vineri, 31 decembrie 2010

Manifestare, manifestaţie, manifest

citat

     Filosoful trebuie să reamintească aici că "manifestaţie", "manifestare" este un cuvânt hegelian, un cuvânt propriu dialecticii, ce desemnează "iesirea din sine" a unei realităţi oarecare. Una din tezele fundamentale ale lui Hegel e că stă în esenţa fiinţei să se manifeste. Esenţa esenţei să apară.
[...] Asta fiindcă "noi" nu e, la urma urmei, decât ansamblul manifestărilor şi al manifestaţiilor sale. În acest sens, realul din "noi", care este realul pur şi simplu, e accesibil fiecăruia în şi prin manifestaţie. La întrebarea: Ce e real secolul răspunde; Faptul de a manifesta. Ce nu manifestă nu există.

Acum, scriu eu, că prezenţa în virtual este forma de manifestare dorită de cel din spatele nostru, de cel mai frumos eu, de cel mai viteaz, cel mai deştept, dar şi de cel frustrat, de cel atavic, de cel visător, de cel din spatele celuilalt. Toţi acum privesc anul cel vine, toţi acum s-au manifestat în toate dorinţele şi au fost interpretaţi ca atare. Cineva aici pe blog îmi pomenea de multitudinea de personalităţi a celor ce scriu pe blog, înclin acum să-i dau dreptate, dar la gongul final, aceştia se vor strânge-ntr-unul şi se vor bucura împreună.

________________________________________

Citatul din
Alain Badiou, Secolul, ed. Ideea Design&Print, Cluj, 2010,
          traducere Emilian Cioc, pag. 107 mijloc

joi, 30 decembrie 2010

Manifest pentru călătorie


     Vreau să vă urez ceva, celor care citesc, oricât de puţin, acest blog - căci vreau să aveţi parte de călătorii anul viitor.
    Vă urez să aveţi parte de călătorii adevărate; nu delegaţii, nu alergări în dorinţa semnării de contracte, de acte notariale, sau alte probleme de sănătate: vă urez călătoria adevărată, aceea spre necunoscut, spre necunoscutul dorit, visat chiar.
    Pentru cei tineri călătoria îi învaţă multe, pentru cei maturi are puterea de uimire, pentru cei mai trecuţi de maturitate îi face mai înţelepţi, pentru copii - ea este forma cea mai înaltă de comunicare, noul absolut.
    Am reuşit să cred că musai trebuie două călătorii anuale, una desăvărşită, sigur concediul, vacanţa; care are cel puţin două săptămâni ca întindere şi a doua mai scurtă, intempestivă, executată în urma unei împrejurări favorabile, fortuită datorită unor prieteni, intensivă emoţional şi care nici nu are cum să dureze mai mult de câteva zile.
    Scriu de aceste călătorii, pentru că ele se fac cu o mare dorinţă, cu trupul sănătos şi mintea limpede, prin asta vă urez să aveţi parte tot anul de aşa ceva.

Dorinţa să vă fie port, iar gândul corabie!

___________________________________________________
fotografia este de pe înălţimile fortăreţei Palamidi, din oraşul Nafplio, Nauplia cum se numea pe vremuri sau chiar "Neapole de România", port important în antichitate al cetăţii Mycene, de aici se parte a plecat Agamemnon spre Aulida, celălalt port de unirea a tuturor aheilor, în dorinţa de cucerire a Troiei.

miercuri, 29 decembrie 2010

Dreptul la revelaţii


     Dorinţele mele împlinite au fost cele mai mari revelaţii. A trece revelaţia pe planul divin, înseamnă refuzul clerical de-a ne permite să devenim mai buni. Iubesc dorinţele, pentru că ele, atunci când se împlinesc, permit schimbarea, adaptarea, reaşezarea valorilor proprii; personajele tinere se scoală şi cele bătrâne se aşează în locul lor, autobuzul vieţii mele devine mai stabil, iar eu mai tânăr!

     Oamenii au nevoie de revelaţii; o maşină de spălat vase este o revelaţie pentru o gospodină adevărată, - ştiaţi că maşinile de spălat vase torc precum pisicile?

     Pentru mine, revelaţia este o poartă, fără uşi, deschisă, cu privirea liberă. Locul gol al porţii este un aer încălzit de soare, sau îngheţat de frig, sau ceva ce tot timpul este din plin sau deloc. Totul sau nimic!

marți, 28 decembrie 2010

Pe margine de frază

     The ticking stopped. A dance tune was put on the machine. In time to it, Isa hummed: “What do I ask? To fly away, from night and day, and issue where — no partings are — but eye meets eye — and . . . O,” she cried aloud: “Look at her!”

Virginia Woolf, Between acts
http://ebooks.adelaide.edu.au/w/woolf/virginia/w91b/complete.html



     Ticăitul încetă. Se puse la gramofon o melodie de dans. În ritmul ei, Iza murmură : « Ce mi-aş dori ? Să zbor de-aici, din noapte şi din zi – S-ajung acolo unde – ochi ochiului răspunde – şi despărţire nu-i –acolo… »
- O ! strigă cu glas tare : Uitaţi-vă la ea !

Virginia Woolf, Între acte, traducere Frida Papadache, ed. Univers, 1978, pag. 81 sus

 Nu sunt filolog, nici măcar scriitor, nu intru într-o dispută a traducerii, în schimb rămân uimit de ideea de privire în aceasta frază. Nu există fizică întâlnirea ochi cu ochi, aşa cum fizic ideile nu se pot întâlni.


De aici gândul meu trece şi privesc cu ochiul meu realitatea vie a zborului vieţii mele în viaţa celorlalţi. Migraţii ideatice. Zbor scurt.

Fantezii


     Într-una din zile m-am visat iapă. Era vorba despre un câmp infinit de flori galbene pe care eu, iapa, îl păşteam... îl mâncam şi dintr-o dată a apărut el... Freud.

     Într-altă noapte am urcat în pod, căci am auzit zgomote. Într-un întuneric masculin, lumina lanternei mele părea epilată şi acolo unde zgomotele nu conteneau era oblonul deschis care clipea în ochii de pisică.

     Demult, la semafor, lumina s-a schimbat şi eu am plecat; o maşină trecu pe lângă mine, spulberă doi pe trecerea de pietoni.
     Mai târziu ca martor al poliţiei am realizat în sinea mea un singur lucru; eu plecasem pe roşu, dar inconştientul din stânga mea fusese mai rapid decît mine şi... nu visam.

luni, 27 decembrie 2010

Caligula

citat

Personaje absurde.
Caligula. Sabia şi pumnalul.

"Cred că n-am fost bine înţeles ieri când l-am omorît pe sacrificator cu ciocanul cu care dădea să răpună juninca. Şi totuşi era foarte simplu. Am vrut şi eu să schimb odată ordinea lucrurilor - ca să văd ce se întâmplă, de fapt. Şi am văzut că nimic nu e schimbat. Puţină mirare şi spaimă la spectatori. În rest, soarele a asfinţit la aceeaşi oră. Am conchis că nu contează să schimbi ordinea lucrurilor."

Dar de ce soarele nu ar răsări într-o zi la apus?

__________________________________________

Albert Camus, Carnete, ed. Rao, 2002, pag. 109 jos.

fotografia din:
Brigitte Sändig, Albert Camus: Eine Einführung in Leben und Werk,
Leipzig, Reclam 1983-1992, (RUB 1006), pag.134

duminică, 26 decembrie 2010

De sărbători

Artă cicladică, copie din alabastru, 10 cm înălţime; faţă

     În firea noastră -credem şi este natural să fie aşa, că iubim cel mai mult, cel mai frumos, prin asta ne dovedim frumosul, fie el categorie, sentiment, dorinţă.

    Acum cinci mii de ani, alţi oameni, la fel ca noi, pierduţi sau dimpotrivă protejaţi pe o insulă, acum pe nume Naxos, au început creaţia în forma ei cea mai subtilă, inerent suflu pe care mulţi îl doresc, îl imită cu modestie.

    Când Marx a enunţat că celula societăţii este familia nu a greşit, probabil eroarea se află în politizarea acesteia. Mai departe, ceea ce mulţi cred că citind cunosc totul, trebuie să-i contrazic; pipăind, limpăind, adulmecând, întregim cunoaşterea, să fie asta totul? Nu, sigur va veni cineva să mă completeze.

