Sunny Jim și Herr Satan. Mai presus de toate, Nora

http://www.pileface.com/sollers/article.php3?id_article=470

Cuvânt înainte
                                                   de Bogdan-Alexandru Stănescu
                                                                                       la

James Joyce, Dragă Nora, ed. Art, 2013

Pe data de 10 iunie 1904, Dante al Dublinului (așa cum îl numea ironic Oliver St. John Gogarty, prototipul lui Buck Muligan din Ulise), un Hamlet aflat în pragul inaniției, o zărește pe stradă pe tânăra Nora Barnacle. Dat fiind că fata nu-i respinge cu prea multă convingere avansurile, îi propune o întâlnire pentru a doua zi, unde Nora nu apare. După o primă scrisoare dezamăgită din partea lui Jim, va avea loc primul rendez-vous, pe data de 16 iunie 1904, o dată ce a intrat definitiv în istoria literaturii, fiind unitatea temporală care acoperă acțiunea romanului Ulise. Deși Nabokov refuză să vadă relevanța datelor biografice în analiza pe care i-o dedică scriitorului irlandez, nu poate fi negat caracterul vital al acestei Beatrice pentru opera lui Joyce.

Nora a venit, pentru Joyce, ca o înlocuitoare ideală a mamei, moartă cu un an înainte. Relația cu Nora a reușit să-l integreze în lume, să-l extragă din singurătatea în care se refugiase după moartea mamei sale. Tânăra din Galway, fiică a unui brutar alcoolic, era mai experimentată decât Sunny Jim (copilul preferat al mamei, dar și al tatălui, și-a atras această poreclă prin voioșia lui, prin buna dispoziție pe care o stârnea în copilărie), cel care cunoscuse iubirea doar prin bordelurile din Dublin încă de la 14 ani *.

De altfel, unii biografi văd într-un asemenea eveniment sexual chiar originea îndepărtării lui Joyce de catolicism **, una dintre primele sale epifanii (același biograf plasează începutul vieții sexuale a autorului la vârsta de 16 ani - dat fiind că nu se regăsesc respectivul eveniment nici la Richard Ellman, nici la Stanislaus Joyce sunt înclinat să resping această ipoteză).

Nora, în schimb, trăise două povești adolescentine de iubire în Galway-ul natal: ambii săi iubiți au murit, ultimul dintre ei chiar reușind să lase în urmă un sentiment de vinovăție atroce (bolnav fiind, ar fi stat în ploaie în noaptea plecării tinerei, aruncând cu pietre în geam, lucru ce i-ar fi grăbit, dacă nu chiar cauzat, moartea - situația se regăsește, dramatizată, în Oameni din Dublin, mai precis în povestirea Cei morți).

Așadar, iată că această tânără frumoasă, dezinhibată, isteață (lipsită însă de cultură - în momentul când s-au cunoscut, ea era cameristă la Finn's Hotel)., cu păr castaniu, îl acceptă pe Bardul singuratic, purtând palton negru, plete, barbă și o șapcă marinărească pe-o ureche, care simte impulsul năvalnic de  a intra în vorbă cu ea.

Când o cunoaște pe Nora, Joyce este aproape hotărât să părăsească din nou Irlanda, de data aceasta pentru o perioadă mai lungă: este absolut relevant pentru relația ulterioară a celor doi faptul că, după abia câteva luni de întâlniri și de schimb epistolar, Nora a acceptat saltul în necunoscut alături de poetul damnat. Însă scrisorile din 1904 reușesc să creioneze portretul acestui poet, portret la care anii următori nu vor face altceva decât să îngroașe anumite linii.

Atât de importantă a devenit Nora, încât imaginea ei va traversa Oameni din Dublin, Exiluri, Ulise și Finnegans Wake. Iar această fidelitate estetică nu poate fi explicată printr-un simplu excurs biografic: doar trecerea în planul esteticii lui Joyce va putea aduce lumină (claritas) asupra fidelității sale. Nora reprezintă pentru scriitor întruparea epifaniei, este o imagine antropomorfizată a revelației estetice. Ea îi va ține loc de mamă, de iubită, de protectoare, de obiect al sadismului și de cobai. Scatologia dezvoltată în Ulise își are rădăcina în celebrele scrisori pornografice din 1909, când Joyce îi cere Norei să fie cât mai îndrăzneață în scris pentru a-l ajuta să se masturbeze. Același Jim, însă, vede în Nora sa o fecioară, o imagine a purității misterioase, pe care imediat apoi simte nevoia să o pângărească.

