Crizarea

Sin City

Criza nu este o furtună, un fenomen natural,
Criza este o comandă ce tună, ceva real.
Nu ne interesează lipsa sticlei de șampanie din frigiderul celui bogat,
Ci mai degrabă lipsa laptelui de pe masa celui sărac.
Nu mă privește leasing-ul limuzinei vreunui corporatist
Ci dobânda celui cu copii mulți, sărac și trist.


Îmi amintesc promisiunile guvernatorului Băncii Naționale;
„Luați credite dacă vreți să ajungeți în finale!”
Îmi amintesc de Caritas și de Fonduri naționale,
De politica unor spoturi inițiale, garantate de CEC și furate apoi sec.


Criza nu este dorința și nici lăcomia, nici avariția sau prostia,
Criza a venit la comandă și doar arată infamia,
Sinuciderile, fuga și nebunia.


Criza este lațul în gât pentru unii și
Tăcerea pentru alții.
Vor trece 8 ani de minunăție,
În care țipătul te va duce în împărăție.


Deci prin definiție;
criza este un monstru galben și urât ce îți violează visele deja strangulate.

Criza

The Crash of 1929

Întreruperea, switch-ul, deconectarea, unplug-ul, toate declanșează criza; pământul fără apă, omul fără sânge, lumea fără bani. Atunci toate percepțiile se îndreaptă către salvare, dar nu sunt bărci destule -orchestra să cânte până la capăt.


Lucrurile ar fi putut continua așa, până la sfârșitul lumii, până la epuizarea rezervelor, până la descompunerea totală, totul și toate în ultima beție. Dar omul este rațional, își taie venele încetul cu încetul, nu epuizează efortul, nu risipește sângele pentru spectacol, o singură barcă ajunge, restul să moară. Felul de-a supraviețui face parte din spectacolul speciei, pentru asta s-au inventat documentarele despre natură, despre animale și plante.


Umanitatea repetă articulat greșelile și oprește brusc prin asta orice detașare, cel ce a creat civilizația trebuie să o suporte, nu este timp de distracție, la muncă toată lumea. Copil fiind, eram înspăimântat de proletarii uniți care mă îndemnau la muncă, astăzi politicienii și afaceriștii ne îndeamnă tot la muncă: pe când noi la pompe, ei fură barca de salvare.

Criza

Am luat ceva de la magazinul alimentar din colţul blocului. La un moment dat a intrat chiar patronul, de pe uşa magaziei, din spatele pultului. M-a întrebat de sănătate, a dat mâna cu mine, cu coada ochiului s-a uitat ce-am cumpărat, părea satisfăcut.
Este duminică, aproape de seară.
De dimineaţă nevasta lui a fost la vânzare, acum este angajata; micuţa tristă cum îi spun eu.
Când am ieşit am simţit cum sunt privit, mă durea ceafa. Am greşit de fapt, cineva intra şi toată speranţa era acum în acela, eu deja nu mai aveam nici o importanţă.