    Am privit cu luare-aminte arcele din piatră decupate de artiştii simbolişti, am privit copilul care, este întors cu faţa spre părinţi, se vede clar poponeţul şi ceafa capului, se vede clar cum este înfipt în mater-patern.

Artă cicladică, copie din alabastru, 10 cm înălţime; spate

Muzeul de Artă Cicladică din Atena vă aşteaptă:


The "Thinker" from Cernavoda, Romania, 5000-4600 BC, National History Museum of Romania.

De ce mă întreb uneori că sunt străbătut permanent de ei ?!

http://www.nyu.edu/isaw/exhibitions/oldeurope/

aici sunt întrebările!

Ei sunt cei mai norocosi oameni din 2010

sâmbătă, 25 decembrie 2010

O minune de sărbători

(o povestire clasică, rescrisă altfel)


     Uitase de Crăciun, Ajunul trecuse, afară ploua. Vremea se schimbase brusc, de unde a început să ningă cu câteva zile în urmă când intrase în laboratoare, acum din cauza umezelii abundente reumatismul îi curmă orice bucurie a sărbătorilor ce aveau să vină. Era singur. Marele Fizician era singur şi devenise aşa cu mulţi ani în urmă, respectul celor din jur nu-l putea face fericit, lumea lui nu mai exista, la vârsta venerabilă pe care o avea, cei mai buni prieteni nu mai existau, rudele apropiate la fel, copii nu avea. Regreta ceva!

     Asistenţii se oferiseră să-l ducă cu maşina, refuză politicos, dorind să meargă pe jos, chiar prin ploaie acoperit de umbrelă. Pe lângă trotuar, un taxi trecu aproape, apa îi udă pantalonii, când ridică ochii i se păru că vede în maşină pe cineva cunoscut, dar numai o clipă, depărtarea la care ajunse acum maşina făcea imposibilă orice identificare. Dar, acolo în depărtare taxiul oprise.

     Ajunse greu lângă maşina galbenă, luminile de avarie ascundeau interiorul, deschise uşa din spate cu curaj şi intră. Înăuntru era uscat, călduţ şi un miros uitat îl doborâ, se aşeză pe banchetă uşor, tinereşte. Din penumbră se ivi o faţă tânără, o copilă, care îi spuse:

"Te-am aşteptat!"

Şi mintea lui o lua razna, îşi aminti de dragostea lui, de acea fiinţă iubită pierdută atunci pentru totdeauna. El nu se mai războise cu timpul, nu descoperise particula, prin asta omenirea trăia mai greu, dar nu veniseră nici bombele, nici genocidele; dispăruse frica. Acum avea şansa să o ia de la început şi odată urcat în taxi acesta nu se va mai răsturna într-un accident stupid. Era din nou tânăr şi odată căsătorit, va deveni profesor la fel ca mulţi alţii, ambiţia aceea grozavă-i dispăru în umbra bucuriei celor trei copii. Mult mai târziu va avea şi nepoţi.

     Peste multe secole altcineva descoperi particula, dar atunci lumea devenise mult mai matură.

 picture by:
http://being.publicradio.org/programs/2010/einsteins-god/particulars.shtml

Arta în cinci trepte



Head of a figurine of the Plastiras type
marble
Cycladic
Early Cycladic I period - Plastiras phase
3200-2800 BC




Phrasikleia Kore by Aristion of Paros; Merenda in Attica, c 550-540 BC




Mona Lisa
Leonardo Da Vinci
1503-1506
Oil on wood
77 x 53 cm (30 x 20 7/8 in.)
Louvre, Paris



L.H.O.O.Q., a cheap postcard-sized reproduction of the Mona Lisa,upon which Marcel Duchamp drew a mustache and a goatee. The "readymade" done in 1919, is one of the most well known act of degrading a famous work of art. The title when pronounced in French, puns the frase "Elle a chaud au cul", translating colloquially in "She has a hot ass".


Jean Michel Basquiat
Mona Lisa - a post modern reproduction of the Mona Lisa, depicting her on a bank note, reflecting the commercialism of the art industry
1983

...

vineri, 24 decembrie 2010

Mituri neştiute despre brad


A lua un brad pentru Crăciun în aceste vremuri, nimic mai simplu.
Acum mulţi, mulţi ani, destui ca să uităm, bărbatul mergea în pădure ca să aducă un brad pentru Sărbătorile de Iarnă. El urca muntele, trecea râul, pătrundea în pădure, căuta bradul, era singur. Zăpada era destulă şi brazii obosiţi de greutatea ei, aveau crengile coborâte, mersul pe poteci devenea greoi. Dar bărbatul a văzut bradul, mic, de-un stat de om călare şi l-a îmbrăţişat, a alungat zăpada de pe el şi i-a ridicat crăcile ca pe nişte aripi. "Acum vezi zbura!" gândi omul. A scos toporişca de la brâu şi l-a doborât, l-a ucis. Un sacrificiu verde, pur. Urmele acelor înfipte în zăpadă aveau adâncimile lacrimilor.

Bradul zbura ajutat de braţele bărbatului. Bradul nu se târâie, căci nu este un stârv, bradul se duce pe braţe, pe umeri sau pe spatele aplecat.
Ajuns la apă, puse bradul în picioare în râu, se odihni şi bradul privi. Nimfa apei veni să dojenească bărbatul, dar bradul o opri, căci bradul nu era mort, încă. Un vălurel de apă udă genunchii bărbatului şi vântul înteţi frigul; semne de plecare.
"Uită-te la apă, să-ţi iei rămas bun!" şi bradul foşni.
Vesel, bărbatul începe să cânte pe poteca aplecată spre sat, fumul din depărtare dansa, casele se bucurau. Pe umărul lui stâng, bradul se balansa privind pădurea care dispărea în urma lui, murea sau în ultimele clipe trăia o altă viaţă. Ştiţi! clipele la arbori sunt altfel decât cele ale omului. Şi omul cânta în continuare, vesel.

Ce ne spune legenda?!
Atunci când cumpăraţi un brad, trebuie să treceţi un râu cu el. Bradul se pune pe maşină, dacă are loc în habitaclu, deschideţi geamurile, ridicaţi haionul, trebuie să vadă râul şi nimfa acestuia să-şi ia rămas bun de la el. Dacă nu cântaţi, să cânte atunci cei de la radio, sau CD, nu contează, trebuie să audă muzică pe drumul lui fără de întoarcere. Şi ultimul sfat, bradul nu se târâie,  nu este un cadavru, el trăieşte încă, trăieşte odată cu voi în casa voastră clipe minunate ale Sărbătorilor de Iarnă.

imaginea de la:
http://www.brazi-craciun.ro/detalii.php?idp=16

joi, 23 decembrie 2010

Călărind pe o panteră


Dionysos mosaic from Pella.jpg Dionysos riding a panther,
mosaic floor in the 'House of Dionysos' at Pella,
late 4th century BC, Pella, Archaeological Museum
imagine by:

PANTERA
(Der Panther; Rainer Maria Rilke)

Jardin des Plantes, Paris


                          Privirea ei, de bare perindate,
                          nimic nu mai reţine, atât a obosit.
                          Par gratii mii şi mii, iar după toate,
                          întreaga lume parcă a pierit.

                          Mlădiul mers, păşirea ce-arcuieşte,
                          în cercurile tot mai mici rotită,
                          e ca un dans de forţă ce ocoleste
                          un centru cu voinţa amorţită.

                          Vălul pupilei rareori tresare,
                          neauzit. Străbate un chip deodată
                          a trupului tăcere încordatã
                          şi în adâncul inimii dispare.

copy-paste de la
http://www.dan-danila.de/rilke.htm

din Jurnalul lui Witold Gombrovicz

1954 XI
marţi


     La barul "Helbetico" cu Ernesto Sabato (scriitor argentian).
     Sabato, care în afară de scris predă filosofia la un curs particular, mă iniţiază în metoda lui. Zice: - Hay que golpear (trebuie să loveşti). Trebuie să-i smulgi din realitatea cu care s-au obişnuit şi să faci în aşa fel încît să vadă totul ca şi cum ar privi din nou. Neliniştea îi va sili să caute rezolvări şi atunci i se vor adresa profesorului... dar mai întîi trebuie sfărîmat totul, trebuie creată o stare de ameninţare...

