Dimensiunea unei otrăviri ratate de crucificare

Tinerii sunt aici, dorința este mare. În centru două lesbiene, sigur că Sappho ne-ar contrazice imediat, dar ce contează ce părere au cei morți.
Imaginea unui dezmăț general i-a apărut și lui Isus în Cana Galileii și a preschimbat repede vinul în apă. O nouă Sodoma (sau Gomora) nu era chiar de așteptat. La rugămințile fierbinți ale localnicilor, Isus a transformat apa în vin, a readus valoarea -pe ultima sută- a unei imagini. Imaginea este ceea ce vedem imediat, când aceasta devine amintire, executăm un fals (ideea nu-mi aparține, Gabriel García Márquez era entuziasmat de falsul amintirii) .

În fapt, orice adunătură umană este un dezmăț.
Oamenii sunt aici din cauza unui motiv. Ne poate spune cineva imediat acest motiv?

În fapt la Kiev, oamenii se strâng datorită unui motiv.
Acum, mai contează acest motiv?

Orice imagine devine falsă privitorului pentru că acesta nu are adâncime, nu cunoaște eposul, locul, emoția, traversarea. Orice revoluție este falsificată prin imagine. Mesajele adevărate nu transpar sau mai degrabă, în graba revoluției imaginile nu transperizează mesajul. De aceea, ceea ce trebuie să apară mai degrabă dispare datorită reporterilor grăbiți să decupeze, să arate central ceea ce toată lumea știe. Și lumea se plictisește. Îl crucifică, pentru că numai asta știe.

Georges Bataille - Suveranitatea

Georges Bataille, Suveranitatea, Paralela 45, 2004

Despre intelectualism, despre actual

avion

≪Gîndirea se cheamă în latină intelligere. Ea este îndeletnicirea lui intellectus. Dacă vrem să combatem intelectualismul, atunci, pentru a lupta într-adevăr, trebuie să cunoaștem adversarul, adică trebuie să știm că intelectualismul este doar un vlăstar actual și destul de sărăcăcios al acelei preeminențe a gîndirii care a fost pregătită de multă vreme și dezvoltată cu mijloacele metafizicii occidentale. E important să retezăm excrescențele intelectualismului actual. Însă prin aceasta poziția sa nu este cîtuși de puțin zdruncinată, ea nu este nici măcar atinsă.

Primejdia recăderii în intelectualism continuă să-i amenințe tocmai pe cei care vor să-l combată. O combatere ancorată doar în prezent a intelectualismului actual face ca apărătorii unei folosiri corecte a intelectualismului tradițional să-și poată revendica aparența unei îndreptățiri. Ce-i drept, ei nu sînt intelectualiști, dar au aceeași proveniență ca ei.

Această reacție a spiritului înclinat să rămînă în ceea ce este pînă acum, care provine din inserția naturală, parte dintr-un îndemn conștient, devine însă acum mediul de manifestare al reacției politice. Interpretarea greșită a gîndirii și folosirea greșită a gîndirii interpretate greșit pot fi depășite numai printr-o gîndire autentică și originară și prin nimic altceva.≫

Martin Heidegger, Introducere în metafizică, Humanitas, 2011, pag.175.

antena de înaltă tensiune a norilor

lemă:
Bookfest - un bordel intelectual

teoremă:
Dacă Isus a izgonit negustorii din templu, atunci cineva va izgoni comercianții din cultură.
Reciproca fiind adevărată, însemnă că Isus a fost cineva.

Este timpul să aflăm

http://www.pakimag.com/festivals/global-handwashing-day-2012-15th-october.html/attachment/global-hand-washing-day-2012

Praefectus praetorium [Menenius] ipse dixit:

≪Iată ce vă propun eu.
Timpul ne presează.
E vremea să recurgem la măsuri practice.
Astăzi cade o sărbătoare la care tradiția cere ca un prizonier să fie grațiat.
Lăsați  mulțimea să aleagă între Isus și un tâlhar pe care îl am în temniță și care se numește Baraba.
Fiți sigur că mulțimea îl va alege pe hoț.
În primul rând pentru că Sinedriul va avea grijă ca lucrurile să iasă așa.
Apoi, un pungaș nu înfierbântă spiritele așa cum o face un profet.

Mulțimea îl va alege pe Baraba, pentru ca Isus să fie răstignit.
Dați-l atunci pe bărbat cam fără tragere de inimă și precizați clar că n-a fost alegerea dumneavoastră.
Să spuneți că vă supuneți tradiției grațiind prizonierul pe care îl aleg ei și că vă spălați pe mâini de moartea celuilalt.
Nu vorbesc la figurat: e necesar să vă spălați pe mâini pe estradă, în mod cât se poate de public.