Pentru o analiză psihologică, scrisorile către Nora sunt absolut fascinante: ele urmăresc drumul chinuit, plin de răzgândiri, sinuos și agonizant al artistului către abandon. Cine a parcurs opera lui Joyce va recunoaște aici sâmburele obsesiei sale pentru trădare. Tema trădării e una esențială pentru Joyce: de la trădarea lui Parnell, din Stephen Hero și Portret..., trecând prin adulterina Molly Bloom, până la Finnegans Wake (unde chiar cărarea întunecată a nopții subconștientului stă sub imperiul trădării), eroii săi sunt victimele unei trădări matriciale. De aici și sentimentul pe care-l avem, citind scrisorile din 1909, că Joyce primește veninul turnat în ureche de Cosgrave aproape cu ușurare: parcă Nora cea neprihănită, care se abandonase fără rezerve, și cu puritate absolută, fervorii sale, reprezenta prea mult pentru el... De unde își asumase rolul activ în relație, Joyce ajunge să se abandoneze, să se lase în voia iubirii sincere a Norei. Iar acest abandon are nevoie de chinuri pentru a fi acceptat.

De aici importanța pe care a acordat-o stadiului neîncrederii, în 1909 ***. Dar din miezul stricat (după cum credea el) al acestui fruct otrăvit, artistul va învăța să-și extragă alcoolurile: reproșul inițial se va transforma într-o pornire impetuoasă de a deveni din ce în ce mai intim cu Nora - scrisorile se vor umple de erotism, un erotism acompaniat de o imagistică sacramentală.

Dacă uniunea lor a căpătat, la nivelul spiritual, o natură mistică, depărtarea trebuia anulată și ea printr-o complicitate onanistă. Din iubit ultragiat, Jim se transformă în adoratorul care-și cere iertare în genunchi (mai multe surse i-au dezvăluit faptul că Cosgrave îl mințise în legătură cu infidelitatea Norei, din invidie și pură răutate), apoi în iubitul supus care visează la o bătaie bună administrată de o dominatrix, pentru ca apoi să-și reintre în drepturi și să ceară satisfacție sexuală prin corespondență. Vorbim de același Joyce care continua să frecventeze asiduu bordelurile.

Ambivalență care-l face pe tânărul Joyce să-și compare mama cu o martiră și să o mintă că ar frecventa slujba religioasă în Paris, pentru a-i recăpăta afecțiunea, dar care nu-l împiedecă să refuze a îngenunchea în rugăciune la căpătâiul muribundei (episod crucial în reprezentarea sa din Ulise), îl mână și în scrisorile către Nora: ea este când înger plin de puritate, când curvă abjectă, când o mamă înțelegătoare, când femeia prea rece, prea dură cu el. Își abandonează soarta în mâinile ei, pentru ca a doua zi să revină, plin de gelozie retroactivă, asupra trecutului amoros al fetișcanei din Galway.

Cred că scatologia, sadismul și masochismul puse în scenă în aceste scrisori trebuie interpretate exclusiv prin prisma scopului practic investit de Joyce în ele, și mai puțin printr-o simbolizare excesivă. Sunt scrisorile unui om singur, care caută cu disperare uniunea totală cu femeia care, până la urmă, i-a rămas alături toată viața. De altfel, cea mai emoționantă mi se pare acea scrisoare din 1922 când, în fața ultimei tentative a Norei de a-l părăsi, Herr Satan Joyce (cum îl numeau fetele din corul de la Stadttheater din Zürich) redevine băiatul din urmă cu 15 ani, care-i promitea blănuri. Iar asta se întâmpla când Ulise deja avea succes, iar întreaga lume literară îi stătea la picioare.