Preţ şi sacrificiu

Dacă acesta este preţul, nu cel final, prin care această recesiune care nu ne aparţine, ne face mai buni, atunci merită efortul.
În schimb văd cum omul de rând care reuşeşte să aibă nişte bani buni de-o maşină familială nouă, cumpără maşina de teren mult visată. Maşină de teren la mâna a doua evident, adusă pe cric din vestul Europei. Cum T.V.A. nici măcar nu se pune la import, acum poate micul sfârâitor de langoşi să-şi cumpere "jeepul" mult visat.
Am mai văzut acele complexe alimentare numite fast-food-uri pline ochi cu copii ce decupau jucăria din pachetul ce conţinea de fapt mâncarea. Efortul copilului de-a vedea visul în căldura cartofilor prăjiţi, era dezamăgirea părintelui ce vedea ţara de origine a jucăriei, apoi inutilitatea ei, şi după câteva zile uitarea acesteia în coşul de gunoi.
De departe cele mai moderne construcţii sunt băncile; acele instituţii financiare private care dau bani împrumut şi gestionează banii celor care nu trebuie să ia împrumuturi. Scopul lor, al băncilor, scop final; este ca şi cei care nu iau credite, să fie aduşi pe mai târziu la biroul de credite.
Lăsând la o parte definiţiile, băncile au devenit hingheri, ciocli -prestatori de servicii funerare- şi vânători, toate acestea din dorinţa de-a reduce pierderea cauzată de recesiune şi ca masochismul propriu să fie în floare, ele încă mai îşi mai fac reclamă la creditele ieftine pe care le dau.
Mai târziu am obosit şi pe banca din parc m-am întins şi-am adormit. Prin vis am auzit cum o bunică sfătuia altă bunică cum să facă compotul de mere cu cuişoare, glasul dur al doamnelor era acoperit ici când de sunetele înalte ale copiilor din jurul lor. La un moment dat, ele s-au oprit şi le-au citit o poveste. Copii s-au oprit şi acolo în poveste se pomea de ploaie, de oameni care nu aveau aversiune de apă şi care arestaseră toate umbrelele. De ce? Pentru că ele, aceste parabole, purtau vorbele celor care se acopereau cu ele. Vorbe grele şi care nu merită a fi cunoscute de toţi. Aşa cu capul ud şi rece şi creierele umed, omul reuşeşte să fie dacă nu mai bun, dar mai ud.
Când m-am trezit şi m-am ridicat în capul oaselor, plin de reumatism; un pensionar, vis-a-vis de mine, pe altă bancă fuma şi tuşea, nici urmă de copii, de ploaie, de bunici simpatici şi contagioşi cu calmul lor. Iarba arsă de soare şi copacii aplecaţi mi-au indus alt vis: cel al realităţii, care reflecta de fapt preţul pe care trebuie şi eu şi voi să-l plătesc.

De la Cioran ştire

Dacă vorbim prea mult, contrar aşteptării ne pierdem agresivitatea - poate de aici vorba cu câinele care latră nu muşcă - şi poate că dorinţa de isterie există, ea culminează atunci când surprinşi că sărăcim prea repede, ne aruncă orbeşte într-o logoree a pierzaniei. Atunci nimeni nu ne mai înţelege, contrazicem pe toată lumea şi căutăm dreptatea precum Diogene omul cu felinarul ziua în amiaza mare. Nu l-a găsit, obosit a decis să nu-şi mai piardă timpul cu asta.
Neaşteptată şi criza asta. Poporul nostru a intrat într-o derută, sau de douăzeci de ani este în aceasta, sau de două sute de ani, şi tot aşa. Va decide în final să nu-şi mai piardă vremea cu asta, peste douăzeci de ani, sau două sute. Criza, la rândul ei va deveni parte integrantă a istoriei, întocmai ca năvălirile barbare, sau ca o închipuire a acestora.
Cioran scria, completa căderea în timp cu un omagiu adus vechilor civilizaţii:

„Când se încheie un ciclu, la ce mai poate visa un spirit ce a cunoscut toate experienţele, dacă nu la şansa pe care o au brutele de a miza pe posibil, bucurându-se de el? Incapabil să apere îndoieli pe care nu le mai practică sau să subscrie la dogme aflate în germene pe care le dispreţuieşte, el apaudă – suprema dezertare a intelectului – demonstraţiile de netăgăduit ale instinctului: grec, el se înclină în faţa romanului care, la rându-i, se va înclina în faţa germanului, conform unui ritm inexorabil, unei legi pe care istoria se grăbeşte să o ilustreze, astăzi încă şi mai mult decât la începutul erei noastre. Lupta este inegală între popoarele care discută şi popoarele care tac, cu atât mai mult cu cât primele, uzându-şi vitalitatea în vorbărie, se simt atrase de brutalitatea şi tăcerea celorlalte. Şi dacă-i adevărat pentru o colectivitate, e cu atât mai adevărat pentru un individ, şi cu precădere pentru sceptic. De aceea nu trebuie să ne mirăm când îl vedem, pe el, profesionistul subtilităţii, proclamându-se, în sânul ultimei singurătăţi la care a ajuns, prieten şi complice al hoardelor.” 1.)


1.) Cioran, Căderea în timp, Humanitas 2008, pag.67-68