Viața scurtă pe care am trăit-o până acum, m-a bucurat cu toate trezirile de care am avut parte. Una dintre ele, și pe care am auzit-o doar de mic copil, dar n-am înțeles-o atunci; a fost identificarea cu cineva, cu o persoană, cu un om, cu un sfânt chiar. Exemplu comparativ venea să însuflețească eu-l tău, acea stare (impersonală) dar binefăcătoare celor din jur că tu poți face, poți simți, poți fi ca cel pomenit în exemplu. Începând de pe casa scărilor, când părinții mă dojeneau că nu pot fi ca vărul (meu) de cuminte, de ascultător, de voluntar, până la biserica satului bunicilor mei, unde preotul spunea (nu numai mie, ci întregii adunări) că trebuie să ne identificăm cu Isus. Identificarea cu văru' căzu repede, când vărul nu era se uitau repede faptele, și prezentul lua loc repede trecutului imediat. În schimb cu Isus am avut mari probleme. Dar anii treceau și pe popă îl auzeam din ce în ce mai rar (numai la bunici mergeam la biserică), eu am crescut, nu mai dădeam nici pe la bunici, așa că totul părea uitat.
Citind în adolescență La răsărit de Eden de John Steinbeck, cartea m-a cutremurat aproape de final, acolo unde se pomenește de cuvântul timshel - sigur acum îmi este mai ușor să scriu după ce toate au fost explicate. Cuvântul în ebraică dă un sens compus, din care, poate cel mai probabil și mai ușor de înțeles ar fi: "tu îl poţi stăpâni". Fiind vorba de V.T. (Vechiul Testament), automat posesia unei stări impersonale, dovedită de alții îmi reveni... fiți ca Isus, îmi răsună și acum în urechi dorința (neînțeleasă pentru mine) a preotului.
Personalitatea mea nefiind cristalizată, vârsta naivă nu-mi arăta mare lucru, reușeam să mă retrag în vis visând la eroi, la cei din cărțile de istorie, la cei din mituri, din povești. Această formă de identificare îmi făcea bine, sau poate era doar somnul. În mintea mea de atunci imaginea lui Herakles (Hercules), era cea mai dorită, puțin mai târziu deja Achilleus (Ahile) începea să vină mult mai aproape de eposul meu visător.
Eram oarecum frustrat de un alt erou, nu înțelegeam clar de ce Homer i-a dedicat ceea ce a făcut la fel eroilor ahei, dar și troieni, prin Iliada. Odisea citită chiar de mai multe ori îmi ascundea mult mai multe necunoscute decât Noul Testament.
Omul, fiecare, bărbat sau femeie, se identifică mult mai bine cu Odiseu (Ulise) decât cu oricare personaj, fie el real sau imaginar. Omul în toate căutările sale, în toate peregrinările și dorințele -cele mai aprige, face o mare călătorie, este viața sa, cu bune și cu rele, cu greșeli chiar. Toți la sfârșit vor limanul, locul unde să se retragă -cimitirul elefanților, locul visat, acolo, chiar dacă numai o clipă se întâmplă ceea ce se dorește, viața nu s-a trăit degeaba.
Desigur că Odisea este o călătorie atât de reală în spiritul ei, încât numai imaginarul lui Homer a salvat-o de la monotonie și clasicism. Odisea nu este clasică, este ceea ce ni se întâmplă în fiecare zi. De aceea, mari scriitori și mari învățați s-au întors la cel mai dubios erou al tuturor legendelor, Ulise.
Am citit că Romulus, dorind să se impună în fața unei aristocrații nou formate, a fost asasinat chiar în public și pentru ca asasinatul să nu fie răzbunat de plebe, s-a instituit repede fenomenul prin care Romulus a fost ridicat în ceruri, iar marele Jupiter l-a primit. Prefer prin acest exemplu, căutările și dorințele istețului și greu încercatului Ulise.
Lalele nu s-au deschis încă, dar știu că toate sunt roșii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
mesajele anonime nu se citesc