Ezra Pound și călătoria - de Guy Scarpetta (partea a II-a )

http://archipelagobooks.org/ezra-pound-canto-i/

„Există astfel în Pound un alt ≪versant≫, cel al vîrtejului (vortex) al - ≪desțărării≫ radicale, al smulgerii generalizate și ducînd mereu la ≪cultura națională≫. El trece prin trubaduri, Ovidiu, Confucius (Pound traduce Ta Hiao, care va fi publicat în 1928 în S.U.A.), iruperea în Cantos a unor ideograme care înscriu o altă funcționare, asociativă, polifonică, și nu fonologică a limbajului, tot felul de citate, de împrumuturi, un amestec radical de genuri (o frază în argou militar se poate conecta direct la un haiku japonez sau la evocarea unei biserici venețiene) - ca și cum  ≪cultura≫ și chiar erudiția ar deveni pentru poezie un material la fel de ≪disponibil≫ ca ≪natura≫ și ≪sentimentele≫.

Totul este deja limbaj (sîntem aici împotriva ≪naturalismului≫), scriitura nu valorează decît ca mobilitate, altoi, montaj, aptitudine la scurtcircuit și la traversare. Joc al mărturisirii lirice, al povestirii și al discursului ≪integrat≫, diseminare și principiu muzical al contrapunctului. Și toate sfîrșesc prin a funcționa ca o enormă mașinărie care face să se înalțe o memorie fărîmițată (≪Muzele sînt fiice ale memoriei≫), o serie repetată de sondaje și de secțiuni arheologice în amnezia culturală, o explozie de semne și de enunțuri luate de torentul multiplicat al asociațiilor libere.

Nimic surprinzător că una din temele insistente din Cantos este cea a călătoriei, a ≪periplului≫, iar una din referințele de fond - Odiseea : ca și Homer (referire paternă), rătăcirea este absolută, nomadizarea definitivă, iar opririle, fixările, ≪peisajele≫ nu sînt decît fleșuri, rapide, puse pentru a fi imediat luate. Nici măcar atît : nu există un ≪port≫ final, originea, în loc să fie regăsirea unei copilării, un paradis pierdut, o nostalgie regresivă, este definită ca o noapte de unde a apărut periplul (reluare din Dante : Io venni in luogo d'ogni luce muto, ≪Vin dintr-un loc mut de orice lumină≫).

Sfîrșitul războiului, prăbușirea ideologiilor fasciste vor accelera desigur vîrtejul - nu va mai exista nimic de acum înainte care să-l frîneze : ≪Ca o furnică singuratică în afara mușuroiului distrus, scrie Pound, ieșit din naufragiul Europei, ego scriptor≫.

Un poem al lui Pound? Campo Santo din Pisa, Salzburg, Lili Marlèn, Pétain, Cosimo Tura, Beethoven,piața San Marco, Janequin, păsări pe o sîrmă, ideograme chinezești, frații Goncourt, revoluția franceză, Ramsay, Salamina, Atena, Guido din Arezo, Tellus, Donatello, Henry James, Odiseea, Salazar, New York, grădina lui Venus, Priap, Shanghai, un fragment din liturghie, linxul, Bizanț, divinitate amerindiană, Pomona, Granada, Citera etc. :gest de cheltuială, fără stăpînire, mișcare prin toate registrele, toate limbile și toate culturile - poezia însăși a dezrădăcinării.

Altfel spus (punct în care Pound contrazice radical dispozitivul), o ≪limbă≫, pentru el, nu are sens decît dacă este mobilă, schimbătoare, deschisă, integratorie. Nimic mai străin de estetica sa decît ideea unei ≪limbi naționale≫, ciment de comunitate, încremenită pentru totdeauna și care n-ar putea fi decît ≪respectată≫, evitînd orice împrumut. ≪Engleza, scrie Pound, a cucerit teritorii vaste datorită capacității sale de absorbi celelalte limbi, adică a șterpeli rădăcinile latine și are chiar mai multe variante la dispoziție, în timp ce franceza și italian au arătat mai puțină suplețe.  Aluat frînturi de greacă și a înghițit franceza medievală, păstrînd în același timp solida sa bază anglosaxonă≫. A scrie într-o limbă vie înseamnă, pentru el, a reinsufla limbii de bază o capacitate de absorbție, de altoi, de îmbogățire : ca și cum ar trebui să ne situăm în starea de naștere a unei limbi unde nimic nu este încă înțepenit sau definitiv.

Singurul mod pentru el de a se ≪acorda≫ cu migrațiile mondene, cu transferurile de la un continent la altul, cu trecerile peste frontiere. Identitatea poate, desigur, să se clatine în această mișcare (nici o îndoială că Pound a trăit experiența în apropierea reală a psihozei), dar această clătinare, oricum preferabilă împotmolirii tradiționale, pare a fi un moment necesar și inevitabil în definirea unei noi identități : identitate multiplicată, transnațională, aceea a unui călător - cititor cosmopolit din punct de vedere cultural pe care îl pretinde mașina de scriitură.

Am vorbit despre paradoxul lui Pound, despre contradicția sa : aș vrea să sugerez în încheiere că această contradicție permite, în fond, definirea a două tipuri de lectură posibile pentru poemele poundiene : una, analitică, atentă la identificarea elementelor prezente, la izvoarele altoiurilor și citatelor, la logica apariției și înlănțuirii temelor va risca din plin să regăsească anumite rotițe ale dispozitivului de înrădăcinare (arhaism, păgînism etc.) ; cealaltă, care ar putea fi numită lectura muzicală (sau ≪dispersată≫, în sensul în care se vorbește de atenție dispersată), degajă o mișcare exact inversă : cea a unei imaginații culturale eterogene, cu peripluri, salturi, rupturi, denivelări, ciocniri, scurtături, dezrădăcinări la nesfîrșit. ș vrea să rețin aici această a doua lectură, mai aptă să simtă cosmopolitismul lui Pound, gest în același timp universal și individual, superb de dezinvolt, care l-a reținut pe marginea barbariei fasciste unde păgînismul său risca să-l tragă.”

Guy Scarpetta, Elogiu cosmopolitismului, Polirom, 1997, pag.114-116