     E adevărat. Întrucît cunoaşterea, oricare ar fi ea, de la cea mai exactă matematică şi pînă la cea mai obscură sugestie artistică, nu e hărăzită calmării sufletului ci pentru a-l aduce într-o stare de vibraţie şi încordare.


Witold Gombrovicz, Jurnal - Teatru, ed. Univers, 1988, pag.55-56

miercuri, 22 decembrie 2010

Despre fericire



Momentul când fraţii Strugaţki au dorit să rezolve fericirea i-au dat stalkerului Redrick Schuhart ultima misiune, aceea de a găsi sfera; Globul,  care împlineşte orice dorinţă.

După câţiva ani marele Tarkovski, poate nemulţumit de rezultat, schimbă mesajul şi trimite în Zonă trei oameni. Prin aceştia, binenţeles că era şi stalker-ul; Scriitorul şi Fizicianul alcătuiau restul celor trimişi de data aceasta să găsească Camera Dorinţelor, locul unde se împlinea orice dorinţă. Ajunşi în final acolo, au fost surprinşi de un fenomen neobişnuit, în cameră ploua. O încăpere, fără ferestre, doar cu deschizătura uşii; stătea să plângă.

Toate acestea, sigur fără ştirea lor, nu ar mai fi avut loc, dacă Solon (marele reformator şi înţelept atenian) nu ar fi vizitat marele regat lidian unde regele Cresus, după ce i-a arătat toate palatele, pivniţele luminate de strălucirea aurului şi a argintului, cârdul de sclave, i-a cerut să-l numească pe cel mai fericit om din lume.
Herodot scrie chiar în Cartea I - Clio, despre această întâlnire, neezitând să dea şi răspunsurile lui Solon, răspunsuri în care Cresus nu intra nici măcar pe locul al treilea.
Odată toate acestea încheiate, Scriitorul şi Fizicianul, întruchipări ale umanului şi raţionalului, ale ideii şi experimentului, duc mai departe sarcina în găsi totuşi fericirea în oameni. Experiment greoi şi costisitor din punct de vedere psihic, încărcarea emoţională dată de martori, afectându-i şi pe ei, periclitând rezultatele, în definitiv şi aşa lipsite deja de vreun sens.

O ultimă încercare în a găsi oameni cu adevăraţi fericiţi, s-a petrecut în oraşul X, oraş ales cu grijă, faimos prin anvergura sa turistică, prin darurile pe care le primeşte anual de la milioanele de vizitatori. Au ales şi un ghid care să-i poarte prin oraş, unul nu prea costisitor, căci şi banii erau pe terminate. Au luat cu ei şi oglinda, adică cei doi metri pătraţi de oglindă semitransparentă, pe care vertical, într-o ramă uşoară cu mânere o ducea înainte ghidul, în spate fiind Fizicianul, iar de partea netransparentă Scriitorul care făcea fotografii tuturor ce încercau sau chiar priveau în oglindă. Seara priveau peste acestea în speranţa că vor desluşi o umbră de fericire.

marți, 21 decembrie 2010

Citat celebru pentru mine


citat

Dar toată nenorocirea este că omul, în orice caz omul de rând, depăşeşte uşor necesitatea de a cunoaşte. După mine, asemenea necesităţi nici nu există. Poate doar necesitatea de a înţelege, iar pentru asta nici nu este nevoie de cunoştinţe. Ipoteza despre Dumnezeu, de exemplu, dă o posibilitate inegalabilă, de a înţelege absolut totul, fără a cunoaşte nimic... Dă-i omului un sistem simplificat al lumii şi poţi să-i explici orice pe baza acestui model. O asemenea concepţie nu necesită nici un fel de cunoştinţe. Câteva formule învăţate, plus aşa-numita intuiţie, aşa-numita îndemânare practică, precum şi bunul simţ.

Arkadi & Boris Strugaţki, Picnic la marginea drumului, ed. Paralela 45, 2004, pag 159 mijloc.

P.S. Sublinierea în bold îmi aparţine.

Imaginea este de pe autostrada Larissa-Atena; răsărit de soare din Marea Egee, cu toate insulele, cu toate legendele; august 2010.

Aparatul datoriei morale - ADăMă!

pentru Mihail Vakulovski


"Este o invazie.
Nu  este un picnic la marginea drumului şi nici o chemare de contact.
Nu ne pot schimba,
dar vor pătrunde în corpurile copiilor noştrii,
transformându-i după chipul şi asemănarea lor."

fraze dintr-un pocket-book ce circula pe atunci
pomenit de fraţii Strugaţki în romanul lor


     Aparatul, aşa s-a  numit la început obiectul găsit în Zonă; sigur că era un artefact al civilizaţiilor necunoscute care au poluat Zona. Cu aproape un secol înainte, fraţii Strugaţki, au pomenit de locul Zona în romanul "Picnic la marginea drumului", dar poate n-au vrut să dea toate detaliile în roman, căci lumea, atunci prea speriată de adevăruri atât de subtile poate i-ar fi crezut şi asta chiar nu ar fi fost bine.

     Aparatul a intrat prin Marmont, localitatea de frontieră şi a fost adus de unul dintre ultimii stalkeri; Redrick Schuhart, chiar poate cel mai bun dintre cei rămaşi în viaţă, apoi nimeni nu a mai auzit de el, unii spun că s-a întors înapoi în Zonă pentru a căuta o sferă ce-ţi împlineşte toate dorinţele şi ultimul capitol din Picnic întăreşte ideea aceasta.

    Cei de la Institut au studiat aparatul, care nu era mai mare decât o cutie de chibrituri şi care adus în dreptul urechii părea că-ţi şopteşte ceva, dar nu erau decât gândurile care se rostogoleau cu zgomot prin urechea ta internă şi îţi aminteau de toate datoriile morale pe care le aveai faţă de cei din jurul tău. Unul dintre asistenţi, un voluntar nesăbuit, care a purtat acest aparat mai mult timp a observat că anumite datorii morale chiar dispăreau, dacă el în viaţa reală le ducea la bun sfârşit, mai mult, aparatul îţi dădea prin asta şi o stare euforică, aşa, de bun samaritean şi te îndemna parcă prin asta, să-ţi continui efortul de a întoarce tuturor, cât poţi, ceea ce ai rămas dator.

     Aparatul a devenit o afacere. Primele semne ale implicării au fost date de bănci, căci datoria materială era în fapt şi una morală. Mari companii de telecomuncaţii s-au implicat şi ele dând naştere la un colos informatic-neuronal numit Angstrom, care, cu banii băncilor a introdus un pachet de legi morale - aşa le-au numit, care a obligat ca fiecare cetăţean să poarte un asemenea aparat, numit acum pentru prima dată; Aparatul datoriei morale. Normal că acum aparatul avea altă înfăţişare, se identifica pe viaţă cu persoana în cauză, nu putea fi copiat sau utilizat aiurea. Angstrom a înghiţit rapid şi toate firmele de telefonie şi astfel, A.D.M.-ul a devenit multifuncţional şi asta nu a însemnat că s-a oprit aici, în continuare se lucra tot timpul la acest A.D.M. În scurt timp, multe contravenţii s-au rezolvat direct între persoanele implicate, fără ca legea să mai împartă amenzi, prin asta s-a deschis la schimbul în troc de datorii morale: un salvat de la înec, care avea un punctaj deosebit de mare, îţi putea acoperi trei accidente rutiere, fără victime, adevărat. Lumea se arunca în a face bine doar cu scopul de-aş acoperi datoriile din trecut, care, prin schimburi succesive putea ajunge să fie acoperite chiar după câteva zile sau săptămâni şi aparatul sesiza şi te anunţa imediat. În periferie aparatul se numea ADăMă! şi prezenţa lui era obligatorie la toate încăierările, pariurile, concursurile sau jocurile de noroc, adevărat că din ce în ce mai rare; lumea se schimba şi încă nu-şi dădea seama. Criminalitate scădea rapid. Este pomenit episodul în care doi preşedinţi ale unor mari ţări, au încheiat un tratat foarte repede, trăgând astfel şi o linie asupra datoriei morale proprii, căci unul dintre ei l-a ajutat în tinereţe la Aspen, unde pe o pârtie laterală, periculoasă şi necirculată de prea mulţi, celălalt şi-a rupt piciorul. Atunci poporul a manifestat de bucurie şi a scandat o noapte întreagă "ADăMă! ADăMă!".

