joi, 13 aprilie 2017

O desfășurare de forțe

Lachanou beach, Koroni, Peloponesse, Greece
Cerul strâns între nori, între munți.
Marea cuprinsă de țărmuri stâncoase, de faleze amețitoare, luminată într-o dungă de lanternă a unui soare apune, obosit.
Totul este viu, extrem; aerul lucește, vibrează, suntem în sudul peninsulei Messinia, la Koroni, ce se află după faleza luminată din centrul imaginii.

Plaja este îngustă, dar poate fi parcursă pe o distanță de kilometri, în dreapta, în faleza înaltă se află sedimente de milioane de ani, se pot număra scoicile încastrate. Se poate face o plimbare contemporană pe lângă trecutul geologic al pământului.


Depozitele sunt la cinci-șase metri față de nivelul mării actuale, cele ușor vizibile, dar sunt și mai sus. Printre rădăcinile măslinilor centenari se află scoici milionare.

Apa izbită de valuri sapă în țărmul înalt prăbușindu-l, s-ar părea că dorește să-și ia înapoi tezaurul îngropat de mișcările telurice, independente de ea. Există o dinamică pe care omul nu reușește să o bage de seamă în decursul vieții sale, ține de „titanism”, de forțe imense ce sunt puse în mișcare de rotația pământului, de atracția lunii, de atracția soarelui, de modul în care galaxia își rotește spirala.

Vulcanii ascunși pervertesc ieșirea la suprafață, își trimit cutremurele drept spioni, gazele ce ies din adâncul crăpăturilor colindă pământului, anunțând apocalipsa. Și mai departe imaginația poate merge înainte... ah! m-am înțepat într-o scoică nouă, de câțiva ani, sigur, dar ustură...







miercuri, 12 aprilie 2017

Un alt fel de zbor

Vultur la Koroni
Vulturul se aruncă în aerul viu, născut din curentul falezei, din apa ce fierbe în albastrul mătăsos al verii sudice dintr-un Peloponez venețian, urmând calea spre soare întorcându-se prelung asemeni valului ce nu reușește să urce malul nisipos și leneș, și trist se revarsă înapoi. Aripile lui sunt petalate, vibrațiile terminale sunt induse axului principal: planează astfel în decursul ascendent al vaporilor de apă, invizibili acum în aceste ore întețite ale amiezii. Anticii greci au observat asta înaintea mea și-au dedus că aripa -pteros (vela), este mâna care vâslește, care mânuiește aerul, care observă norul, care simte presiunea și umiditatea, cea care creează traiectoria, spirala, proporția; de acela lui Dedal (Făuritorului) i-a fost ușor să le umanizeze, pe ele, aripile.

Privesc un alt fel de zbor, plenitudinea lui se referă la cunoaștere, la felul în care-l percep și asta-mi dă amețeală, vertij.

vineri, 7 aprilie 2017

Clarviziunea orizonturilor

Monemvasia, Peloponez, Grecia
Nu voi reuși să scriu tot, să termin tot, să desăvârșesc totul.
Sunt aproape gata, dar mi-au rămas tangentele; acele drepte ce ascut orizonturile curbilinii, săgețile ce zboară submilimetric pe lângă mese, umbrele înălțimilor de-a lungul țărmurilor.

N-am stabilit încă dacă privirea mea este dreaptă sau curbă. Observ doar că marea se apleacă sub greutatea munților ce o privesc de pe maluri. Străpung țărmul spre Ano Kastania, peștera ce dăruia apă în anii cei mai secetoși, spre capul Maleas cu farul atârnat de țărm, mai departe spre Creta.

Formele primare îmi amintesc de începuturi, de secante, de secțiuni, de sectoare, de fragmente.
Înainte de a defini cercul, omul l-a perfectat cu linii frânte, sfera fiind un boț de lut înghesuit între palme. Acum totul pare util, dăruit: mesele, scaunele, ușa, astfel că natura comportă un soi de îmblânzire, maternitate.

Se zidește ușor, piatra se așează moale, liniar. Peretele devine subtil, ancadramentul din gresie apare plăcut, ușa cu patru geamuri mici în partea superioară are o perdea albă țesută din pătrățele, amintind de zigurate, de figuri miceniene.

Cupola, parte dintr-o biserică, devine aici sânul sărutat de cer, îmbrățișat de mare, privit de mine.

Nu pot lua nimic de aici cu mine, doar am sărit gardul înapoi.