Friend

Fără a fi surprins băieţelul şi-a trasat coordonatele, impulsurile; fără lecţii, fără mistere. În lumea asta mare uneori este suficient să vezi, vei citi mai târziu, tot mai târziu vei pipăi; textura acestei lumi îţi va da bătăi de cap, copile!

Idiosincrazie?

Am cumpărat două cărţi, repede, grăbit. Acasă le-am alăturat şi le-am deschis, aiurea, şi-am citit, o dată, am deschis din nou, şi iar am citit, poate de două ori. Am căutat altfel două fraze care să nu aibă legătură nici una cu cealaltă, totuşi!

Din Jacques Derrida, pag 65, mijloc:

"Cuvântul tăvălug ni se impune pentru a sugera acea înteţire a unui talaz care îşi apropriază tocmai lucrul căruia pare să i se opună înfăşurându-se în el - şi în acelaşi timp se lasă purtat, uneori în teroare şi terorism, tocmai împotriva a ceea ce îl protejează, împotriva propriilor "anticorpi"..."

Din Venedikt Erofeev, pag 312, tot la mijloc:

"Să stau culcat în pat, să fumez două ţigări şi să mă gândesc în acelaşi timp dacă noaptea trecută e vrednică să fie băgată în adolescentinul meu Jurnal. Dacă totuşi este vrednică - să fumez a treia ţigară.
Apoi să mă ridic din pat şi să-i trimit soarelui care asfinţeşte un sărut aerian; să aştept exprimarea sentimentelor ca răspuns şi, dacă aşa ceva nu va urma, să fumez a patra ţigară."

Prin asta n-am demonstrat nimic, nici nu am vrut pentru că nimic nu se potriveşte, avem alergie în potriveli, avem senzaţia că nu mai trebuie să primim lecţii, totuşi, sigur este aşa?

Leul-om Hackher

Pentru că nu a existat nici un portret, nici o imagine care să-l reprezinte pe maiorul Hackher, pe Franz Xaver Baron de Hackher, locuitorii oraşului Graz au pus să se sculpteze un leu şi să-l plaseze sus pe colină. Acest leu priveşte calm şi acum curgerea râului Mur, râu vijelios, periculos, care străbate oraşul stârnind în sufletul locuitorilor un dinamism cultural fără precedent.
Istoria ne spune că acest maior a apărat oraşul Graz timp de multe luni în timpul campaniei lui Napoleon doar cu o "mână de soldaţi", adică în 1809.
Ceea ce este interesant este că mult mai târziu acest leu priveşte peste Mur la ceea ce artiştii numesc "friendly alien", un muzeu de artă modernă care apare în mijlocul oraşului în 2003, cum leul s-a ridicat pe colina Schlossberg, mult mai devreme în 1909. Acest tip de abordare se poate numi idiosincrazie şi cu asta se mândresc locuitorii acestui oraş.
Niciodată nu au fost lei pe aici şi nici extratereştri, sau mai şti...



Toate informaţiile privind istoria acestui oraş au fost luate din Ghidul Oraşului Graz
www.graztourismus.at
Herrengasse 16, Graz

Analogic versus Digital

Zeul clipi.
Clipi apoi de fiecare dată până când totul a început să vibreze. Corzi.
Clipea atât de repede încât au început să se ivească atomii. Praf.
Apoi a plecat, cu clipirile lui cu tot.
În urma lui inerţia odată născută şi-a început dansul ludic. Spirale.
Jocul acesta a durat mult, ameţitor. Sfere.
Toate în final au devenit atât de fireşti încât ne-am născut noi, oamenii, pentru că asta ştim, alţii poate că nu ştim. Dar oamenii au găsit analogicul şi s-au bucurat tare de el, l-au împletit pe cilindru, l-au încărcat în carbon şi l-au trimis pe fir. Unii l-au pus şi pe satelit şi prin beep-ul lui i-au speriat pe ceilalţi, care l-au pus şi ei acolo. Înainte de asta au găsit reflexia analogicului, acum plenitudinea.
Au venit alte generaţii şi-au găsit digitalul. Au disecat fără milă analogicul, l-au chinuit şi cum au mai râs, privindu-l cum zăcea cu corzile pe afară; l-au făcut praf. Odată cu digitalul a venit umbra lui: virtualul şi cum s-au mai bucurat atunci copiii în jocul lor cu spiralele, cu sferele.
Ştiţi ce? nu se vor opri până nu vor rechema zeul să le clipească, măcar odată, căci în acea clipire cred ei că vor găsi totul.

Pretenţiile noastre

“Nu pretind deloc ca opera să fie interpretată în mod naiv prin intermediul biografiei autorului şi arta sa să fie legată cu aventurile vieţii lui – mă refer la principiul cuprins în aforismul: "stilul este omul", adică stilul lui Chopin este organizarea sufletului lui Chopin, iar stilul lui Rabelais înseamnă rezolvarea personalităţii lui Rabelais. Mă interesează prea puţin relaţiile amoroase dintre Chopin şi Geoge Sand, dar dincolo de muzica lui Chopin îl caut pe Chopin el însuşi, vreau să-l înţeleg pe creator prin intermediul operei sale. Înapoia poveştii pe care mi-o spune Poe, trebuie să-l găsesc pe cel care povesteşte drept – înţelegeţi asta! – unica realitate, unicul lucru concret. Aşadar, din operă trebuie să pot trage concluzii despre creator; iar personalitatea creatorului îmi va face opera mai accesibilă legând-o în mod inseparabil de cineva... de existenţa concretă a cuiva.”

Witold Gombrovicz, Jurnal.Teatru, Ed.Univers, Bucureşti, 1988 pag.109 sus

Naufragiatul

Dacă viaţa devine un naufragiu, putem să creăm, să identificăm un imaginar, de cele mai multe ori nici nu ne dăm seama, diagnosticul clinic nu ne aparţine, se ocupă alţii de el.