În întreaga Iudee, și chiar mai departe, acesta e un gest ritualic ce îndepărtează de la sine murdăriile implicate de o greșeală sau de un sacrilegiu, care neutralizează consecințele unui vis de rău augur sau ale unei prevestiri sinistre, pentru a-i arăta sufletului celui care moare de moarte violentă că trebuie să-și îndrepte în altă parte ura lui legitimă.
Toată lumea va înțelege acesta.
Bizuiți-vă pe experiența mea.
Aceasta e o magie comună.
A-ți spăla mâinile capătă așa de ușor un înțeles simbolic încât nici măcar nu riscați să păreți ridicol în ochii administrației centrale.

O să am grijă ca un ibric, un vas și un prosop să fie la îndemâna dumneavoastră la tribunalul de la Gabbata.
Eu însumi, când va sosi momentul, o să vă torn apă pe mâini.

Și încă un sfat, dacă-mi permiteți.
Faceți în așa fel încât Profetul să fie răstignit împreună cu alți condamnați de drept comun, astfel încât execuția să pară mai puțin politică pentru a nu se vedea că Roma cedează presiunii Marelui Consiliu.
De asemenea, ar fi bine ca locul îngropării galileanului să fie ținut secret.
Mormintele rabinilor sunt venerate în orient ca locuri de pelerinaj, prin urmare adună mulțimile.≫

Roger Caillois, Pilat din Pont, Humanitas, 2005, pag.35-36.

Lumini

≪Vieții regulate, ocupate cu treburile zilnice, liniștite, prinse într-un sistem de interdicție, toată numai precauții, în care maxima quieta non movere menține ordinea lumii, i se opune efervescența sărbătorii. Aceasta , dacă-i băgăm de seamă numai aspectele exterioare, prezintă caracteristici identice la orice nivel de civilizație. Ea implică o mare afluență de mulțime, agitată și zgomotoasă. Aceste adunări masive favorizează eminamente nașterea și contagiunea unei exaltări ce se cheltuiește în strigăte și gesturi, și incită lumea în a se abandona fără control celor mai necugetate impulsuri.


Chiar și astăzi, când totuși sărbătorile secătuite se reliefează atât de puțin pe fondul cenușiu constituit de monotonia vieții curente, încă se mai disting în ele câteva biete vestigii ale dezlănțuirii colective ce caracterizează vechile banchete ale confreriilor.≫

Roger Caillois, Omul și sacru

În nota din subsol, Caillois revine asupra sărbătorii:

„Este inutil să subliniem că această teorie a sărbătorii [sacrul transgresării nota mea] e departe de a-i epuiza diferitele aspecte. Ea trebuie îndeosebi articulată unei teorii a sacrificiului. Într-adevăr, aceasta pare un fel de conținut al sărbătorii. El este aidoma mișcării interioare care o rezumă sau îi dă sens. Amândouă se înfățișează în același raport ca sufletul și trupul. Din pricină că n-am putut insista asupra acestei conexiuni intime (trebuie să optez), m-am străduit să pun în valoare atmosfera sacrificială care este aceea a sărbătorii, în speranța că astfel cititorului îi va fi perceptibilă faptul că dialectica sărbătorii  o dublează și o reproduce pe aceea a sacrificiului.”

Dacă nu ar fi Paștele (și Crăciunul), creștinismul s-ar dilua în esența sa spirituală, de aceea Sărbătoarea Paștelui trebuie privită ca o rupere de cotidian, de coabitare cu natura -căci prezența primăverii de Paște este de cele mai multe ori evidentă.

Trebuie să găsim în Sărbătoare ceea ce ne-a lipsit de la începutul anului, astfel Paștele ne deschide orizontul spre vacanță, spre cea mai mare sărbătoare (scriu în numele meu). Spre vârful unei munci anuale, spre o odihnă meritată. Lumina pascală are reverberația unei treziri spirituale din iarna ce tocmai a trecut și mintea trebuie să-și joace sfera imaginației, este jocul pe care mulți înaintea mea, au scris că este necesar omului.

