Ezra Pound sau contradicția - de Guy Scarpetta (partea I )

http://www.revista22.ro/un-monument-de-for-public--ezra-pound-in-limba-romana-56104.html

Pentru că s-au spus multe despre Ezra Pound în această perioadă și de fapt nu mare lucru, pentru că peste noapte imediat apar cei ce ciupesc de ici de colo câte ceva, ceva ce pare interesant, dar inadaptabil vremurilor de astăzi, vă invit să citiți altceva despre acest inadaptat al secolului său:

„Să ne întoarcem în secolul al XX-lea : ceea ce Pasolini numea ≪ideologia de fier≫, care imprima Divinei Comedii o parte din coerența sa, a intrat în criză. Sfîrșitul consensurilor simbolice sau religioase, dificultatea de a inventa pe un teren ≪laic≫ valori de universalitate, explozia identităților traversează de acum înainte literatura. Cazul lui Ezra Pound este cu totul pasionant, căci în el se înscrie cu o limpezime deosebită dublul aspect al acestei crize : pe de o parte, întoarcerea păgînismului, neîncrederea față de monoteism, și chiar, în cazul său, ispita antisemitismului și a fascismului ; pe de alta, o scriitură care, prin deteritorializarea efectivă, prin cosmopolitismul în act, prin aptitudinea de a depăși limitele limbilor și de a confrunta culturile, ruinează orice idee de ≪înrădăcinare≫, contrazice politica declarată și tulbură radical dispozitivul ideologic.

Ciudată, traiectoria lui Pound (fără îndoială pe măsura delirului acestui secol) : America natală, chemarea Europei, Londra, ≪vorticismul≫ (arta modernă ca vîrtej), Paris, viața literară activă, edituri, reviste, în Limousin pe urma trubadurilor, pasiunea pentru China ; apoi Italia, Rapallo, Cantos, un post de crainic-cronicar la radioul mussolinian, și prăbușirea, sosirea armatei americane, acuzația de trădare, închiderea într-o cușcă de sîrmă ghimpată, la Pisa (ecou tulburător al torturii lui Ugolino relatate de Dante), repatrierea, internarea într-un spital psihiatric din Statele Unite ; o perioadă de chin, de semiafazie, mereu scrisul și, în sfîrșit, eliberarea, întoarcerea în Europa și ultimele zile la Veneția, orașul cel mai puțin ≪înrădăcinat≫ care există, orașul suspendat între cer și apă... Ciudat amestec între cele mai fulgerătoare dezrobiri pe care le-a inventat secolul și cele mai neplăcute rătăciri ale sale, toate, desigur, obsedate de călătorie, linii de fugă, imaginarul arheologic, pistele culturale care trebuiau regăsite, memoria fragmentată a lumii, efectele de transfer, de decalare, de deviere fără stăpînire în care să se poată inventa limba timpului nostru.

≪Desțărarea, spune Pound, a fost necesară la început. Ești transplantat, evoluezi, apoi ești dezrădăcinat, readus la locul de unde ai fost smuls, iar el nu mai există... Cineva a spus că sînt ultimul american care trăiește tragedia Europei≫.
La început, deci, ≪transferul≫ american : originea, istoria limbii sînt legate de un alt continent. Chemarea văzduhului, îndemnul la călătorie. Iar Pound, mai ales, își dă seama de acestea : cultura americană, născută din Reformă și din pozitivism, conține o lacună esențială, o dispariție enigmatică ; ca și cum ar sări deodată de la sfîrșitul Antichității la începutul Renașterii.

≪A început așa, spune Pound, trebuiau împachetate șase secole≫.
≪Trebuia să ne ocupăm de tot ce se găsea în Divina Comedie≫.
De asemenea : ≪Problema era să se înalțe un ciclu coerent, aducînd spiritul contemporan la cel din Evul Mediu, după ce a fost descotorosit cu grijă de cultura clasică de care era inundat din Renaștere≫.
Ambiguitatea se ivește deja : reîntoarcerea refulatului din cultura americană pare să fie înțeleasă ca necesitatea unui regres, a unei estompări, a unei întoarceri în urmă.

