanului pe cel din faţa sa, privi cu ochii ce erau ca două perle ce vieţuiau în stâncile golfurilor, perle mate, indescriptibile, nemaivăzute, oarbe.

    Într-o clipă, de poftă poate, de ameţeală sigur, tânărul îşi muşcă limba şi ca să-şi ascundă durerea , tuşi, îşi reglă vocea, se intimidă. Când îşi dădu seama de greşeală era prea târziu. Lipsa sa de politeţe era mai puternică, mai atavică, mai personală decât toate cele spuse şi descoperise, dorea cu tot dinadinsul să intre în locul acela.

    În spatele unei ferestre ce nu primea lumină niciodată, cineva îl privi cum pleacă.

    La cort, sus pe faleză, în căldura nemiloasă a soarelui de amiază, nu se putea odihni. După ce păzise toată noaptea pietrele se simţea mai mult slăbit decât adormit. Transpirase, orice tehnologie cedează la peste 50 de grade, se afla într-o seră, de aceea după un timp coborâse panta aceea minusculă, ascunsă-n ierburi ţepoase, spre mare, acea mare internă.

    Două stânci despărţeau marea pentru o mică plajă, spre care coborârea abruptă o făcea nevăzută de sus, ascunsă. Jos pe câteva arii de nisip se putea sta privind limpezimea mării şi apropierea valurilor. În stânga şi în dreapta, porneau poteci suple ce le escalada tot timpul în termeni precişi de echilibristică şi curaj. Se întinse şi adormi, probabil şi visă. Când deschise ochii în faţa lui la câţiva zeci de metrii o tânără înota spre el. Ochii şi fruntea ce ieşeau din linia ce definea suprafaţa mării, i-au răspuns identităţii căutate în mintea lui. Înota imitând acea mişcare a pietrei, ce responsabilă pentru echilibrul ei, încă nu şi-l putea desăvârşi până când toată apa nu–i părăsea corpul. Ba venea, ba se depărta, şi doar acei ochi albaştrii deasupra mării ce devenise acum tăcută şi moale ca un cearceaf aşezat pe pat în timpul zilei, existau.
     Când el intră în mare, ea veni la el. Mâna lui căută trupul ei submarin şi întâlni curbe pe care doar statuile antice le au, curbe care în depăşirea liniei drepte, fug, ne ocolesc de fapt, căci noi le mângâiem tangenţial; absurdă logică, practică perpetuă.

    O îmbrăţişă şi dintr-o dată sexul ei zvâcni în apa mării asemeni prădătorului marin ce cască gura înainte de a prinde.

    Ideea că în apă, înotând,  poţi face aşa ceva este falsă, nu suntem pregătiţi pentru asta, acvatici am fost acum sute şi sute de mii de ani.

    Pe plajă totul se desăvârşi în cunoaştere, în ceea ce înainte de a ucide trebuie salvat ca imagine, ca fotografie, ca ceva static într-un timp amorţit.

Tânara i-a mângâiat piciorul paharului, a acelui pahar plin cu suc de trandafir. Dădu de linia ce se deschide greu şi care mai păstra gustul marin, el excitat la limită, cedă, şi lăsă albul acelei băuturi transparente ce devine brusc albă, a acelui ouzo amestecat cu gheaţă pe care el îl băuse la Atena pe o terasă privind de jos Acropole.

photo
http://www.jordanartisttours.com/9daystrekking.htm