Reabilitarea fricii

Niciodată n-am reuşit să văd mai departe de aşteptare, decât frica. Aşteptarea îmi sugerează apropierea unui eveniment pe care nu voi reuşi să-l determin de-a rămâne nenăscut. Din acest nedeterminism se naşte frica. Frica fiind pentru mine neînţelegerea lumii - în care eu m-am născut şi trăiesc - cu mine. Ceva aici este simplu; odată educat, domesticit, înlănţuit, lumea nu va vedea nimic, momentul în care mă revolt şi prin asta deteriorez raportul meu cu parcul uman din jurul meu, voi simţi oroarea publică din neînţelegerea lumii cu mine. Atunci mă revolt mai mult.

Unul din marii scriitori ai Italiei moderne este Dino Buzzati, un scriitor de stânga aşa cum cum mulţi sunt în lumea mediteraneană . Romanul "Deşertul tătarilor" scris de acesta, a devenit şi film sub atenta lui îngrijire. Lucrul pe care se centrează cartea, la fel ca şi filmul, este aşteptarea şi frica. Sunt multe simboluri şi reprezentări ale acestor două elemente în film, imaginea în mişcarea fiind catalizatorul pus în retorta unde se condensează umanul acestora. Mai precis imaginea zugrăveşte pe chipul personajelor foarte bine stările acestea, fugite şi ele din cutia Pandorei; rareori întâlnind un film care să fie egalul romanului literar din care s-a plăsmuit.


Notă: ideea unui parc uman în jurul nostru, aparţine filosofului german Peter Sloterdijk care a şi scris eseul Reguli pentru Parcul uman.

Întoarcere sau răsucire

"La fel de normal poţi să reprezinţi un sistem de întemniţare printr-un altul, după cum poţi, de altfel, să reprezinţi orice alt lucru care exista în mod real prin ceva care nu există."

Daniel Defoe

Motto-ul romanului Ciuma de Albert Camus

La Revolution

"Ceea ce un filosof modern reţine din marea sofistică este punctul următor: fiinţa este în mod esenţial multiplă. [...] Dumnezeu este cu adevărat mort, la fel cum sunt şi toate categoriile care depindeau de el în ordinea gîndirii fiinţei. Calea noastră este cea a unui platonism al multiplului."

Prin asta, Badiou, ne transmite că putem fi, că putem accepta să gândim la un plural ideologic, la o revoluţie în noi, la o cunoaştere de sine multiplă.
Întrebările care surprind ideea că: "De ce Sartre nu mi-a rezolvat angoasa? sau Heidegger umanismul?" sunt inutile în momentul când am citit deja ceva din aceştia, chiar dacă nu totul. Definiţiile din dicţionare date asupra unor personalităţi devin desuete. Nu ne mai interesează ce-a făcut Bakunin cu individul, a reuşit cineva să răspundă la întrebarea asta acum 40 de ani, parţial poate şi tot poate, restul răspunsului este în noi.

Filosofia modernă astăzi nu se mai învaţă de la profesori, aceştia au devenit în ani şi ani tot mai ancoraţi în definiţii, în programe şcolare, în titluri. Trebuie să reuşim să le depăşim existenţa pedagogică, să intrăm brusc în marele mediu informaţional şi să alegem noul, multiplu, adiacentul.

Am citit un răspuns pe e-mail, care pomenea de faptul că toate sunt la fel, se repetă, nu se schimbă nimic, ce mai contează... şi eu subscriu la aşa ceva, dar noi? rămânem la fel, cu noi nu se întâmplă nimic?

Merită văzut filmul şi dacă într-adevăr nu s-a schimbat nimic în voi, eu voi purta toată vina, dar numai unul din mine.

citatul de început:
Alain Badiou, Manifest pentru filosofie, Ed. Ideea Design & Print 2008, Cap.11. Generic, pag.65 sus.

Mihail Alexandrovici Bakunin

"Trei elemente sau, dacă vreţi, trei principii fundamentale, constituie condiţiile esenţiale ale întregii dezvoltări umane: 1. animalitatea umană; 2. gândirea; 3. revolta. Primeia îi corespunde în mod specific economia socială şi privată; celei de-a doua, ştiinţa, celei de-a treia, libertatea.
Idealiştii tuturor Şcolilor, aristocraţi şi burghezi, teologi şi metafizicieni, politicieni şi moralişti, preoţi, filozofi sau poeţi – fără a-i uita pe economiştii liberali, adoratori neînfrânaţi ai idealului, după cum se ştie – se ofensează serios când li se spune că omul, cu inteligenţa sa magnifică, cu ideile sale sublime şi cu aspiraţiile sale infinite, nu este, precum toate celelalte lucruri care există în lume, nimic altceva decât materie, nimic altceva decât un produs al acestei neînsemnate materii." *

Aşa îşi începe Bakunin eseul despre Dumnezeu şi Stat, fără nici o frustrare, fără nici o scuză, mai departe totul este liber.
______________________________________________________

Dumnezeu şi Statul, de Mihail Alexandrovici Bakunin, Ed. Bastion 2008.
photo
http://www.anarkismo.net/article/5703

Intemperanţă?

Să nu ignori nimic,
Să încerci să înţelegi totul,
Să păstrezi,
Să ţii minte,
Trebuie să fie tare obositor!

C.G. Jung

Foarte greu reuşim să vedem, spre sfârşitul vieţii ceea ce în tinereţe era nu numai starea de normalitate, dar şi beatitudine, înălţare, în cel mai laic mod cu putinţă. Când picioarele nu mai pot, te aşezi. Când mâinile nu se mai ridică le laşi, dar când încă mintea îţi este lucidă şi reuşeşti să traversezi amintirile, este clar că o mare parte din tine speră. Este clar că prin asta o parte din oamenii ce vor veni după tine vor vedea aplecarea spre religiei, spre împăcare. Însă cel mai mare necaz ar fi ca ei să te judece în întreaga ta dimensiune prin acest final, uneori chiar dezamăgitor şi pentru tine.