*     După cum notează Stanislaus Joyce în memoriile sale, My brother's keeper. James Joyce's early years, Edited by Richard Ellman. Preface by T.S.Eliot, Da Capo press, 2003.
**   Bawker, Gordon, James Joyce. A biography, Phoenix, an imprint of Orion Books Ltd, London, 2012, p.1.
*** Ellman, Richard, Selected letters of James Joyce, Introduction, XXIII, Faber and Faber, London, 1992.

James Joyce, Dragă Nora, ed. Art, 2013, pag.5-9.

Scrisori peste ape - James Joyce

apusul din această zi

Am și uitat cum se mai scrie o scrisoare. Le citesc în schimb pe ale altora.
Volumul în care sunt adunate o parte din scrisorile lui James Joyce către soția sa Nora, se numește „Dragă Nora”. Traducătorul Bogdan-Alexandru Stănescu a pus în volum și un cuvânt înainte bine scris. Ar merita să-l pun pe blog. Dar voi pune acum două scrisori.

Când am citit prima dată Ulise am crezut că romanul este autobiografic, de fapt nu este chiar așa. Acum citindu-i scrisorile, am impresia că nu sunt reale și felul acesta de-a vedea lucrurile îmi este dat de figura lui Ulise. Deja cred că James Joyce este al nu știu câtelea Ulise, reîncarnat, reînviat, reelaborat. Visam și eu la rândul meu că eram în brațele nimfei Calypso sau auzind cântecele primejdioase ale sirenelor (eu cred că erau pornografice), la fel ca toate pozițiile în care Circe îl poseda pe erou. Homer, poet de bun simț, s-a autocenzurat, apoi l-au cenzurat și alții.

≪

Către Nora Barnacle *

15 iunie 1904                                                                     60 Shelbourne Road, Dublin


   S-ar putea să fi orbit. M-am holbat îndelung la un cap cu păr roșcat-castaniu și am hotărât că nu e al tău. M-am dus acasă destul de abătut. Aș vrea să-ți propun o întâlnire, dar nu știu dacă poți tu atunci. Sper să ai bunăvoința de a face pasul acesta - doar dacă nu m-ai uitat.

                                                                                                                 James A Joyce
≫

nota din carte
* Nora Barnacle (21 martie 1884 - 10 aprilie 1951), viitoarea soție a lui Joyce. Era fiica lui Thomas Barnacle, brutar, și a lui Annie Barnacle, amândoi din Galway City. În urma unor tensiuni familiale, părăsise orașul Galway cu câteva luni înaionte pentru a se angaja cameristă în Dublin, la Finn's Hotel, situat în Leicester Street. Joyce o cunoscuse cu puțin timp înaintea redactării acestei scrisori și hotărâseră să se întâlnească pe data de 14 iunie. Ea n-a reușit să ajungă la timp, așa că prima lor plimbare împreună a avut loc pe 16 iunie, dată care avea să devină cea a acțiunii din Ulise. (pag.13)


≪

Către Nora Barnacle Joyce

15 iunie 1904                                                                             44 Fontenoy Street, Dublin

   Curvuștina mea dulce, Nora. Am făcut exact cum mi-ai spus, fetița mea spurcată, adică am făcut laba de două ori în timp ce ți-am citit scrisoarea. Sunt încântat să văd că-ți place să fii futută pe la spate. Da, acum îmi amintesc noaptea aia când te-am futut așa ore-ntregi. A fost futaiul cel mai murdar pe care ți l-am tras, draga mea. Am stat cu pula-n tine cu orele, intrând și ieșind dintre bucile tale ridicate-n sus. Îți simțeam bucile grase și transpirate sub burtă și-ți vedeam fața îmbujorată și ochii stăpâniți de nebunie. De fiecare dată când ți-o înfigeam, limba ta nerușinată năvălea printre buze și, dacă mă-nfigeam mai tare și mai adânc decât de obicei, bășini mari și puturoase îți ieșeau bolborosind pe la spate. Aveai un cur plin de bășini în noaptea aia, iubire, și ți le-am scos pe toate cu pula, niște tovarășe și mai grase, vântoase lungi, pârțâituri mici, scurte și vesele și o mulțime de bășinuțe obraznice terminându-se într-un șiroi lung care ți-a țâșnit pe gaură. E minunat să fuți o femeie plină de bășini când la fiecare pompare îi iese câte una. Cred că recunosc o bășină de-a Norei oricând. I le-aș putea recunoaște într-o cameră plină de femei bășinoase. E un sunet mai curând copilăresc, nu ca vânturile acelea umede pe care-mi imaginez că le trag nevestele grase. Este iute și uscat și murdar, cam așa cum ar lăsa să-i scape, în joacă, o fată îndrăzneață, noaptea în dormitorul comun al școlii. Sper ca Nora să mi le slobozească și pe față ca să le cunosc și mirosul.