     Lucrurile eu evoluat, toată creaţia umană se concentra asupra aparatului, în rest nimeni nu mai compunea nimic, nu mai desena, nu mai scria, se asculta, se vedea şi se citea tot ceea ce este vechi, slavă zeilor că era destul. Dar până când?!
     Lumea murea, toate dorinţele ei fuseseră împlinite. Inconştient murea, pentru că nu-şi dădea seama, dar cel puţin murea fericită.

luni, 20 decembrie 2010

Adulter

"Unii greci numesc smochimul sălbatic Olynthe,
iar mesenienii îl numesc tragos."


"După aceasta, asupra messenienilor s-au abătut nenorociri din pricina unui adulter,
aşa cum se abătuseră şi mai înainte vreme asupra troienilor."

Pausanias, Călătorie în Grecia, Cartea a IV-a, 20(3)

În timpul războaielor de expansiune purtate de Sparta, în anul 743 Î.H. izbucneşte primul război messenian, fără a intra în amănunte strict istorice, merită să pomenim sfârşitul: după ce messenienii şi-au pierdut cetatea, Messina, s-au retras în vârf de munte, întemeind acolo o altă aşezare: Eira. Pe vârful Eira, de pe Muntele Lykaion îşi ridica citadela messenienilor zidurile spre cer, de necucerit la prima vedere şi totuşi spartanii o înconjoară larg, relieful muntos fiind greu de ţinut, dar în dorinţa de a da aici ultima lovitură aceştia încearcă orice.

Apa Nedei, coboară de pe vârful Eirei şi nu departe de cetate, face meandre de-a lungul cărora pământul puţin cât este se strânge şi devine roditor. Aici îşi păşea vacile un fugar din Laconia, un sclav care fiind păstor acolo fugise cu tot cu vaci la messenieni. Odată văzu pe soţia unui messenian care-şi avea casa, ca mulţi alţii, în afara zidurilor cetăţii, luând apă de la râu. Acesta îndrăgostindu-se, intră în vorbă într-o zi cu ea, şi cu blândeţe, cu daruri, cu promisiuni, se culcă cu aceasta. Bărbatul femeii făcea de strajă pe acropole, sus în cetăţuie şi de fiecare dată când pleca de acasă, sclavul văcar se furişa în casă şi era primit de femeie.

Într-o zi, spre seară, începu o ploaie torenţială, ai fi zis că Eol, zeul vânturilor, mânase toţii norii grei de apă deasupra muntelui Lycaion. Cum într-o parte zidul nu fusese încă bine ridicat, dar şi noaptea care era fără lună ascundea asta, în întunericul ud de ploaie străjerii se sfătuiră să plece, căci era cu neputinţă să urce cineva pe vremea aceea, dar să mai şi lupte.
Împreună cu celelalte străji a plecat şi soţul femeii care se desfrâna cu văcarul. În vestea neanunţată a sosirii, reuşi să-l ascundă pe amant şi cu cuvinte dragi îşi întâmpină soţul. Ca să arate că-i pasă de soarta lui, îl întrebă dacă este rănit, sau ce l-a mânat de la pază spre casă. Acesta neştiind cine este în casă îi spuse toată pricina. Văcarul ascultă din locul său cu mare atenţie, sări pe geam şi se duse cale de câteva ore direct la garnizoana spartană, la comanda căreia era chiar fostul său stăpân; Emperamos. Sclavul cerându-şi iertare îi dezvălui taina aflată.

Pausanias scrie:
Deoarece li se păru că spune lucruri adevărate şi Emperamos şi spartanii îl luară drept călăuză. Drumul le-a fost anevoios, căci mergeau prin beznă, iar ploaia nu mai contenea. Dar cum erau plini de o mare râvnă, străbătură drumul şi ajungând la acropola Eirei, trecură peste întăritură, apoi ajutându-se de scări şi de tot ce găsiră la îndemână, săriră înăuntru. Au fost şi alte indicii care i-au făcut pe messenieni să înţeleagă nenorocirea ce-i ameninţa, dar mai ales câinii care nu lătrau ca de obicei, ci scoteau urlete prelungi şi sălbatice.

am adaptat şi am copiat din:
Pausanias, Călătorie în Grecia,ed. Ştiinţifică, 1974, pag.322-324

Replay 22 iulie 2009 - Marele pictor vs. micul pictor

pentru Şerban Tomşa

     Marele pictor trebuia să termine marea pictură de acum în trei zile. Regele se plictisise deja în marea lui aşteptare şi răbdare, trecuseră multe luni de când ultimul termen fusese amânat. Nu mai exista nici un ultim termen, doar o epuizare nervoasă mânată de acea curiozitate infantilă pe care regele o moştenea de la tatăl său. În urma nesomnului şi a nenumăratelor întrebări, regele mai trăgea câte-o criză de epilepsie. Curtea se agita; se răsfoiau manuale de medicină şi se trimiteau depeşe către universităţi în căutarea unor medici mai buni, toate acestea de fapt în aşteptarea marii dezveliri a marii picturi.

     Acum regele se săturase şi dădu un ultimatum; de azi în trei zile va trebuie să vadă "marea pictură".
"- Nu se poate aşa de repede, trebuie să pregătesc locul unde o voi expune!" se plânse Marele pictor.
"- Pe malul lacului ne întâlnim, dacă ai nevoie de alte materiale nu ezita să mi le ceri!" şi regele plecă.

     Poate că pictura era gata demult, poate că nici măcar nu era începută, nimeni nu ştia. Marele pictor se ascundea în capela familiei regale şi în penumbra morţilor cu sînge albastru concepea arta vizualului ca pe-o nălucă. Nimeni n-avea voie să se apropie. Locul era păzit.

     A doua zi pe malul lacului căzură doi ulmi înalţi; doborâţi pentru a face loc scenei care trebuia să primească "marea pictură" şi alaiul de privitori. Zgomotele nu conteniră nici noaptea. Greierii speriaţi, fugiseră. A doua zi se schimbase brusc meniul la palat, nimeni nu prinsese nici un peşte. Aceştia -peştii la rândul lor fugiseră în adâncuri, cel puţin pentru o vreme. Cearceafuri mari, albe, umflate de vânt împrejmuiau scena. Toate astea pentru ca nimeni să nu vadă ce se-ntâmplă acolo. Cearceafurile ridicate pe pari înalţi interziceau oricărui curios să vadă ceva, chiar şi de la palat, de peste lac, cu un ochean puternic nu se vedea decât alb.

     Trecuse aproape tot timpul: două zile. Greierii nu cântau, peştii nu se arătau. În noaptea ce urmă, "Marea pictură" ieşi la lumina lunii ca o mireasă în aşteptarea Luceafărului. Marele pictor o dezveli pe scena înaltă şi o privi în lumina palidă, clară a lunii. Îngenunche. Se ridică încet, căci vârsta nu-i îngăduia mişcări rapide şi parcă tot vârsta nu-i mai lăsa loc nici de idei sau de creaţie, de nebunie... Ieşi printre marile cerceafuri şi chemă paza. Se auziră doar ordinele scurte ale şefului şi zgomotele metalice ale armelor.

     Între timp, în toate aceste zile, Micul pictor se tot învârtea prin sat, dornic de-a fi băgat în seamă. Micul pictor abia mergea la şcoală de un an şi tot satul ştia de talentul său. Micul pictor revoluţionase arta zugrăvitului. Picta cu prune şi căcat de câine, zidurile nu sufereau deloc şi ici colo ploaia îşi făcea datoria şi mai spăla ceva, dar urmele rămâneau ca nişte umbre pe care multe straturi de var abia le puteau adormi.
     Micul pictor nu avea hârtie şi nici creion, dar popa satului, milostiv din fire îi mai dăruia din când în când bucăţi de carton. Toate acestea, cu promisiunea din partea Micului pictor, să fie desenate şi să se întoarcă înapoi la el. Şi se-ntorceau.
     Acum este seară şi Micul pictor dă cu băţul în lac, nici un peşte nu sare, precum am scris.
     Plictisit se ridică şi priveşte la albul imens ce se rostogolea pe lac. Un cearceaf luat de vânt venea spre el. Nu se sperie, cu toate că părea o arătare din altă lume, ci doar se lăsă pe spate şi lăsă ca vântul să treacă deasupra lui. Când se ridică şi privi înapoi, cearceaful îmbrăţişa luna.
     Micul pictor privi spre lac şi ocoli prin pădure vreme bună până văzu în faţa lui păsări imense, albe, ce se zbăteau să zboare în lumina palidă, clară a lunii. În mijlocul lor o pictură imensă, păzită de soldaţi ce dormeau şi visau probabil la cheful ce avea să vină.

