Nucul

Vântul alungă porumbeii. Acolo sus de tot pe ramurile ce se uscau era bine; soarele în apusul lui încălzea blând şi lumina portocalie amorţea creierul zburătoarei. Atunci veni vântul şi câteva crăci uscate se rupseră, zgomotul osos trezi guguştiucii ce fâlfâiră speriaţi. Tot atunci se trezi şi nucul, ştiţi, el se trezeşte o dată pe an. Acum se trezeşte abia în iunie după o primăvară udă şi prea răcoroasă, dar asta nu are importanţă pentru el, nici timpul nu are, nici lumina sau întunericul. Privi.
Vântul mai rupse nişte crăci şi o pisică speriată sări pe gard, câinii lătrară şi o poartă se izbi. Nucul privi peste tot, dar acolo unde omul se mişca, nucul se înfiora; privea mai mult.
"De ce mă rup?" se întrebă el.
"De ce văd atât de departe?"
Brusc îşi aminti, îşi aminti că de fiecare dată când se trezeşte are o inerţie destul de mare a memoriei, se temu o clipă că se va trezi şi nu-şi va aminti nimic. "Prostii!" Deja elabora şirul lui Fibonacci, o făcea de fiecare dată ca antrenament, când trecu de puterea lui doi la patrusprezece se opri; acum putea să şi audă, deci se trezi de-a binelea. Numărătoarea asta nu purta nume, dar auzi prin curte discuţia despre numerele prime şi el care nu dădea nume la nimic i se păru o clipă minunată ideea.
Recunoscu totul, fiecare culoare, fiecare unghi, primi un miros şi recunoscu trandafirii, cam ofiliţi din cauza ploii prea abundente. Omul cel mic intrase în cutiuţa lui, afară după gard bârâia cutiuţa mişcătoare şi pe stradă treceau o mulţime din astea.
"Fiinţe ciudate oamenii!"
Îşi aminti cum începu totul, cum departe nişte uriaşi îl ajutaseră să înfrângă pământul, să răzbească din întunecime, îşi mai aminti cum primea apă pe arşiţă şi era învelit pe ger.
"Vajnice fiinţe acei uriaşi!" îşi mai relată odată nucul.
Instrumente enorme îi aeriseau pământul din jurul lui, totul părea atât de eroic, căci uriaşii miroseau atât de frumos, atât de aproape.
Deodată, dar fără a menţiona exact, când uriaşii au dispărut, văzu în jurul lui nişte pitici, simpatici dealtfel, care lucrau la o cutiuţă, pe care tot o frecau până când ieşi de culoarea roşie. Se tot învârteau piticii ăştia în jurul lui şi-au întins şi un mic gărduleţ şi un fumuleţ.
Au plecat şi piticii după un timp şi-au venit oamenii, aceste fiinţe mici care au acoperit totul în jurul lui cu cutiuţe şi tot intră şi ies din acestea, mai ales cu cele mişcătoare.
O clipă se opri din amintire, căci soarele răzbea peste orizont şi o stea deja clipea, nucul trasă o triangulaţie şi stabili nu numai anotimpul, dar şi data astronomică cu o eroare de ordinul secundelor şi acum se mai linişti din amintiri.
Gândi din nou la oameni. "Cum reuşeau să devină din ce în ce mai mici?"
Nucul traversă o clipă cu privirea peste bolta cerească şi recunoscu geometria acesteia, deveni mult mai liniştit, dar acum oamenii nu-i dădeau pace, încerca să priceapă cum aceştia îşi făceau lumea din ce în ce mai mică. "Nişte neputincioşi probabil!"
Îşi mai aminti o clipă de uriaşii din vechime şi de acele vremuri eroice cum îi plăcea lui să se gândească, dar acum avea treabă acum cu fractalii de pe frunzele lui care nu reuşeau să se alinieze conform proporţiei stabilite de el.
Soarele apunea şi odată cu zgomotul veni şi durerea. "Ce zgomot, ce durere?" Privi în jos cum fiinţele alea minuscule şi neputincioase îi lucrau trunchiul, dar asta îl durea. Timpul se dădu peste cap şi nucul nu mai reuşea să ţină piept împrejurării ce i se întâmpla, nu pricepea nimic. Deodată ameţi de tot.
Îi mai rămăsese puţin timp, până când tensiunea superficială din toate caniculele lui va fi înfrântă de gravitaţie şi atunci văzu din nou uriaşii, se întorseseră să-l ia cu ei, le simţi mirosul şi muri fericit.


Picture by Lord Leighton