   Spui c-o să-mi sugi pula la întoarcere și că vrei să-ți dau limbi, ticăloasă mică și depravată. Sper c-o să mă surprinzi o dată când dorm îmbrăcat, o să te furișezi deasupra mea cu o privire de târfă în ochii tăi somnoroși, o să-mi desfaci nasture cu nasture prohabul, o să scoți cu blândețe pula groasă a iubitului tău, o s-o bagi în gura ta umedă și-o s-o sugi până când se îngroașă și se-ntărește și mai mult, până când la urmă, își dă drumul în gura ta. Câteodată o să te surprind și eu noaptea, adormită, o să-ți ridic fustele, o să-ți desfac cu blândețe chiloții încinși, apoi o să mă așez încet lângă tine și o să încep să te ling agale printre floci. O să începui să te zvârcolești neliniștită și atunci am să ling buzele pizdei iubitei mele. O să începi, în somn, să gemi, să grohăi, să oftezi și să pârțâi plină de dorință. Atunci o să te ling din ce în ce mai repede ca un dulău flămând până când pizda-ți va fi o grămadă unsuroasă, iar trupul ți se va bâțâi sălbatic.

   Noapte bună, micuța mea bășinoasă Nora, pizdulicea mea obscenă. Este un cuvânt minunat, draga mea, pe care l-ai subliniat ca să mi-o iau la albă mai bine. Scrie-mi mai mult despre aia și despre tine, mai dulce, mai obscen, mai obscen.

                                                                                                                                        JIM
≫

James Joyce, Dragă Nora, Art, 2013 pag.97. 

Scrisorile lui Jim

Eram pe stradă, mașinile, în lipsa locurilor de parcare, păreau eșuate asemeni leilor de mare pe banchize. Trotuarul, asediat de autoturisme se făcea micuț în umbra zidurilor caselor seculare.
Mă aflam într-un cartier vechi al orașului meu și viteza cu care mergeam se datora tocmai lipsei automobilului.
La un moment dat, în fața mea, la vreo zece metri, o femeie bătrână, îmbrăcată cochet, aranjată ca pentru un bal vienez, reușea cu o mare abilitate, pentru vârsta ei, să se strecoare prin fața mașinilor, fără să se atingă de zidul ce dădea direcția. Totul până la mine. Iar eu m-am oprit, exact între, astfel încât am creat scuarul prin care, asemeni unei zâne, această doamnă s-a strecurat în neant. Înainte de asta, mi-a mulțumit. Vocea cu care mi-a zâmbit, de fapt, a creat în mine o atitudine subtil gerontofilă. O clipă mi-am închipuit-o tânără, asta ca să scap de alte viziuni. O altă clipă, și asta cred că era următoarea, mi-am închipuit-o scriind poezii. Am privit înainte.

Un tânăr ca și mine, alerga destul de agitat, strigând un nume scurt și mai înainte de a striga din nou, se oprește în fața mea salutându-mă. Imediat l-am recunoscut pe el, un fost coleg de liceu, pe care sigur nu-l mai văzusem de vreo zece ani.
„- Alerg după nebuna de bunică-mea care și-a uitat cheile ei la noi!”

„-Hei! baba aia este bunică-ta!” și m-am întors înapoi.
„-Da, hai că vorbim”, și trecu repede în fața mea.