    Tremurând Micul pictor scoase o bucată de hârtie şi desenă ceva în grabă, dar nu putea, de aceea se aşeză pe un cearceaf şi desenă cu cărbunele. Cînd veni norul pe lună fugi cu cearceaful.
     Ajuns în sat, se aşeză pe prispa micii biserici ţinând cearceaful în mână ca pe o lebădă. Îi era frică să nu zboare din braţe pasărea şi odată cu ea sufletul lui. Intrase în biserică prin spate, ştia el prin ce geam deschis să se strecoare. Micuţ şi plăpând, deschise, cu greu, mai târziu uşa şi cără vopsele afară şi le aşeză pe prispă. Privind luna de peste umăr, Micul pictor îşi începu "mica pictură". Pe zidul alb, imaculat şi pur al micii biserici apărură forme. Fugi repede şi se întoarse târâind un scaun, care se înfipse în iarba umedă din aproprierea zidului, se urcă şi continuă. Se frecă cu iarbă pe mâini, după ce se pişase repede de pe scaun şi continuă. Curbele făceau ca zidurile să pară mai înalte, să se aplece apoi şi la urmă să se înalţe.
     Dimineaţa care veni, îl găsi pe Marele pictor deja în picioare, îngrijindu-şi barba, dinţii şi unghiile.
    Regele era treaz şi el. Ordonă scurt să vină micul dejun căci era tare grăbit să mergă la lac.

     Micul pictor adormi lângă zidul umbros la bisericii.
     Când alaiul se puse în mişcare, Marele pictor deja era pe scenă, aranja de zor toate detaliile. El însuşi vâslise şi traversă lacul în grabă. De sus, de pe scenă privea prin ochean cum alaiul pornise şi cobora spre sat, alene; ca mai apoi să se întoarcă pe drum în sus, prin pădure spre el. Era o ocazie ca sătenii să-l vadă pe rege şi aceştia deja îl aşteptau la intrarea în sat, cu mic, cu mare, cum se spune.

     Preotul cu învăţătorul dărui unui dregător o statuie de lemn, acesta se-ntoarse şi se urcă în trăsura înaltă, care oprită acum părea că umbreşte tot satul. Regele primi darul şi mulţumi. Preotul făcu semnul crucii şi învăţătorul se întoarse spre micul cor de copii care începu să cânte Ave Maria. Regele trecu mai departe şi sătenii îl urmară încet, copiii încă se mai auzeau.
     Ajuns în mijlocul satului, privi biserica, sfântă şi atât de albă. Pe unul din zidurile laterale aflate în penumbră se zărea ceva. Regele îi chemă pe cei cu scările, coborâ. Se apropie de biserică şi privi peretele acesteia, apoi pe jos un copil cu un cearceaf strâns la piept dormea, se întoarse. Înainte de a se urca îl auzi pe preot care venea în fugă, împiedicându-se mereu în sutană, îl aşteptă. Acesta gâfâind încercă să-i spună ceva. Regele dădu plictisit din cap şi arătă spre biserică, apoi spre copil şi urcă. În urma sa preotul se întoarse spre locul lui.
     Regele plecă şi preotul privi zidul şi teiul ce trebuia tăiat, căci ramurile sale atacau acoperişurile bisericii şi păreau că se continuă pe zid, se metamorfoza cu albul de var. Pe zid începea o călătorie în urma căreia se vedea tot ţinutul, toată ţara. Se vedea palatul regelui şi lacul, satul şi muntele, râul şi oamenii. Într-o înghesuială haotică se puteau distinge flamurile de pe turnul nordic, vulturii în zbor şi peştii din lac. Încolo, spre apus, la pădure ploua. Sub arborii seculari se adăposteau căprioarele.
     Tot la pădure ajunse şi regele, apoi urcă încet spre locul unde râul se vărsa în lac şi spre scena imensă croită din cei doi ulmi. Veniseră cei cu scările şi regele coborâ, apoi urcă repede pe scenă şi lipsit de protocol, trase repede pânza albă şi imensă ce acoperea marele tablou. Privi.

     Se dădu câţiva paşi în spate şi privi peste umăr, spre sat peste lac. Chemă doi dregători şi se tocmi cu aceştia, vântul le acoperi vorbele, şoaptele.
     Marele pictor veni repede, parcă chemat, dar nu ajunse la rege, îl prinseră doi soldaţi; dintre cei ce păziseră cu o noapte înainte marele tablou. La un semn îl traseră în pădure, de acolo vântul aduse doar un icnit slab.
     Regele coborâ de pe scenă şi în urma lui soldaţii dădeau foc acesteia.

duminică, 19 decembrie 2010

Din jurnalul Marelui Scriitor

acea zi de săptămână, 12 ale lunii, ale aceluiaşi an

Meci de poker

Am primit cărţile în formatul ştiut, să număr era precar, recunoşteam toate imaginile, toate acele întruchipări ale norocului.

Am mizat pe pereche, ceea ce aveam; speranţa unei licitaţii ulterioare nu-mi putea înfrâna avântul, sau nu-mi putea risipi visul de a avea o dorinţă.

Am mers mai departe, cu toate titlurile disponibile, fără împrumut; adevărat.

Am pierdut în faţa celor de trei, perechea pierde în faţa tripletului: eu 2 Dame, celălalt 3 Juveţi.

Am ajuns acasă, căci spre dimineaţă am ajuns acolo; în afara viciului meu spre jocul de cărţi, am privit dorinţa. Să fie de fapt, această viaţă un ménage à trois şi prin asta să descopăr fără a fi gelos ceea ce nu-mi dă pace?

Am privit în jurul meu şi toate s-au învârtit, eu, care stau pe loc şi lumea care se roteşte, care ne priveşte, care ne judecă, care ne doreşte şi ne urăşte, care şi care ne face.

Ménage à trois

Editura o uşă pentru cei ce scriu?

Anonymous Art and Graphics



Un spaţiu de creaţie dispare, un altul apare. Cine provoacă asta este independent de creaţia artistică, aceste fenomene se-ntâmplă în marginea tehnologiei. Dacă vrem să facem din Gutenberg un artist, atunci şi M. E. "Ted" Hoff este un artist; inventarea microprocesorului anunţă apariţia unei noi arte, aceea a circuitelor integrate. Ştim bine că nu este aşa; a da din vâsle şi a face sport nu-l face sportiv de performanţă pe fizicianul ce studiază Legile lui Bernoulli, îi face doar un bine sănătăţii.

Când inginerii, laolaltă cu matematicienii au elaborat spaţii virtuale prin care comunicaţiile unidimensionale să se propage, să ajungă nealterate la utilizator, nu bănuiau că vor da lovituri mortale celorlalte spaţii, adevărat, mai naturale, mai perceptibile şi sesizabile de către om. Care om ? Adolescenţii de azi, copiii lor mai ales, vor deveni mai puternici şi mai cunoscători prin noile spaţii, durează acomodarea, iniţirea în mânuirea acelui fir călăuzitor, fir al Ariadnei şi prin asta recunoaştem şi apariţia din când în când a unui Minotaur.

În prezent nimeni nu pregăteşte nimic, mediul artistic autohton se încăpăţânează în standardele emancipate de vremurile trecute. Teama de virtual este firească, ideea trebuie să dospească, apoi să vină o editură şi s-o pleznească.

Vin vremuri în care motoarele de căutare vor ierarhiza totul, vor clasifica ideile, vor genera clasamentele, statistica îşi dă jos mănuşile şi pumnii virtuali vor arăta forţa traducerilor, a celor ce crează în virtual. Poate că noi nu mai prindem acele vremuri, dar sigur creaţia celor ce scriu acum în memoria virtuală şi colectivă a umanităţii va trăi mai mult. Editurile devin o uşă, prin care odată semnat un contract uşa se închide. În partea cealaltă rămâne autorul, publicat în tiraj slab, subţire şi necunoscut, interzis în a reproduce singur mai departe dacă vrea.