"Pot suporta gândul că, peste puţin timp, trupul îmi va fi mâncat de viermi; dar ideea că nişte profesori de filosofie ar putea să-mi ciugulească filozofia mă face să mă cutremur."

Arthur Schopenhauer

din Alain de Botton, Consolările filozofiei, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2007, pag.179

Psihologia artistică

"Orice creator este o dualitate sau o sinteză de calităţi paradoxale. Pe de o parte, el înseamnă un proces personal omenesc, pe de alta, impersonal, creator. Ca om, poate fi sănătos ori bolnav; psihologia lui personală poate şi trebuie explicată de aceea personal. Dimpotrivă, ca artist, el poate fi înţeles numai din fapta sa creatoare. Ar fi, de pildă, o eroare grosolană a dori să se reducă maniera unui gentleman englez sau a unui ofiţer prusac sau a unui cardinal la etiologia personală. Gentlemanul, ofiţerul sau înaltul prelat sunt officia obiective, impersonale, fiecare dintre ei cu psihologia sa inerentă, obiectivă. Deşi artistul este opusul a ceva oficial, există totuşi o analogie ascunsă, în măsura în care o psihologie specific artistică reprezintă o chestiune colectivă şi nu personală. Căci pentru el arta este ceva înnăscut, ca un instinct care-l cuprinde, făcând din el un instrument. În ultimul rând, nu el, omul personal, este factorul volitiv în el, ci opera de artă."

C.G. Jung, Despre fenomenul spiritului în artă şi ştiinţă, Ed. Trei, 2007, pag. 107

Siracuza

Am vrut să vă povestesc despre o cetate, undeva în Sicilia de astăzi, Grecia Magna cum se numea atunci insula şi mai mult.
Am vrut să vă arăt bogăţiile ei, să citez din istoricii antici, să virtualizez, să emanicipez o viziune.
Am vrut să mă aplec, fără să mă cocoşez, să citesc harta, ruta, linia întortocheată ce duce la cetate.
Am vrut să vă spun de Hieron care a murit în condiţii suspecte la 90 de ani. A murit atunci, adică acum 2230 de ani aproximativ, la vârsta de 90 de ani.
Am vrut să arăt cum romanii la aflarea veştii, l-au desemnat pe consulul Marcellus să atace şi cu orice preţ să cucerească cetatea; să astupe orice formă de cultură, de conducere politică, de conduită morală.

Dar vă arăt ceea ce mai târziu, alt consul roman pe nume Mummius a reuşit să distrugă Corintul şi imaginea reprezintă coloanele ce au rămas din Templul lui Apollo (templu dealtfel reconstruit de romani în vremea lui Augustus) .

Nevoia

Ajungând pe insula vrăjitoarei Circe, Ulise trimise câţiva tovarăşi să perinde pe insulă, aceştia surprinşi au fost transformaţi în porci de către aceasta.
Evriloh, unul dintre acei tovarăşi, scăpase. Tremurând de frică acesta povesti păţania, dar nedorind să-l călăuzească pe Ulise pentru salvarea celorlalţi. Ulise a înţeles:

"Tu, Evriloh, ramîi pe loc aicea,
Tot bea şi-mbucă lîngă vasul nostru
Afund şi negru. Singur mă voi duce,
Că prea de tot nevoia mă sileşte."

Homer, Odiseea, traducere George Murnu, Ed. Univers, Bucureşti 1979, 375-380, pag.241.

Am subliniat "nevoia", în textul original ea nu este subliniată.

Aplecat Arhimede gândea

„XVIII. Arhimede s-a păstrat şi pe el neînvins şi cetatea, atît cît era în puterea lui.

XIX. ... Dar mai ales uciderea lui Arhimede l-a mîniat pe Marcellus. Din întîmplare, Arhimede tocmai studia singur o figură geometrică şi, afundat cum era şi cu gîndul şi cu ochii în contemplarea figurii, n-a băgat de seamă nici năvala romanilor, nici cucerirea cetăţii. Deodată, lîngă el s-a oprit un soldat roman şi i-a poruncit să-l urmeze la Marcellus. Arhimede nu s-a învoit mai înainte de a termina problema şi a o rîndui spre demonstraţie, dar soldatul, mîniindu-se şi scoţînd sabia, l-a ucis. Alţii spun că un roman înarmat cu sabie s-a oprit lîngă Arhimede ca să-l ucidă, iar el, văzîndu-l, l-a rugat şi l-a implorat să aştepte puţin timp, ca să nu lase neterminat şi nepus în teoremă ceea ce cerceta, dar soldatul neţinînd seamă, l-a ucis. Există şi o a treia versiune cum că nişte soldaţi, întîlnind pe Arhimede pe cînd ducea unele instrumente geometrice la Marcellus – un cadru solar, o sferă, un echer – cu ajutorul cărora calcula mărimea soarelui faţă de ochiul omenesc, şi socotind că în vas duce aur, l-au ucis. Dar toţi autorii recunosc că Marcellus a fost îndurerat şi s-a dat înapoi cu groază din faţa ucigaşului, ca de un pîngărit, iar pe rudele lui Arhimede, după ce le-a aflat, le-a cinstit”


Plutarh, Vieţi paralele, Marcellus, Ed, Ştiinţifică, Bucureşti 1963, Pag. 390, 391-392