Cele povestite mai sus, au trecut repede prin mirajul amintirilor și o bună bucată de vreme, visam la această băbuță, care fiind tânără -bineînțeles, scriind poezii de dragoste, mie. Era un soi de drog livrat la comanda de a adormi și fiindcă munca în programare de calculatoare are soiul ei stresant, nu adormeam cu șirul lui Fibonacci, sau mai știu eu ce algoritm statistic asemeni acului lui Buffon, care nu fac altceva decât să te deregleze mai tare, ci inventam versuri prin care bunica prietenului meu îmi scria poeme romantice. Găseam rima, topica, sau invers, ce contează, mișcam din degetul mare de la picior -unul doar, pentru a cadența hexametri, și somnul venea imediat și poezia rămânea tot timpul neterminată.

Într-una din zilele astea m-am dus pe străduță și-am căutat la interfoane numele de familie pe care-l știam din liceu ca fiind al acestui coleg cu această bunică ce mă bântuia înaintea somnului. Lucrurile nu mi-au rezervat surprize și-am găsit repede locul. Colegul meu chiar era acasă și auzind -prima dată în stradă, mai apoi invitându-mă la un pahar de vin, se miră nespus de aberațiile mele.

„-Bunica mea a fost o curvuștină simpatică!” spuse el în final, ascultând cu răbdare felul în care-mi manifestam -gesticulând de multe ori, pasiunea.
„-În niciun caz nu a scris versuri, mai mult chiar nu cred că a citit versuri”, încheie oarecum grăbit deja prietenul meu. Am scris prieten pentru că m-am destăinuit -cine citește pricepe.

Sunt fragmente din viață pe care -în ciuda vârstei, le-ai putea pune separat în orice perioadă; astfel că pescuitul, ca formă de curiozitate infantilă se poate intercala la orice vârstă, primul biban prins, prima știucă. Sânul prins poate sări repede peste zeci de ani și candoarea cu care bărbatul o repetă dă tocmai în refren. Viața ca un refren, două-trei evenimente mai insolite, în rest sinusoide.

În felul în care s-au petrecut aceste mici evenimente, disparate, frugale aș putea scrie, pentru că foamea pune tot timpul stăpânire pe mine în timp ce viața mă cuprinde, n-au alcătuit un mijloc de existență, pentru că uitarea, asemeni iernii ce vine, face ca plapuma să fie mai groasă; cea din interior, din cameră, din dormitor și cea de-a afară, din zăpadă, din fuior.

Cred că ieri, nu azi sigur; prietenul meu, colegul meu de liceu, m-a căutat și în lătratul câinilor mi-a strigat: asemeni unui vaiet, unui crivăț nimicitor, că bunica lui a murit.

L-am invitat în bucătărie și-am deschis repede o sticlă de vin. Plângea. În mână ținea ceva, un pachet.
A băut neștiind ce bea, cola. Și a mai cerut repede încă un pahar. Carafa se aplecă.

Mi-a întins pachetul. Am dat la o parte hârtia maronie. Acea hârtie de învelit prăjiturile, pergamentoasă, prietenoasă, rezistentă la temperaturi de peste o sută de grade, dacă nu și mai bine.
Un caiet își făcu apariția.

„-Tu citești prima dată, eu nici măcar n-am avut curajul, am pipăit și mi-am dat seama că-i o carte și am alergat la tine...”

Cu un scris îngrijit, nu caligrafic, doamna care trecuse Câmpiile Elizee, se destăinuia:

„Dragul meu,

Știu că timpul nu face minuni,
Regresul stupid ne face pitici,
Iubesc noi luni,
Și trebuie să-ți spun că am descoperit noi lindici.

Te chem așadar între mimoze,
Să descoperim noi catacombe,
Să privim la tuberoze,
Să așteptăm să ne dai noi bombe...
”

M-am oprit o clipă. Prietenul meu chițcăia ca un șoarece prins în cușcă, plângea. L-am dat afară.

Am citit aiurea, între pagini...

„Iubitule, nu poezia ne face mai buni,
Noi facem poezia,
Poezia este mijlocul prin care comunicăm.
Firul nebănuit cu care eu mă excit și-ți trimit la pachet, unse pe scrisori, toate sudorile mele, sudori pe care eu știu deja că tu le lingi mai asiduu ca vaca ce împinge cu limba drobul de sare.”

 A doua zi l-am căutat febril.
„-Pe bunică-ta o chema Nora?”
„-Da, de unde știi?!”