Privitorii

Clădire din cartierul Fabric, Timișoara

Din înălțimea templelor, privitorii aflați pe colțuri, suspectau trecătorii.
Zeii priveau prin akroterion, uneori se întrupau ei înșiși pentru a fi mai aproape de muritori, coborau noaptea lăsând în urma lor câte-o statuie; ubicuitatea era indiscutabilă.

Apariția clădirilor cu mai multe etaje, a mutat akroterion-ul mai jos - ce valoare ar mai avea dacă nu s-ar fi văzut, porțile au căpătat santinele de-o parte și de alta, lei, câini sau chiar atlanți, casa era păzită în felul ei de spiritele rele. Mai târziu fiecare fereastră a căpătat un privitor, fie el masculin, sau feminin, oricum o zeitate în fapt.

Următorul salt este camera de luat vederi, va fi la fiecare colț, poartă sau fereastră; omul n-a evoluat, frica-l bântuie încă, orice amănunt în plus ne strică buna dispoziție, așa că ne oprim aici: pentru a ne respecta primitivismul.

Teama omului

Am zburat deasupra oamenilor şi-am simţit teama ridicându-se din mintea lor.
Frica unui prezent în care ei se zbat. Opuşi unii altora.
Nimic nu-i face să fie mai slabi, mai neputicioşi, mai laşi, decât frica de-a fi ceea ce ei au visat cu mult timp în urmă.
Au uitat până şi asta, ori tocmai de aici ar trebui să înceapă totul; de la primul vis.

Reabilitarea fricii

Niciodată n-am reuşit să văd mai departe de aşteptare, decât frica. Aşteptarea îmi sugerează apropierea unui eveniment pe care nu voi reuşi să-l determin de-a rămâne nenăscut. Din acest nedeterminism se naşte frica. Frica fiind pentru mine neînţelegerea lumii - în care eu m-am născut şi trăiesc - cu mine. Ceva aici este simplu; odată educat, domesticit, înlănţuit, lumea nu va vedea nimic, momentul în care mă revolt şi prin asta deteriorez raportul meu cu parcul uman din jurul meu, voi simţi oroarea publică din neînţelegerea lumii cu mine. Atunci mă revolt mai mult.

Unul din marii scriitori ai Italiei moderne este Dino Buzzati, un scriitor de stânga aşa cum cum mulţi sunt în lumea mediteraneană . Romanul "Deşertul tătarilor" scris de acesta, a devenit şi film sub atenta lui îngrijire. Lucrul pe care se centrează cartea, la fel ca şi filmul, este aşteptarea şi frica. Sunt multe simboluri şi reprezentări ale acestor două elemente în film, imaginea în mişcarea fiind catalizatorul pus în retorta unde se condensează umanul acestora. Mai precis imaginea zugrăveşte pe chipul personajelor foarte bine stările acestea, fugite şi ele din cutia Pandorei; rareori întâlnind un film care să fie egalul romanului literar din care s-a plăsmuit.


Notă: ideea unui parc uman în jurul nostru, aparţine filosofului german Peter Sloterdijk care a şi scris eseul Reguli pentru Parcul uman.