Existenţe

Copilul suferise o operaţie chirurgicală în zona maxilarului. O parte din os, în zona mastoidei a fost eliminată. Acum la orele adânci ale dimineţii stătea pe plajă, în bataia brizei răcoroase aşteptând somnoros răsăritul soarelui. Medicii nu s-au pronunţat mai mult după operaţie, efectul fizic trecuse, copilul putea să-şi deschidă gura; cât despre cauză, aceasta cerea timp pentru a fi cercetată şi dacă osul maxilarului nu mai creştea din nou, probabil că se luase decizia cea bună.
Primele raze de soare luciră şi încălziră obrazul tăiat, metodic infraroşiile începeau să-şi facă datoria; înlăturau riscul de infecţie, participau la cicatrizarea rapidă a pielii şi mai lucrau şi la altceva.
Doar o jumătate de oră pe zi era suficientă expunerea, mai apoi soarele transmitea altceva, dar în continuare copilul putea să se joace şi să iasă din starea de imobilitate.
Patru pahare de plastic deveniseră turnurile castelului de nisip, acestea pline cu apă scânteiau în soare. Mânuţele agile împleteau nisipul şi se iviră zidurile, o scară, o poartă, un pod deschideau drumul spre mare. Copilul mai privi încă o dată spre soare şi lumina iute a astrului juca pe faţa lui.
Când ieşi dimineaţa devreme, soarele răsărise şi prinţul mai privi o dată în spatele lui, cetatea prin cele patru turnuri dovedea încă o dată trăinicia ei. Acum cu oglinzile ce atrăgeau razele solare putea să înfrunte corăbiile duşmane. Noua invenţie a marelui Arhimede va nimici flota romană şi Siracuza îşi va păstra independenţa.
Ajuns aproape de mal Hieron se întoarse cu spatele la mare şi mulţumi zeului ce se afla în spatele cetăţii, apoi privi în soare spre orizont, ştia că există, învăţase asta, dar şi Zeul există -aici la urmă părea împotmolit, dar rezolvabil-.

Existentul şi inexistentul

"Este aşadar necesar ca existentul să fie, atunci când este, şi inexistentul să nu fie, atunci când nu este. Dar nu este necesar ca orice existent să fie, nici ca inexistentul să nu fie."

Aristotel, Despre interpretare 19a

Aristotel; Categorii, Despre interpretare; Humanitas 2005, pag.124, mijloc

Condiţii

„Nu mai putem crede în povestirile prin care un grup uman îşi cântă şi îşi descântă originea sau destinul. Ştim că Olimpul nu e decât un deal şi că cerul este plin doar cu hidrogen sau cu heliu. Dar că şirul numerelor prime este nelimitat se demonstrează astăzi întocmai precum în Elementele lui Euclid, că Phidias este neîndoielnic un mare sculptor, că democraţia ateniană este o invenţie politică a cărei temă încă ne preocupă şi că iubirea desemnează ocurenţa unui Doi în care subiectul este încremenit – acestea le înţelegem citindu-i pe Sappho sau Platon sau citindu-i pe Corneille sau Beckett.”


Alain Badiou, Manifest pentru filosofie, Ed. Ideea Design & Print 2008, pag. 9 mijloc.

photo

http://homeyra.wordpress.com/2009/02/15/what-is-peace/

Mit

Un rege, nedevenit tată, i se prorocise că atunci când soţia sa va naşte; regina va aduce pe lume un băiat care îl va omorâ pe el tată şi rege. Mai mult decât atât, se va însura cu regina văduvă, adică; el, Oedip, fiul regelui Laios, va deveni rege prin căsătoria cu mama sa; Iocasta.
Fără a rămâne surprins de prorocire, la naşterea fiului, îl condamnă la moarte. Oameni de încredere îl vor duce într-o pădure şi-l vor ucide. Aceştia, surprinşi; altfel, de violenţa misiuni, îl vor abandona pe prunc, undeva departe de Teba, într-o pădure. Teba fiind cetatea unde au avut loc astfel de minunăţii.
Pruncul este găsit de nişte păstori şi ajunge la curtea altui rege, să fie crescut, educat şi probabil, să devină rege. Cum era vremea eroilor, timpuri în care un viitor bărbat trebuia să se afirme printr-un act de curaj. Oedip plecă spre Teba.
Pleacă, auzind de tragedia Tebei, din cauza unui monstru, numit Sfinx; care oprea toţi trecătorii ce veneau spre cetate şi interogându-i asupra unei ghicitori, îi omora; aceştia nefiind în stare să dea răspunsul corect.
Teba era sub asediu şi regele devenit bătrân plecă la rândul lui spre Oracolul din Delphi, pentru a găsi o cale de salvare a cetăţii.
Undeva la o răspântie se întâlniră. Regele călătorea doar cu vizitiul carului şi spera ca în anonimat să ajungă mai repede. Oedip doar cu merinde şi o suliţă, grăbea pasul.
Drumul îngust şi trufia vizitului îl enervară. Caii bruscaţi în faţa lui, mirosul de transpiraţie şi căldura îi furase minţile. Alţii povestesc că zeii sunt de vină.
Vizitiul ridicat, cu biciul ce ardea aerul deasupra capului lui Oedip fu străpuns de suliţa acestuia. Regele surprins de data aceasta, încercă o ripostă: Oedip fu necruţător!
Nimic nu-l mai opri până la Teba, doar "un" Sfinx cu o ghicitoare, pe care rezolvând-o prea repede îl făcu pe acesta să crape de ciudă. Să crape şi la propriu şi la figurat.
Veştile rele circulă mai repede decât cele bune, spunea cineva.
Vestea morţii regelui întunecă Teba şi regina văduvă, într-o disperare perpetuă, promise tronul regelui defunct, celui care va scăpa Teba de Sfinx. Măcar atâta!
Peste o zi, Oedip deveni regele Tebei şi după mulţi ani reuşi să aibă patru copii cu regina mamă.
După alţi ani Teba este cuprinsă de o epidemie de ciumă. Alţii povestesc că zeii sunt de vină, dorind o răzbunare asupra lui Oedip din cauza paricidului (omorârea propriului tată).
Printr-o călătorie la oracol sau prin rememorarea acesteia (a călătoriei), prin faptele ce avuseseră loc cu mult timp în urmă; Oedip îşi dă seama că el este vinovatul şi doreşte curmarea acestora (a tuturor necazurilor).
Însoţit doar de fiica sa; Antigona, orbit din propria sa dorinţă, Oedip pleacă în pribegie.
Multe reprezentări dinamice îl prezintă pe Oedip scoţându-şi ochii cu agrafele ce ţin toga...

