Scrisorile lui Jim

Eram pe stradă, mașinile, în lipsa locurilor de parcare, păreau eșuate asemeni leilor de mare pe banchize. Trotuarul, asediat de autoturisme se făcea micuț în umbra zidurilor caselor seculare.
Mă aflam într-un cartier vechi al orașului meu și viteza cu care mergeam se datora tocmai lipsei automobilului.
La un moment dat, în fața mea, la vreo zece metri, o femeie bătrână, îmbrăcată cochet, aranjată ca pentru un bal vienez, reușea cu o mare abilitate, pentru vârsta ei, să se strecoare prin fața mașinilor, fără să se atingă de zidul ce dădea direcția. Totul până la mine. Iar eu m-am oprit, exact între, astfel încât am creat scuarul prin care, asemeni unei zâne, această doamnă s-a strecurat în neant. Înainte de asta, mi-a mulțumit. Vocea cu care mi-a zâmbit, de fapt, a creat în mine o atitudine subtil gerontofilă. O clipă mi-am închipuit-o tânără, asta ca să scap de alte viziuni. O altă clipă, și asta cred că era următoarea, mi-am închipuit-o scriind poezii. Am privit înainte.

Un tânăr ca și mine, alerga destul de agitat, strigând un nume scurt și mai înainte de a striga din nou, se oprește în fața mea salutându-mă. Imediat l-am recunoscut pe el, un fost coleg de liceu, pe care sigur nu-l mai văzusem de vreo zece ani.
„- Alerg după nebuna de bunică-mea care și-a uitat cheile ei la noi!”

„-Hei! baba aia este bunică-ta!” și m-am întors înapoi.
„-Da, hai că vorbim”, și trecu repede în fața mea.

Cele povestite mai sus, au trecut repede prin mirajul amintirilor și o bună bucată de vreme, visam la această băbuță, care fiind tânără -bineînțeles, scriind poezii de dragoste, mie. Era un soi de drog livrat la comanda de a adormi și fiindcă munca în programare de calculatoare are soiul ei stresant, nu adormeam cu șirul lui Fibonacci, sau mai știu eu ce algoritm statistic asemeni acului lui Buffon, care nu fac altceva decât să te deregleze mai tare, ci inventam versuri prin care bunica prietenului meu îmi scria poeme romantice. Găseam rima, topica, sau invers, ce contează, mișcam din degetul mare de la picior -unul doar, pentru a cadența hexametri, și somnul venea imediat și poezia rămânea tot timpul neterminată.

Într-una din zilele astea m-am dus pe străduță și-am căutat la interfoane numele de familie pe care-l știam din liceu ca fiind al acestui coleg cu această bunică ce mă bântuia înaintea somnului. Lucrurile nu mi-au rezervat surprize și-am găsit repede locul. Colegul meu chiar era acasă și auzind -prima dată în stradă, mai apoi invitându-mă la un pahar de vin, se miră nespus de aberațiile mele.

„-Bunica mea a fost o curvuștină simpatică!” spuse el în final, ascultând cu răbdare felul în care-mi manifestam -gesticulând de multe ori, pasiunea.
„-În niciun caz nu a scris versuri, mai mult chiar nu cred că a citit versuri”, încheie oarecum grăbit deja prietenul meu. Am scris prieten pentru că m-am destăinuit -cine citește pricepe.

Sunt fragmente din viață pe care -în ciuda vârstei, le-ai putea pune separat în orice perioadă; astfel că pescuitul, ca formă de curiozitate infantilă se poate intercala la orice vârstă, primul biban prins, prima știucă. Sânul prins poate sări repede peste zeci de ani și candoarea cu care bărbatul o repetă dă tocmai în refren. Viața ca un refren, două-trei evenimente mai insolite, în rest sinusoide.

În felul în care s-au petrecut aceste mici evenimente, disparate, frugale aș putea scrie, pentru că foamea pune tot timpul stăpânire pe mine în timp ce viața mă cuprinde, n-au alcătuit un mijloc de existență, pentru că uitarea, asemeni iernii ce vine, face ca plapuma să fie mai groasă; cea din interior, din cameră, din dormitor și cea de-a afară, din zăpadă, din fuior.

Cred că ieri, nu azi sigur; prietenul meu, colegul meu de liceu, m-a căutat și în lătratul câinilor mi-a strigat: asemeni unui vaiet, unui crivăț nimicitor, că bunica lui a murit.

L-am invitat în bucătărie și-am deschis repede o sticlă de vin. Plângea. În mână ținea ceva, un pachet.
A băut neștiind ce bea, cola. Și a mai cerut repede încă un pahar. Carafa se aplecă.

Mi-a întins pachetul. Am dat la o parte hârtia maronie. Acea hârtie de învelit prăjiturile, pergamentoasă, prietenoasă, rezistentă la temperaturi de peste o sută de grade, dacă nu și mai bine.
Un caiet își făcu apariția.

„-Tu citești prima dată, eu nici măcar n-am avut curajul, am pipăit și mi-am dat seama că-i o carte și am alergat la tine...”

Cu un scris îngrijit, nu caligrafic, doamna care trecuse Câmpiile Elizee, se destăinuia:

„Dragul meu,

Știu că timpul nu face minuni,
Regresul stupid ne face pitici,
Iubesc noi luni,
Și trebuie să-ți spun că am descoperit noi lindici.

Te chem așadar între mimoze,
Să descoperim noi catacombe,
Să privim la tuberoze,
Să așteptăm să ne dai noi bombe...
”

M-am oprit o clipă. Prietenul meu chițcăia ca un șoarece prins în cușcă, plângea. L-am dat afară.

Am citit aiurea, între pagini...

„Iubitule, nu poezia ne face mai buni,
Noi facem poezia,
Poezia este mijlocul prin care comunicăm.
Firul nebănuit cu care eu mă excit și-ți trimit la pachet, unse pe scrisori, toate sudorile mele, sudori pe care eu știu deja că tu le lingi mai asiduu ca vaca ce împinge cu limba drobul de sare.”

 A doua zi l-am căutat febril.
„-Pe bunică-ta o chema Nora?”
„-Da, de unde știi?!”