Teama de a nu fi furat, de a nu fi copiat, persistă; neînţelegerea Marelui Fluviu informaţional şi a avantajelor care le oferă îi feresc pe cei vechi să vină în faţă şi vor rămâne în spate, poate vreo rudă fidelă le va copia câte-o carte, odată la zece ani. Cei noi, cantonaţi, se apără inventând edituri, repetând trecutul, plângându-se de jurizarea pe care o face internetul, declasificându-se în viitor de fapt.

sâmbătă, 18 decembrie 2010

Primele glasuri - Creaţia


citat

     Femeia şi bărbatul visau că Zeul îi visa.
     Zeul îi visa în timp ce cânta şi îşi agita maracas-urile, învăluite în fum de tutun, şi se simţea fericit, dar şi înfiorat de îndoială şi mister.
     Indienii makiriate ştiu că dacă zeul visează mâncare, rodeşte şi dă de mâncare. Dacă Zeul visează viaţă, se naşte şi dă naştere.

     Femeia şi bărbatul visau că în visul Zeului apărea un mare ou strălucitor. Înlăuntrul oului, ei cântau şi dansau şi făceau zarvă mare, pentru că erau nebuni de dorinţa de a se naşte. Visau că în visul Zeului bucuria era mai puternică decât îndoiala şi misterul; iar Zeul, visând, şi cîntînd, spunea:

    - Sparg oul acesta şi se naşte femeia şi se naşte bărbatul. Şi împreună vor trăi şi vor muri. Dar se vor naşte din nou. Se vor naşte şi vor muri din nou şi încă o dată se vor naşte. Şi nu vor înceta niciodată să se nască, pentru că moartea este o minciună.

Eduardo Galeano, Memoria focului, ed. Politică,  1988, pag. 13

Pentru toate femeile din lume

o închinare de sărbători

Dacă pot păşi este datorită ţie,
Căci tu ai păşit -naintea mea,
Tu, cealaltă parte; tu, femeia.


Eu, partea mea, bărbatul,
Te sprijin apoi pe tine,
Ca paşii tăi prin viaţă să nu fie fără mine.

Cum s-a născut acest roman

citat de la maeştrii: fraţii Strugaţki


     Istoria scrierii roman (spre deosebire de istoria publicării lui) nu conţine nimic atractiv sau măcar, să zicem ceva instructiv. Romanul a fost gândit în februarie 1970, când noi am plecat la Casa de creaţie Komarovo pentru a scrie Oraşul damnat şi unde, în momentele noastre de pauză, în timpul plimbărilor de seară, pe străzile pustii şi înzăpezite ale localităţii turistice, am conceput câteva subiecte ale "Picnicului" şi "Piciului".

     Prima notiţă arăta cam aşa:
"...Maimuţa şi cutia de conserve. La treizeci de ani de la vizita străinilor, doar resturi de gunoaie lăsate în urmă de ei - obiecte ale vânării, căutării, cercetării şi dezastrului. Propagarea superstiţiilor, departament, încearcă să pună mâna pe putere prin folosirea lor, organizaţie care caută să le distrugă (cunoştinţele picate din cer sunt inutile şi dăunătoare; orice lucru găsit nu poate duce decât la o utilizare proastă). Căutătorii de aur, respectaţi precum  vrăjitorii. Prăbuşirea prestigiului ştiinţei. Biosistemele abandonate (o baterie aproape descărcată), morţi înviaţi din cele mai diferite epoci..."


     Tot atunci şi tot acolo apare denumire finală şi definitiv acceptată - Picnic la marginea drumului - în schimb despre stalker nici pomeneală, pe atunci nu exista pentru noi decât noţiunea de căutători de aur. Aproape un an mai târziu, în ianuarie 1971, tot la Komarovo, am pus pe hârtie planul foarte amănunţit, extrem de detailat, al romanului, dar nici în acest plan, practic nici chiar în acele zile când în sfârşit am încetat să mai inventăm şi să mai dezvoltăm subiectul şi ne-am apucat de scris, nici atunci nu exista în lucrarea noastră cuvântul stalker. Viitorii stalkeri erau deocamdată trapperi"trapperul Redrick Schuhart", fratele trapperului...". Probabil că termenul de stalker a apărut în procesul decreaţie încă de la primele pagini ale textului. În privinţa căutătorilor de aur şi a trapperilor, îmi aduc bine aminte: nu ne-au plăcut denumirile de la bun început.

     Stalker - iată unul dintre puţinele cuvinte inventate de A. & B. Strugaţki devenit de uz general. La fel a avut impact şi ciber, dar mai mult în cercul fanilor. Stalker a pătruns pe toate direcţiile, şi în întindere, şi în profunzime, iar asta cred că se datorează în primul rând filmului lui Tarkovski. Totuşi Tarkovski nu degeaba l-a păstrat - probabil că acest cuvânt inventat de noi a ieşit într-adevăr precis, cu sonoritate şi volum. El provine din cuvîntul englezesc to stalk, ce înseamnă a se furişa, a veni tiptil. Printre altele, acest cuvânt se pronunţă stok (cu o lung), iar pronunţia lui exactă ar trebui să fie stoker şi nu stalker, dar trebuie spus că noi n-am preluat acest cuvânt din dicţionar, ci din lucrarea lui Rudyard Kipling Stalky & Co. - publicat în 1899, roman despre viaţa elevilor dintr-un colegiu englezesc la sfârşit de secol XIX şi despre liderul acestora: un tânăr isteţ şi cam golan, poreclit Stalky. Fratele meu Arkadi, pe vremea când încă era student, a primit cadou de la mine această carte Stalky & Co. a lui Kipling, cumpărată întâmplător de mine, a citit-o, a fost încântat de ea şi atunci a făcut la repezeală o traducere în rusă a ei, punându-i denumirea Stalky şi compania, iar ea a devenit una dintre cele mai iubite cărţi ale mele în timpul şcolii şi ulterior în studenţie.

     Aşa că inventând cuvântul stalker, fără-ndoială că ne-am gândit tocmai la vicleanul Stalky - o puşlama, un băiat aspru, uneori chiar plin de cruzime, dar nu lipsit de o interesantă nobleţe şi generozitate copilărească. Şi niciodată nu ne-a trecut prin minte că el nu este de fapt Stalky, ci mai degrabă Stoky.

[...]

Arkadi & Boris Strugaţki, Picnic la marginea drumului, ed. Paralela 45, 2004, pag. 5-6

vineri, 17 decembrie 2010

Cum am speriat femeile de serviciu de la finanţe la orele trecute de prânz


Nu se împlineşte un an de când noul sediu al Finanţelor s-a dat în folosinţă. Bloc frumos, matlasat cu termopane albăstrii, cu lifturi inteligente, care stau de vorbă cu tine (oricum nimeni n-a încercat) şi mai departe fiind un adevărat habitat perfect pentru a te odihni şi pentru a te relaxa. În aceşti ani de criză, a fi funcţionar, chiar dacă ţi-au luat un sfert de salariu este în schimb, foarte odihnitor. În România, metoda declarativă, adică tu scrii ce-ai făcut, plăteşti la timp şi toată lumea te lasă în pace, are un succes relativ şi oricum este un pas înainte.

Azi, vineri, înainte de 25 ale lunii ai face bine să depui declaraţiile, tu persoană juridică sau fizică autorizată (cu salariaţi) având în vedere că săptămâna viitoare te aşteaptă perioada de sărbători. Te arunci în automobil, culegi copiii de la şcoală, îi arunci în casă, încui pe dinafară şi după ce ai scos siguranţele, ai tăiat gazul, te linişteşti. Ai toate hârtiile şi te duci să le depui, oricum trebuie să urci şi la etajul 5 şi de la mezanin să iei înregistrarea intracomunitară, să-i plăteşti neamţului luni valuta şi să speri că te mai ţine în viaţă.

A nins toată noaptea şi drumul este greu, semafoarele par că se bâlbâie, la fel şi maşinile, pietonii speriaţi nu văd că nu poţi opri şi se aruncă suicidal prin faţa maşinii; taxiurile claxonează. Opreşti undeva, oricum este interzis acolo, rişti, zici că stai un sfert de oră; tu crezi asta?