După secole, într-o minunată premoniţie, Albert Camus scria:
"
august 1939

1.) Oedip îl suprimă pe sfinx şi, dacă risipeşte misterele, o face datorită cunoaşterii omului. Tot universul grecului este limpede.
2.) Dar pe acelaşi om destinul îl sfâşie, cu sălbăticie, destinul implacabil în logica sa oarbă.
Lumină fără umbră a tragicului şi a perisabilului.
"
Albert Camus, Carnete, Ed. Rao 2002, pag. 96

P.S.
Ghicitoarea sfinxului;
"Cine umblă în patru picioare dimineaţa, la prânz în două şi seara în trei picioare?"
Răspunsul este ; Omul, deoarece nu poate să meargă în două picioare la o vârstă fragedă şi la bătrâneţe poartă un baston.

Realismul mitologiei greceşti inundă istoria. Freud a văzut în acest mit un punct de plecare în psihanaliza sa. Faptele sunt clare şi judecate de către oameni sau zei. De aici "limpezimea universului grecesc".
Omul încetează să mai fie personal în lumina faptelor sale, de obicei tragismul lor îl fac "perisabil". Lumea îl uită repede, la fel cum de altfel îl vor uita şi dacă face fapte bune. Suntem mulţi şi informaţia abundă. Azi sunt eu şi mâine vei fi tu, dat mai sunt şi alţii.

photo
http://bama.ua.edu/~ksummers/cl222/oedipus.jpg

Adevăr

Dacă cineva se întreabă de ce toţi nesăbuiţii intră în virtual şi scriu, eu acum pot să le răspund.
În răspunsul meu este răspunsul altcuiva, ceea ce crează de fapt şirul:
"Paradoxul unui adevăr constă tocmai în acest fapt, că el este o noutate, deci ceva rar, excepţional, şi că, atingând însăşi fiinţa a ceva al cărui adevăr este, el este şi ceea ce e cel mai stabil, mai apropiat, ontologic vorbind, de starea de lucruri iniţială. Tratarea acestui paradox necesită lungi dezvoltări, însă este clar că originea unui adevăr ţine de ordinea evenimentului." 1)

Să explic:

Acum un timp tatăl meu a trecut pe la mine şi în interacţiunea cu evenimentul, cu plimbatul pe biciclete al copiilor mei, al nepoţilor săi, el şi-a amintit de ceea ce mai sus se scria ca fiind starea de lucruri iniţială. O bruscă rememorare a lui, a copilului de atunci, în starea în care se afla, în dorinţa aceea minoră.
Era la păscut cu oile, undeva în munţi, în lunca îngustă, inundabilă a Oltului şi drumul de piatră ce traversa Carpaţii dintre Sibiu şi Râmnicu Vâlcea trecea deasupra lui, deasupra căii ferate, construite de fapt înaintea drumului.
Nu mai ţine minte la ce se gândea, nici măcar dacă gândea, dar la auzul unui clinchet de clopoţel, sunet ce nu făcea parte din apertura celor des întâlnite de el, a luat urma acestuia. Urcând spre drum, poate în ultima clipă, a văzut bicicleta.
Dacă acesta este un adevăr, putem stabili mai târziu.
Un copil, cu bluziţă de in, albă, cu mâneci largi, după spusele lui; pedalând pe o bicicletă, venea la vale, între Mlacă şi Ostrov cum se denumeau atunci şi cum se denumesc şi acum acea porţiune de drum, de şosea, venea la vale, fără să creadă că prin soneria lui va trezi sentimente, dorinţe sau vise unui copil, cam de aceaşi vârstă, aflat fără ştiinţa lui, în apropiere.
Poate că lanţul, cum mulţi s-au legat de el, a stârnit în mintea copilului, tatăl meu de atunci; dorinţa!
Când fiind pus în răspunsul întrebării: "De ce nu nu-mi cumperi şi mie tată bicicletă?", a avut atunci puterea refuzului, ceea ce povestesc eu acum era înainte de al II-lea Război Mondial.
"Păi fiule, acum nu avem prea mulţi bani şi dealtfel o bicicletă este scumpă, dar dacă tu vrei; vindem boii şi cu ceea ce mai avem cumpărăm una!"
Poate că memoria cedează, hârtia se îngălbeneşte, informaţia devine greoaie, în schimb dorinţa reuşeşte.
"Nu tată, nu vinde boii. Cu cine mă mai mândresc eu pe uliţă, cu ce cărăm fânul, pe cine mai răsfăţ eu..."

Adevărul rămâne suspendat, acum poate nedescoperit, dar nici inventat. Noi totuşi în final existăm pentru că ne amintim. A vorbi acum de ontologie, devine precar.


_____________________________________________
Alain Badiou, Manifest pentru filosofie, Idea Design & Print 2008, pag. 11-12.