Și evident, prin acestea se instalează fascismul. Evul Mediu nu va fi văzut dinspre creștinism, ci prin ≪păgînismul≫ latent al poeziei trubadurilor, ≪poezia provensală niciodată complet străină de riturile păgîne≫;  refuzul limitelor Reformei va atrage refuzul oricărui monoteism (Răul, spune Pound, constă în a te amesteca în treburile celorlalți, iar ≪nici o religie monoteistă - nici creștinismul, nici religia musulmană, nici iudaismul, după știința mea, nu a luat măsuri de precauție pentru a se apăra de acel Rău≫).  În acea alunecare, capitalismul este respins, pentru că a promovat valori de utilitate ce exclud orice cheltuială neproductivă, orice suveranitate estetică (Pound denunță ≪o societate capitalistă care, în ultimul al putrezirii sale, a considerat întotdeauna ca pe un gunoi înțelegerea inteligentă sau capacitățile literare≫), iar pentru regres, în joc va rebui să se revină la valorile precapitaliste și precomerciale (≪Templu este sfînt / Pentru că nu este de vînzare≫). Prin urmare, Pound găsește o origine a Răului în camătă, pe care o condamna Evul mediu (antisemitismul este desigur foarte aproape); trebuie regăsit, după el, contactul direct cu natura, pe care arta îl poate reînvia și pe care lumea burgheză a încercat să-l distrugă - fascismul nu poate fi înțeles decît ca vechea revanșă feudală împotriva lumii capitaliste, ≪restaurarea≫ în sens strict, a unei lumi de valori ≪sacre≫ și opuse păcatului cametei (≪Acest război, scrie Pound în 1944, nu a fost efectul unui capriciu al lui Mussolini sau al lui Hitler. El intră în războiul milenar dintre cămătari și țărani≫).

Acest parcurs ideologic, în fond cît se poate de clasic, este cel al majorității intelectualilor profasciști, prezent de fiecare dată cînd criticarea capitalismului și a valorilor burgheze se face dinspre visul la o ≪vîrstă de aur≫ pierdută ce trebuie regăsită și dinspre o concepție ciclică despre Istorie ; acest parcurs obsedează orice ≪naturalism≫, orice respingere a monoteismului în numele ≪forțelor primitive≫ care trebuie dezgropate și al unui păgînism care trebuie reluat. Este, de asemenea, un parcurs care nu poate implica decît o dimensiune subiectivă de regres - și este meritul lui Marcelin Pleynet de a-i fi desprins cu finețe logică, în ceea ce îl privește pe Pound : arhaism, puternic coeficient de refulare anală, echivalare între ≪aur≫ și ≪excremente≫, fantasme de naștere anală, oscilare în jurul genitalității, toate parcă intensificate de ceea ce înscrie în filigran în numele însuși al lui Pound ; ≪Ezra≫ sugerează usura (≪camătă≫), iar ≪Pound≫ trimite la ≪livră≫, unitate monetară (tatăl lui Pound, semnalează Pleynet, avea prenumele Homer, ceea ce a influențat ≪păgînismul≫ care asumă coerență acestui edificiu fantasmatic). Toată această mașinărie se poate deci demonta, analiza, în construcția sa ideologică, precum și în ceea ce o alimentează subiectiv, de la pulsiunile cele mai ascunse și mai arhaice.

Numai că dacă am rămîne aici, am trece, fără îndoială, pe lîngă scriitura lui Pound, care, cum am arătat deja, nu numai că nu se reduce la mașinăria inconștientă, dar chiar este, dealtfel, tot paradoxul lui Pound : totul, în ≪gîndirea≫ ca și în caracteristicile sale inconștiente, ar fi trebuit să-l atragă spre dispozitivul ideologic al înrădăcinării ≪≫ și totuși, ceva, fără voia lui, îi rezistă. Refuzul încăpățînat de a fi afiliat la o tradiție culturală națională (culturile cele mai eterogene în spațiu și timp se ciocnesc și se amestecă), refuzul oricărei concepții ≪naturale≫ despre limbă (limbile și scriiturile se amestecă); există aici un fel de cosmopolitism imediat, cvasiinstinctiv care dezorientează dispozitivul, îi întoarce elementele împotriva lui însuți, îl anulează în deriva sa. Chiar atunci cînd poemele lui Pound înscriu ≪teme≫ care subliniază dispozitivul (natura populată de zei, comuniunea cu solul, antisemitismul, valorile războinice), ciocnirea limbilor, confruntarea abruptă a enunțurilor eterogene, saltul nesfîrșit de la o cultură la alta sfîrșesc prin a dezminți conținutul evident al textelor în discuție, ca și cum etica limbajului lui Pound (el poate îngădui totul mitologiilor profasciste, în afară de concepția despre limbă) ar fi fost stînca ce îl împiedeca să se scufunde, refugiu încăpățînat al unei rezistențe de fond la ideologii.

...
”

Guy Scarpetta, Elogiu cosmopolitismului, Polirom, 1997, pag.111-114.