Te întâlneşti cu uşile culisante, cele mai politicoase persoane din lume (am să scriu altădată de ce cred asta) şi urci scara în spirală la mezanin, dar ai luat număr? Acel număr ce te aşează la rând? Cobori scara în spirală, apeşi butonul şi un led clipeşte prietenos; ai numărul 203, nici ora n-au schimbat-o, este ora de vară. Îţi aduci aminte şi-ţi revii repede, te gândeşti numai la rând, oare câţi or fi în faţa ta? şi urci din nou scara în spirală.

Dacă cineva ar include liniştea într-o muzică a mirării, spectatorii ar cere banii înapoi, eu în schimb am întâlnit pe Nimeni. Cernobîl.

Nu era nimeni la niciunul dintre cele peste zece ghişee înălţate în travertin şi înconjurate cu ţevi nichelate; douăzeci de perechi puteau trage un vals în onoarea sărbătorilor ce au să vină. Liliacul, vă rog!

Am rămas o clipă ce s-a lungit în multe secunde cu declaraţiile în mână, un glas subţire venind din stânga mă avertizează că serverele s-au închis de la ora două. "Pe mă-ta!" gândesc eu, serverele nu se închid niciodată, voi aţi şters-o de la două. Glasul era un tinerel mirat de prezenţa mea, care mă sugestionă că pot să vin şi luni.

Am urcat la etajul unu şi de acolo am luat liftul, aveam o panică laterală cu mânia şi când am pătruns în sala unde credeam că cineva va discuta cu mine, două fese planturoase săltară de pe o masă: "Vai ce m-aţi speriat domnule!" Cealaltă cucoană sprijinea mătăuzul şi mă luă repede la întrebări, frica o înaintă prin asta şi stă în firea omului să se creadă că nu a fost surprins. "Gata, au plecat toţi...?!" şi răspunsul lor veni vesel, căci nu despre ele era vorba: "Să fi matale sănătos!"

N-am mai luat nimic din acea instituţie; coridoarele pustii, avertizate doar de lumina de neon, mi-au creat o stare de agitaţie, fără motiv dealtfel, persoana mea nu speria pe nimeni.
Când am ieşit afară m-am uitat în sus, cer întunecat de nori de zăpadă, lumină difuză şi poate două sau trei birouri din cele câteva sute, aveau lumină interioară.

Cernobîl - Чорнобиль - Чернобыль



citat

      Drumul se întindea de-a lungul marginii de vest a oraşului. Cândva, aici fuseseră vile, grădini, livezi şi reşedinţele de vară ale bogătanilor din oraş şi ale celor din conducerea uzinei. Locuri vesele, verzi, lacuri micuţe, maluri cu nisip curat, pădurici luminoase de mesteacăn, bălţi unde creşteau crapii. Mirosurile urâte şi norii de fum de la uzină nu ajungeau până aici şi nici canalizarea oraşului, de altfel. Acum însă locurile erau părăsite şi în tot acest timp am văzut o singură casă locuită, cu o fereastră luminată şi perdeluţe trase. În curte, pe sfori, atârnau rufele ude de ploaie. Un câine uriaş, care aproape se îneca de ură, ţâşni dintr-o parte şi un timp fugi după maşină, în rafalele de noroi care zburau de pe roţi.

Arkadi & Boris Strugaţki, Picnic la marginea drumului, ed. Paralela 45, 2004, pag. 91 sus

joi, 16 decembrie 2010

Atena ieri



Nu asistăm la vreo lecţie, aici nimeni nu este dat exemplu, nimeni nu predă o lecţie de istorie.

Dacă nu doriţi să vedeţi videoclipul de pe Youtube, mutaţi cursorul spre sfârşit, acolo unde cameramanul mută aparatul de luat imagini spre cer; se vede Acropole. (imediat după minutul 2)

Pessoa

    Ceva ce decurge, Lidia, 
Din ceea ce sîntem decurge şi din ceea ce
    Nu sîntem.
Abia cules, fructul putrezeşte; şi cade
    Atunci cînd nu este cules.
La fel şi fatumul, fie că-l căutăm
    Fie că-l aşteptăm. Hazard
Astăzi, totdeauna Destin, fie sub una, fie sub altă
    Formă străină şi invincibilă.


2-9-1923 
Pessoa ( Ricardo Reis), ode şi alte poeme, ediţia bilingvă, ed. Paralela 45, pag.45

Dia após dia a mesma vida é a mesma.

Dia após dia a mesma vida é a mesma.
    O que decorre, Lídia,
No que nós somos como em que não somos
    Igualmente decorre.
Colhido, o fruto deperece; e cai
    Nunca sendo colhido.
Igual é o fado, quer o procuremos,
    Quer o esperemos. Sorte
Hoje, Destino sempre, e nesta ou nessa
    Forma alheio e invencível.

2-9-1923


Odes de Ricardo Reis . Fernando Pessoa. (Notas de João Gaspar Simões e Luiz de Montalvor.) Lisboa: Ática, 1946 (imp.1994). - 85.

Iată ce scrie traducătorul Dinu Flămând:
"Orice tentativă de poetizare ornamentală e reprimată din faşă, cu acea stoică rectitudine a lucidităţii la care Pessoa însuşi apela dacă îl asalta vreo iluzie."

     Fără a şti limba spaniolă, primul vers are cantabilitatea latină a unei înfăţişări, şi ea există fiind vorba de viaţă; de ceea ce vine.

Vasul de lut


Titlul mai potrivit era, "roata olarului"...

     Lumea a devenit un vas de lut în construcţie, un boţ de argilă care datorită vitezei de rotaţie începe să iasă din crisalidă.
     În marea sa mişcare de rotaţie "lumea" este atinsă de câte-un deget, care lasă o urmă, un cerc... apoi vine alt cerc care se poate intersecta sau nu cu alte cercuri.
     Prea multe degete, prea multe păreri...
     Vasul se-nalţă şi devine tot mai mare, lumea se-umflă cu lut. Toate prefacerile sunt posibile acum, este vremea globalizării.
     În momentul când vasul este gata, acesta devine fragil... uscat. Nici-o amprentă, nici-o părere nu mai este posibilă.

     Visul s-a terminat pentru că lumea nu se mai roteşte.

În imagine este copia unui vas macedonean cu scene erotice,  datat cam pe la 450 Î.H.

miercuri, 15 decembrie 2010

Nu New York, din nou Atena!


citat

1666 / Noul Amsterdam
New York

Cu cîteva salve de tun,
englezii doboară steagul care flutură deasupra fortăreţei şi 
smulg  insula Manhattan din mâinile olandezilor,
care o cumpăraseră de la indienii delaware cu şaizeci de florini.
Amintindu-şi de sosirea olandezilor, 
cu o jumătate de veac în urmă, 
indienii delaware povestesc:
Bărbatul cel mare voia doar o bucăţică mică ,
mică de pămînt,
cît să-şi semene verdeţurile pentru supă,
doar atîta pământ cât ar fi putut cuprinde o piele de taur.
Ar fi trebuit să ne dăm seama încă de pe atunci de spiritul lor hoţesc.
Noul Amsterdam,
cea mai importantă piaţă de sclavi din America de Nord,
se va numi de acum înainte New York;
Wall Street este numele străzii pe care s-a înălţat un zid pentru a împiedica fuga negrilor.
*


"Pământul acesta nu aparţine nimănui" repetau indienii din America de Nord, în felul lor permanent optimist, nu vedeau un viitor în posesiune, ca o asigurare, ca o moştenire, ca o zestre.

Legenda întemeierii Cartaginei se bazează pe ideea de posesiune şi de trasarea brazdei în jurul ariei cumpărate. Didona cea întâlnită de Enea, vezi Eneida de Vergiliu, este de fapt precursoarea acestei fapte, în care cumpărând o bucată de pământ în aria unei piei de bou, ieftin, tăind fâşii înguste reuşeşte să înconjoare o arie foarte mare din teritoriul unde repede va trage o brazdă, de-a lungul fâşiilor, pentru a legitima graniţa; teritoriu astfel câştigat.
Legenda este feniciană, adevărat că preluată şi povestită de grecii antici. Prin asta unii spun că Enea, învăţând lecţia, a repetat-o şi în peninsula italică.
Departe orice aserţiune negativă în privinţa celor care sunt de acord cu astfel de meşteşuguri în privinţa proprietăţii private, au fost alţii mai deştepţi ca ei în trecut.
"Posesiunea este o prietenie între om şi lucruri." **

Finalitatea este mai simplă, suferim pentru că lecţiile, chiar repetate nu sunt crezute decât atunci când sunt trăite.