Scrisoare către El

Dragul meu,

Am primit ultima ta scrisoare. Ultima ta scrisoare, ca fiind ultima.
Orice răzbunare din partea ta, o primesc cu bunăvoinţă şi cu spiritul treaz. Este adevărat că în ultimele luni am avut probleme cu somnul şi de aici au început problemele şi cu medicamentele. Citind ceea ce ai scris am mintea limpede. N-am provocat pe nimeni şi mai puţin ca cineva să se sinucidă din cauza mea! Viaţa mea a fost un periplu printre jaloanele lăsate de tine ca urmare a disperării în ceea ce tu numeai "fericire". Plecarea mea nu a fost o fericire pentru tine, regretul meu nu este şi al tău. Lipsa umbrei mele din spatele tău te-a dezlegat de ceea ce tu credeai că o să dureze veşnic - ştiu că erai îndrăgostit de mine -, dar tot eu ţi-am lăsat ceva: libertatea. Aşa că ai crescut într-o libertate de care ai profitat la maxim. Nu tu ai profitat cel mai mult, - de asta îmi pare rău - ci curva aia. Când am cunoscut-o venind atunci în ţară, îmi vorbea de tine ca de fratele ei, de prietenul prietenului ei. Am fost patetică, mi-am remarcat singură locul ocupat, locul care de fapt ţi l-am lăsat ţie. Să ai în viaţă un loc tot timpul liber lângă tine este mare lucru. Eu ţi l-am dat pe al meu şi ea ţi l-a luat.
Am rămas aici, lipsită de orice valoare, pierdută în această lume străină.
Să nu-mi mai scri, dă bine în caracter, fă-l tangibil la orice reproş, la orice lipsă de voinţă.
Tu nu mai suporţi?! Văicărelile tale se aud până aici, scânceşti ca un copil lipsit de ţâţă. Apropo, ce mai face bestia de maică-ta? Tot ea îţi aranjează întâlnirile şi răspunde la telefon?
De ce atunci când ai avut ocazia să te ridici, n-ai făcut-o?!
De ce atunci când am venit, n-ai plecat cu mine? Este mai bine aşa, decrepit şi pesimist. Aşa te-am lăsat eu?
Te-ai cam jucat cu veşnicia şi ai pierdut-o în fundul grădinii, acolo unde mă tăvăleai în menta sălbatică şi-mi promite-ai toate virtuţiile acestei lumi trândave. Mai este leagănul acela atârnat în frânghie? Dinspre partea mea să-l ungi bine cu săpun şi foloseşte-l într-un scop caritabil. Scapă lumea asta de-o frână, las-o să zboare pe lângă tine. Atârnat îţi vezi găsi locul prin care-i vei face pe alţii să se amăgească de lipsa ta. Ştii cât o să dureze?
Nici eu n-am să mai scriu, pentru că nu mai sunt în stare.

Te-am lăsat, aşa cum te-am cunoscut prima dată.

A ta...

Criza

Am luat ceva de la magazinul alimentar din colţul blocului. La un moment dat a intrat chiar patronul, de pe uşa magaziei, din spatele pultului. M-a întrebat de sănătate, a dat mâna cu mine, cu coada ochiului s-a uitat ce-am cumpărat, părea satisfăcut.
Este duminică, aproape de seară.
De dimineaţă nevasta lui a fost la vânzare, acum este angajata; micuţa tristă cum îi spun eu.
Când am ieşit am simţit cum sunt privit, mă durea ceafa. Am greşit de fapt, cineva intra şi toată speranţa era acum în acela, eu deja nu mai aveam nici o importanţă.

Scrisoare către Ea

Am recitit ultimele tale rânduri. Probabil asta m-a făcut să-ţi scriu această ultimă scrisoare. De ce este ultima? Pentru că o dată are să fie ultima, dar nefiind numită astfel, acea scrisoare nenumită astfel v-a dăinui în mintea ta ca fiind precursoarea unei alteia şi tot aşa aşteptând următoarea, vei înnebuni. Tu vei înnebuni şi eu voi fi mort demult.
Nu mai judec demult pe nimeni şi cu toate că la vârsta mea, crede-mă, mă bate gândul să-i judec pe toţi. Judecându-ne singuri, eu cu tine, mă întorc la disperarea mea, la efortul minim depus pentru a împiedeca sinuciderea lui. Apoi, divorţul meu şi dacă ar fi să încep; plecarea ta.
La vârsta pe care mi-o pomeneşti (cam des) în scrisoarea ta, eram nişte naivi.

Tinerii ajunşi la perioada maturităţii sexuale sunt cei mai mari naivi şi cei mai mari mincinoşi, scriu asta, pentru că reuşeam atât de bine să ascundem asta încât până şi noi credeam că lumea este invidioasă pe noi, tocmai de aceea eram trataţi ca atare. Pur şi simplu nu ne băgau în seamă (şi ce bine era!), dar noi doream să fim trataţi cu cea mai mare responsabilitate.
Prietenul nostru comun X s-a sinucis în speranţa că moartea lui va rezolva ceva. Ce? Un ce!
Cum pot să fiu atât de impersonal?

Despre care persoană îmi spui că este impersonală, despre acela de acum 20 de ani sau despre mine, cel de acum. Tu mai ţii mite cum eram? Eu nu!
Eu mai ţin minte cum sunt tinerii; flori abia înflorite şi chelite de primul vânt aspru, geneza fructului, germenele putreziciunii.