Sacrificiul lui Isus, apa din mâinile lui Pilat, vocea lui Barabas, arginții lui Iuda, cocoșul lui Petru, hainele lui Caiafa, zbaterea lui Ana și multe, multe altele, îmi umplu poate o zi, sau două; îmi odihnesc spiritul. Spirit ce reia sisific aceleași întrebări și răspunsuri, aceleași ipoteze, aceleași cugetări. Dacă iubesc Sărbătoarea Paștelui este numai pentru faptul că ea este o reluare a adevăratei Sărbători, cea pe care omul modern a uitat-o demult și pe care antropologii se chinuie doar să o mai descopere.

__________________________________________
Roger Caillois, Omul și sacru, Nemira, 2006, pag.115-116

Lalele înainte de

Viața scurtă pe care am trăit-o până acum, m-a bucurat cu toate trezirile de care am avut parte. Una dintre ele, și pe care am auzit-o doar de mic copil, dar n-am înțeles-o atunci; a fost identificarea cu cineva, cu o persoană, cu un om, cu un sfânt chiar. Exemplu comparativ venea să însuflețească eu-l tău, acea stare (impersonală) dar binefăcătoare celor din jur că tu poți face, poți simți, poți fi ca cel pomenit în exemplu. Începând de pe casa scărilor, când părinții mă dojeneau că nu pot fi ca vărul (meu) de cuminte, de ascultător, de voluntar, până la biserica satului bunicilor mei, unde preotul spunea (nu numai mie, ci întregii adunări) că trebuie să ne identificăm cu Isus. Identificarea cu văru' căzu repede, când vărul nu era se uitau repede faptele, și prezentul lua loc repede trecutului imediat. În schimb cu Isus am avut mari probleme. Dar anii treceau și pe popă îl auzeam din ce în ce mai rar (numai la bunici mergeam la biserică), eu am crescut, nu mai dădeam nici pe la bunici, așa că totul părea uitat.


Citind în adolescență La răsărit de Eden de John Steinbeck, cartea m-a cutremurat aproape de final, acolo unde se pomenește de cuvântul timshel - sigur acum îmi este mai ușor să scriu după ce toate au fost explicate. Cuvântul în ebraică dă un sens compus, din care, poate cel mai probabil și mai ușor de înțeles ar fi: "tu îl poţi stăpâni". Fiind vorba de V.T. (Vechiul Testament), automat posesia unei stări impersonale, dovedită de alții îmi reveni... fiți ca Isus, îmi răsună și acum în urechi dorința (neînțeleasă pentru mine) a preotului.


Personalitatea mea nefiind cristalizată, vârsta naivă nu-mi arăta mare lucru, reușeam să mă retrag în vis visând la eroi, la cei din cărțile de istorie, la cei din mituri, din povești. Această formă de identificare îmi făcea bine, sau poate era doar somnul. În mintea mea de atunci imaginea lui Herakles (Hercules), era cea mai dorită, puțin mai târziu deja Achilleus (Ahile) începea să vină mult mai aproape de eposul meu visător.


Eram oarecum frustrat de un alt erou, nu înțelegeam clar de ce Homer i-a dedicat ceea ce a făcut la fel eroilor ahei, dar și troieni, prin Iliada. Odisea citită chiar de mai multe ori îmi ascundea mult mai multe necunoscute decât Noul Testament.


Omul, fiecare, bărbat sau femeie, se identifică mult mai bine cu Odiseu (Ulise) decât cu oricare personaj, fie el real sau imaginar. Omul în toate căutările sale, în toate peregrinările și dorințele -cele mai aprige, face o mare călătorie, este viața sa, cu bune și cu rele, cu greșeli chiar. Toți la sfârșit vor limanul, locul unde să se retragă -cimitirul elefanților, locul visat, acolo, chiar dacă numai o clipă se întâmplă ceea ce se dorește, viața nu s-a trăit degeaba.


Desigur că Odisea este o călătorie atât de reală în spiritul ei, încât numai imaginarul lui Homer a salvat-o de la monotonie și clasicism. Odisea nu este clasică, este ceea ce ni se întâmplă în fiecare zi. De aceea, mari scriitori și mari învățați s-au întors la cel mai dubios erou al tuturor legendelor, Ulise.


Am citit că Romulus, dorind să se impună în fața unei aristocrații nou formate, a fost asasinat chiar în public și pentru ca asasinatul să nu fie răzbunat de plebe, s-a instituit repede fenomenul prin care Romulus a fost ridicat în ceruri, iar marele Jupiter l-a primit. Prefer prin acest exemplu, căutările și dorințele istețului și greu încercatului Ulise.


Lalele nu s-au deschis încă, dar știu că toate sunt roșii!