În fotografie este o femeie ce priveşte sau se oglindeşte în pardoseala de sticlă a Muzeului de la Acropole. Identitatea femeii îmi este necunoscută, ea foarte bine poate să fie o turistă sau o grecoaică. Identitate oricum neplauzibilă în forma celor ce doresc să scriu: Casandra.
Mitul aparţine tot grecilor şi este vorba de o preoteasă a zeului Apollo, fiică a regelui Priam; regele Troiei. Fecioară care a prevestit totul: marele război ce are să vină, şi nu a fost crezută; mai departe prevestirile ei din timpul asediului chiar s-au adeverit.

Femeia din fotografie priveşte, dacă ar fi să cred o variantă, ruinele ce se află sub muzeu; acestea accesibile şi foarte bine descoperite. Aici cetatea există din milenii în trecut. Dovezile sunt mai sus, în muzeu.

Femeia se oglindeşte doar, şi forma ei în toată această anvergură tehnologică ne spune mult. Poţi crea, poţi desăvârşi, te poţi înălţa atât de mult şi totuşi doar o părticică, poate mai mult să fie folosită în adevărata ei valoare: femeia este tipul Casandra şi de aici mai departe se pot scrie multe.

Atena în aceşti ani, în aceste zile, este transductul ideii de revoltă, de presimţire a Marii Minciuni ce-a fost aruncată. De necrezut, deliberată şi anarhică ideea, totuşi, în dispariţia lor, pentru a nu ştiu câta oară, grecii se revoltă. Le este furată, subtilizată, în stratul cel mai adânc, ideea de identitate, de aparţinere a unui loc. Preţul este ieftin. Cât pielea unui bou.


* Eduardo Galeano, Memoria Focului, ed. Politică, 1988, pag.194 mijloc
** Jean Paul Sartre, Diavolul şi bunul Dumnezeu,Tabloul X, Scena IV

marți, 14 decembrie 2010

Atena - oraş damnat?


      Când marele Byron a scris Fecioara din Atena, sigur nu s-a gândit sau nu a perceput ("esse est percipi") că a transmis de fapt Europei un mesaj; Europă imperială la acea vreme, Europă mişcată de mari orgolii ale unor mari conducători.
      Atena nici măcar nu era capitală. Grecia era ascunsă de Imperiul Otoman, care vindea puţin mai târziu, aliatei sale militare, Anglia, vestigii antice la preţ de pop-corn. La cererea altui lord, lord Elgin, vizirul turc ce răspundea de Attica, de regiunea Atenei, lasă mână liberă acestuia să jefuiască la propriu Templul zeiţei Atena Parthenos de pe Acropole (parthenos = virgina ). A se vedea şi articolul foarte bine scris despre acest subiect.

      Mai târziu Grecia devine independentă, înaintea noastră, exact în anul când Tudor Vladimirescu este omorât de aceeaşi greci, care confuzi şi la rândul lor într-o căutare patriotardă prin ţările vecine nu reuşesc să se înţeleagă cu nimeni. (Ciocoii vechi şi noi).

      Atena atunci nu era nici măcar liberă, ci doar Peloponezul, regiunea sudică ce şi-a stabilit capitala la Nafplio (Nauplia sau Neapole de România), căci aşa a început independenţa Greciei, de la sud la nord.

      O istorie amănunţită nu este obiectul nostru acum, am dorit doar o introducere de istorie modernă. Atena ne apare mult mai târziu ca un oraş ce nu reuşeşte să se redescopere. Conglomeratul etnic, ortodoxismul habotnic, militarismul patriotic, nu reuşesc să unifice politic Atena; Grecia fiind în final un ideal împărţit în Grecia Mare şi Grecia Mică, dar a tuturor.

Sfârşitul de mileniu prinde Atena ca un oraş în plină dezvoltare capitalistă, cu indicatori economici fulminanţi, port mondial prin Pireu, gazdă a viitoarei Olimpiade, Olimpiadă care după opiniile altora...

Grecia, chiar împărţită politic după cel de-al II-lea Război Mondial şi aparţinând vestului capitalist, deţinea de pe atunci o mare forţă politică şi militară stângistă; o moştenire care s-a perpetuat până astăzi şi care a dat poeţi şi scriitori de valoare, oameni politici controversaţi, locuitori ai marelui Megalopolis numit Atena.

      În Atena, din Piaţa Omonia se ajunge uşor la Institutul Politehnic (fotografia triptic de început), puţin mai încolo, după un chioş de ziare şi dulciuri, este Muzeul de Istorie şi Arheologie Naţională din Atena. Înainte de a ajunge la Institut este un parc, bănci aşezate pe o alee ce înconjoară facultăţile, facultăţi de profil tehnic, alee pe care mărşăluiesc revoltaţii, acolo este fief-ul lor. Stânga extremă este prezentă acolo, aşa cum prin opulenţa afişată de alţi concetăţeni, se arată extrema dreaptă. Nimic nu poate rupe din peisajul urban al Atenei democraţia, orice greşeală în sânul ei, al democraţiei este aspru pedepsită; moartea unui tânăr în manifestaţii a erupt în demonstraţii largi populare, nu stângiste, în care guvernul şi-a recunoscut slăbiciunea; toate acestea acum doi ani. A se vedea articolul...

      Atena îşi caută un echilibru mai ales acum când toţi indicatorii economici ai Greciei sunt la pământ. Euforia investiţiilor germane, franceze, olandeze, engleze ş.a.m.d. a trecut şi costurile aderării la euro întrec aşteptările oricăror guverne liberale, Atena, oraş-capitală şi-a terminat muzeul ce o reprezintă. La poalele Acropolei, anul acesta la începutul verii a fost inaugurat The Acropolis Museum. Muzeu ce rupe corespondeţele contemporane asupra ideii de istorie, vizualizare, învăţare a trecutului sau mers în vechime. Muzeu ce reprezintă o etapă nouă în ceea ce noi am fost învăţaţi în a ne lega de trecut prin văz; arhitectură ambientală neprevăzută, volume ce acoperă minunat marile statui, metopele, basoreliefurile, spaţii de odihnă, de discuţii - fast food, chiar. O terasă arată spre Acropole, totul spectaculos, în promisiunea în care englezii, vor da statuile şi metopele înapoi.

      Locuitorii Atenei se învârt în istoria multimilenară a oraşului. Emigranţi africani, recunoscuţi repede, fac obiectul patrulelor de poliţie. Atena este curată acolo unde trebuie, unde turiştii dau năvală, mai departe rămân pradă dezinteresului străzile dintre blocuri şi chiar oraşul olimpic.

      După Sfânta Maria din august, următoarea fecioară,  tot oraşul urcă pe Acropole pentru a vedea luna plină, locuitorii fericiţi se întorc acasă în speranţa unei împliniri viitoare. Oraşul este poluat din cauza autovehiculelor, este poluat politic, confuzia domneşte în toate păturile sociale. Locuitorii nu ghicesc, opresc prin greve orice formă ce dăunează confortului abia instaurat, sunt datori unei vieţi mai bune, muncesc pentru asta. Politic sigur n-au dreptate, economicul nu le aparţine, toate promisiunile s-au epuizat şi în toate căutările sunt împinşi să vândă, parcă jocul începe din nou: vinde-ţi Corfu, ţipă un politician german...a se vedea articolul

Oraşul este alb, sunt clădiri colorate de graffiti, metroul în schimb este alb, neatins, nici măcar o reclamă; clădiri publice la fel, neatinse, albe, în rest revolta există.

În final Atena a adus în faţa ei, pe Melina Mercouri, o actriţă ce s-a dovedit a fi un mare ambasador cultural al Greciei, nu numai ministru, sau politician. Locuitorii o răsplătesc într-o amintire perpetuă; largi arii în muzee sunt rezervate imaginii ei, acum devenită iconografică. Nimic nu poate corupe amintirea acestei femei ce a luptat în frontul politic şi cultural pentru întregirea a ceea ce numea ea Atena, Grecia în fapt.