Câinele meu pe jumătate orb şi cu mirosul confuz s-a oprit ieri lângă un pom înflorit. S-a urinat fără să mai ridice piciorul, pentru că nu mai poate. S-a întors brusc şi-a-nceput să miroase locul udat. Câteva clipe mai târziu dădea cu limba şi fiind curios m-am uitat mai atent: culegea cu aceasta petalele cazute, albe; mici, şi cred, atât de pure. Unele erau ude, dar nu conta, simţise el ceva. Probabil atunci am simţit şi eu, ceva; că vom ajunge să ne hranim cu propriile noastre iluzii, atât de pure dealtfel, până când vom ajunge prin lăcomia noastră să mâncăm şi din excrementele acestei lumi şi nu ne vom da seama.
Cred că X şi-a dat seama. Cred că şi eu mi-am dat seama, dacă mai ales am scris-o. Suntem lacomi. De asta am ajuns aici. Tu în lăcomia ta ai plecat, sperând că plecarea ta va rezolva totul. X la rândul său, profitând de poziţia familiei sale s-a lăcomit la mai mult, iar în final prietena noastră Y s-a aranjat cel mai bine, măritându-se (a doua oară) cu, cum îl cheamă că am uitat... un franţuz decrepit. Da, dar pentru noi s-a cam terminat, ea în lăcomia ei mai doreşte căcat de la viaţa asta. X s-a urcat primul în tramvai. Bizar din partea lui cum a ştiut asta, mi-a făcut tot timpul impresia că va hotărâ altcineva pentru el, poate tu. Oricum plecarea ta l-a golit!
Trebuia de fapt să încep cu prietena noastră Y, oricum soţie sau nevastă nu-i mai pot spune. Vezi am ajuns ca în liceu, cum scriai tu, aşa frumos despre noi; despre bunul tău prieten şi despre buna ta prietenă. Crezi că pentru asta a divorţat, că a ştiut de noi, că de fiecare dată când veneai în ţară ne-o puneam atât de artistic? Crezi că de asta nu-ţi mai scrie? Este fericită! Da, când animalul din noi se gudură la gândul că şi mâine i se va da voie să ia drogul ce-l face să se gudure şi mai tare, devine fericit. Fericit era câinele meu cu botul plin de petale ude, dar vezi, fericirea lui era ca tranzitul intestinal; trecea. A ei nu trece, încă!
Oricum nu aştepta să trec oceanul pentru tine, X ar fi făcut-o, dar tu l-ai refuzat politicos de fiecare dată. Totuşi nu mi-a spus dacă ai făcut-o cu el, măcar o dată, aşa din compasiune, că te pricepi bine la asta.
Încerc să închei şi să-ţi mai scriu că nu port nici o pică pe X, avea avantajul unei stări materiale mult mai bune decât a mea şi buna noastră prietenă Y a cam tras cu ochiul şi pe acolo, adică şi-a cam tras-o, am vrut să scriu şi pe acolo. Mai ştiu că tu ştiai şi de bucurie te-ai urcat în primul jumbo jet şi asta te-a costat cam scump. Aveai bilet numai de dus. Acum într-o ordine cronologică pe care n-aş mai vrea să o ştiu, care a fost primul X sau Y, sau tu cu X şi aşa l-ai făcut să meargă mai departe în planul tău diabolic, în această algebră în care ai murdărit două necunoscute, pe X şi pe Y. Să nu-mi spui că n-ai scris tu ecuaţiile că nu te cred.
Vezi, din pătratul perfect, am ajuns un triunghi ce acoperă trei ţări şi două continente şi numai cînd va deveni dreaptă, supravieţuitorii punctelor vor simţi tot ce-au simţit ceilalţi, în unic.

Cu bine, al tău prieten Z

Nucul

Vântul alungă porumbeii. Acolo sus de tot pe ramurile ce se uscau era bine; soarele în apusul lui încălzea blând şi lumina portocalie amorţea creierul zburătoarei. Atunci veni vântul şi câteva crăci uscate se rupseră, zgomotul osos trezi guguştiucii ce fâlfâiră speriaţi. Tot atunci se trezi şi nucul, ştiţi, el se trezeşte o dată pe an. Acum se trezeşte abia în iunie după o primăvară udă şi prea răcoroasă, dar asta nu are importanţă pentru el, nici timpul nu are, nici lumina sau întunericul. Privi.
Vântul mai rupse nişte crăci şi o pisică speriată sări pe gard, câinii lătrară şi o poartă se izbi. Nucul privi peste tot, dar acolo unde omul se mişca, nucul se înfiora; privea mai mult.
"De ce mă rup?" se întrebă el.
"De ce văd atât de departe?"
Brusc îşi aminti, îşi aminti că de fiecare dată când se trezeşte are o inerţie destul de mare a memoriei, se temu o clipă că se va trezi şi nu-şi va aminti nimic. "Prostii!" Deja elabora şirul lui Fibonacci, o făcea de fiecare dată ca antrenament, când trecu de puterea lui doi la patrusprezece se opri; acum putea să şi audă, deci se trezi de-a binelea. Numărătoarea asta nu purta nume, dar auzi prin curte discuţia despre numerele prime şi el care nu dădea nume la nimic i se păru o clipă minunată ideea.
Recunoscu totul, fiecare culoare, fiecare unghi, primi un miros şi recunoscu trandafirii, cam ofiliţi din cauza ploii prea abundente. Omul cel mic intrase în cutiuţa lui, afară după gard bârâia cutiuţa mişcătoare şi pe stradă treceau o mulţime din astea.
"Fiinţe ciudate oamenii!"
Îşi aminti cum începu totul, cum departe nişte uriaşi îl ajutaseră să înfrângă pământul, să răzbească din întunecime, îşi mai aminti cum primea apă pe arşiţă şi era învelit pe ger.
"Vajnice fiinţe acei uriaşi!" îşi mai relată odată nucul.
Instrumente enorme îi aeriseau pământul din jurul lui, totul părea atât de eroic, căci uriaşii miroseau atât de frumos, atât de aproape.
Deodată, dar fără a menţiona exact, când uriaşii au dispărut, văzu în jurul lui nişte pitici, simpatici dealtfel, care lucrau la o cutiuţă, pe care tot o frecau până când ieşi de culoarea roşie. Se tot învârteau piticii ăştia în jurul lui şi-au întins şi un mic gărduleţ şi un fumuleţ.
Au plecat şi piticii după un timp şi-au venit oamenii, aceste fiinţe mici care au acoperit totul în jurul lui cu cutiuţe şi tot intră şi ies din acestea, mai ales cu cele mişcătoare.
O clipă se opri din amintire, căci soarele răzbea peste orizont şi o stea deja clipea, nucul trasă o triangulaţie şi stabili nu numai anotimpul, dar şi data astronomică cu o eroare de ordinul secundelor şi acum se mai linişti din amintiri.
Gândi din nou la oameni. "Cum reuşeau să devină din ce în ce mai mici?"
Nucul traversă o clipă cu privirea peste bolta cerească şi recunoscu geometria acesteia, deveni mult mai liniştit, dar acum oamenii nu-i dădeau pace, încerca să priceapă cum aceştia îşi făceau lumea din ce în ce mai mică. "Nişte neputincioşi probabil!"
Îşi mai aminti o clipă de uriaşii din vechime şi de acele vremuri eroice cum îi plăcea lui să se gândească, dar acum avea treabă acum cu fractalii de pe frunzele lui care nu reuşeau să se alinieze conform proporţiei stabilite de el.
Soarele apunea şi odată cu zgomotul veni şi durerea. "Ce zgomot, ce durere?" Privi în jos cum fiinţele alea minuscule şi neputincioase îi lucrau trunchiul, dar asta îl durea. Timpul se dădu peste cap şi nucul nu mai reuşea să ţină piept împrejurării ce i se întâmpla, nu pricepea nimic. Deodată ameţi de tot.
Îi mai rămăsese puţin timp, până când tensiunea superficială din toate caniculele lui va fi înfrântă de gravitaţie şi atunci văzu din nou uriaşii, se întorseseră să-l ia cu ei, le simţi mirosul şi muri fericit.


Picture by Lord Leighton

Festivalul International de Film Transilvania

Dragii nostri,

Pentru prima data, Festivalul International de Film Transilvania (www.tiff.ro)
are un parteneriat cu MUBI (www.mubi.com). Suntem onorati si incantati
sa va oferim pe intreaga perioada a festivalului (28 mai - 6 iunie)
6 titluri din Competitia TIFF, disponibile gratis pentru primii
300 de spectatori online care acceseaza fiecare pelicula din Romania.
In fiecare zi, va vom oferi cate un nou titlu din Competitie,
dupa proiectia acestuia la Cluj-Napoca.

Cele sase titluri sunt:
NIMIC PERSONAL / NOTHING PERSONAL
Urszula Antoniak (Irlanda-Olanda)

INVERS / REVERSE
Borys Lankosz (Polonia)

FELICIA, INAINTE DE TOATE / FIRST OF ALL, FELICIA
Razvan Radulescu si Melissa de Raaf (Belgia-Croatia-Franta-Romania)

ORASUL DIAVOLULUI / DEVIL'S TOWN
Vladimir Paskaljevic (Serbia)

ALTIPLANO
Peter Brosens si Jessica Hope Woodworth (Belgia-Germania-Olanda)

ULTIMA CONVERSATIE / LAST CONVERSATION
Noud Heerkens (Olanda)

Ramaneti conectati la atmosfera TIFF pe MUBI:

http://mubi.com/festivals/transilvania?year=2010

Cu drag,
Echipa MUBI

Întrebări - Refuzuri

De ce refuzul ne face mai puternici? De ce lucrul acesta se-ntâmplă mai târziu şi nu atunci când primim refuzul, atunci îndoiţi, aplecaţi de povară ne simţim inutili, ca şi cum în memoria noastră nu ar putea să crească o buruiană, darmite un sentiment nobil. Tocmai lipsa acestuia induce refuzul, atroce stare prin care câştigătorul este cel ce neagă, cel ce refuză.
Plimbându-se prin forum, cel ce refuză spune: „Am văzut statui şi mai înalte!”
Aflată după şi neplătită, femeia uşoară gândeşte: „Am avut alţii şi mai buni!”, probabil că în toate aceste cazuri mărimea îndoită contează.
Refuzat, cel ce aştepta refuzul mai adaugă o dezamăgire, pesimismul lui devine încă o dată coerent, logic şi anticipativ. Liniile existenţei sale se unesc în acea profundă depresie ce duce la nimicirea proprie.
Încruntat, cel neobosit, primeşte refuzul cu mândrie, cu neacceptare, s-ar putea nici să nu-l audă, ci doar să înţeleagă că oricum nu a pierdut nimic.
Între toate personajele din parcul uman există şi câteva care primesc odată cu refuzul o doză de incertitudine, care devine fără ca ei să-şi dea seama, un fertilizant al celor mai mari îndoieli viitoare; poate că mai târziu vor şti cum să pună problema care să creeze lipsa refuzului, se vor îndoi, poate din nou.

Photo
http://www.audreyflack.com/AF/index.php

Consilier titular - funcţionar

"Am încercat mult să aflu de unde vin toate inegalităţile sociale. De ce eu, de exemplu, sunt doar un mic consilier titular şi de ce tocmai eu am ajuns consilier titular? Dar mai ştii? Nu este exclus să fiu, de fapt, general sau conte, şi numai în aparenţă consilier titular... Nu este exclus să-mi ignor eu însumi adevărata mea calitate. În istorie poţi găsi destule exemple: un om simplu, de pildă, nici măcar un boiernaş, un ţăran de rând şi, deodată, toată lumea află că este, de fapt, un înalt demnitar, ba chiar cine ştie ce domnitor sau principe. Şi, dacă dintr-un ţăran poate răsări un cap încoronat, ce să mai zice de un nobil ca mine! Să zicem că mă vedeţi apărând pe neaşteptate, îmbrăcat în haine de general. Un epolet pe umărul drept, altul pe umărul stâng, şi peste umăr, panglica albastră. Ah?! Ce-ar spune atunci scumpa mea? Şi ce-ar zice domnia-sa, papa, directorul nostru? O, ăsta, fără îndoială, e un mare vanitos! E francmason! Deşi se preface că e împotrivă, am ghicit eu imediat că e francmason: când îi întinde cineva mâna, el abia de-i dă două degete. Ce, parcă nu s-ar putea să mă facă şi pe mine general-guvernator sau de intendenţă sau altceva asemănător? Aş dori totuşi să ştiu de ce sunt eu consilier titular?"

N.V. GOGOL - Însemnările unui nebun - Grup Editorial Art 2007, pag.21 mijloc.

photo
http://www.broadwayworld.com/columnpic/0140442731.01.LZZZZZZZ.jpg