joi, 28 noiembrie 2013

Scriitorul scrie o scrisoare

 
Chiup de apă
”Unul s-a înfățișat însă tocmai în felul acesta, el însuși fiind deopotrivă și deodată în sine însuși și în ceva diferit.”
Platon, Parmenide

Prin această misivă încerc doar să vă atrag atenția asupra minunatei expuneri de la Gaudeamus. De unde ați știut că eu sunt Ulise și mai ales felul în care vă raportați atât de nebunește pe aleile marilor mei înaintași. De unde știți că desăvârșim călătoria, este oricum un pleonasm, sigur greu de înțeles pentru profani.

De ce deschideți sticla de vin înaintea botezului, nu sunteți preot, nu vizați această alternativă. De ce calibrați ideile, de ce țintiți mai bine ca mine. De unde metafora că stilul prelucrează divinul, sunt ateu, ști...iți prea bine.

Cum curge apa, pe unde se preumblă, cum vine ea singură, singurică, la vale.
Și dintr-o dată, în lipsa dealului, a muntelui, a perspectivei, dumneavoastră vedeți totul, cum reușiți așa de bine.
Undeva în expunerea dumneavoastră plictisitoare, s-a încurcat traiectoria cu glonțul, idea cu obiectul. Așa am ajuns să mă încurc și eu scriindu-vă această scrisoare. Mai departe, toate rătăcirile nu mai contează, devenim -în scurt timp potecă, poteca altora, a celor morți, călcăm -fără să vrem, pașii celor ce au deschis cu maceta cărarea spre lumină.

Am revăzut -înregistrat video, minunata dumneavoastră polologhie, ce alternative uriași îmi oferiți, n-am știut că am plagiat atâta. În fiecare referire m-ați simțit umil, de parcă nu l-am citit pe Dante sau pe Fulcanelli. Asta cu Ulise de unde ați scos-o? Întreb pentru că eu n-am publicat nimic. N-am scris nimic. De unde atâta propagandă cu acest individ.

"-Într-adevăr, fiindcă nu e cu putință! -Dar atunci, să fie oare diferit  față de sine. - E de la sine înțeles că nu. -Prin urmare, dacă nu este nici diferit, nici întreg, nici parte, el însuși față de sine, nu trebuie să fie identic cu sine? -Trebuie. -Cum rămâne atunci? Ceea ce este în altă parte decât în el însuși, în el care ființează la sine însuși, oare nu trebuie să difere de sine, odată ce se află și într-un loc diferit [de acela în care se află]? -Unul s-a înfățișat însă tocmai în felul acesta, el însuși fiind deopotrivă și deodată în sine însuși și în ceva diferit."

Platon, Parmenide, Paideia, 1194, 146c(-1), pag.106.

miercuri, 27 noiembrie 2013

Ștergerea -din Grecia antică până la Orwell

Akropolis Museum, Athina, Greece *

motto:

„Tovarășul Ogilvy, despre care nici că se pomenise acum o oră, devenise un fapt, se întrupase în realitate. Winston remarcă, intrigat, că doar morții pot fi reîntrupați, nicidecum cei vii. Tovarășul Ogilvy, care nu existase nici o clipă în prezent, era acum o realitate a trecutului, iar cînd se vor șterge urmele falsificării, va rămîne în Istorie cu aceeași autenticitate și cu probe la fel de netăgăduit ca și Carol cel Mare sau Iulius Caesar.”


Orwell, 1984 **

text:

null

______________
* G. Papathanassopoulos, The Acropolis, Krene Edition, 2006, pag. 93;
** George Orwell, 1984, Hyperion, Chișinău, 1991, pag.43.

luni, 25 noiembrie 2013

O graniță romană a Athinei



O femeie de bronz plantează nuferi, sau poate că așterne cenușă. În spatele ei la mai puțin de o sută de metri se înalță poarta lui Hadrian. Hadrian este împăratul care a dat imperiului roman zeci de ani de pace. A trasat o linie imaginară ce desparte Athina astfel încât templul lui Zeus -terminat din porunca lui, să se evidențieze cel mai bine. Prin poartă se vede astfel Parthenonul. Este o linie dreaptă ce unește Templul lui Zeus cu Poarta și cu Akropolis. De aceea pe poartă, pe frontispiciul acesteia a scris că „Aceasta este Athina, orașul vechi al lui Theseu”, citind asta priveai în față marele templu.

ΑΙΔ' ΕΙΣ' ΑΘΗΝΑΙ ΘΗΣΕΩΣ Η ΠΡΙΝ ΠΟΛΙΣ  (This is Athens, the old city of Theseus)

Odată intrat, întorcându-te spre Akropolis, citeai pe cealaltă parte a porții; „Acesta este orașul lui Hadrian și nu al lui Theseu”.
http://www.ancientathens3d.com/Roman/adri.jpg

ΑΙΔ' ΕΙΣ' ΑΔΡΙΑΝΟΥ Κ'ΟΥΧΙ ΘΗΣΕΩΣ ΠΟΛΙΣ (This is the city of Hadrian and not of Theseus)

http://www.ancientathens3d.com/Roman/adr1.jpg
Astăzi, această alăturare pare bizară, chiar trufașă - din partea unui împărat.
Sunt sigur că prin reconstrucțiile pe care Hadrian le-a făcut în Athina a vrut să traseze nu numai un hotar temporal, dar și unul spațial. Sunt oameni care își doresc în viață o graniță, o linie de unde să poată lua totul de la început, o prefacere să aibă loc după aceasta. Ceea ce citim de multe ori este dorința, sau chiar rezultatul unui scop. De aici voi fi altfel. Hadrian chiar a demonstrat lucrul acesta.

duminică, 24 noiembrie 2013

Iarna ca amprentă

lemn - beton - frunza

Orice destăinuire începe cu evocarea cuștii în care te afli. Este de prisos să te aperi că orice vină pe care dorești astfel să ți-o răscumperi -datorită destăinuirii, s-ar afla altundeva. Vina este datorită chepengului care ți-a închis de fapt mica libertate. Vina este a lemnului, a betonului, a construcției care te ține închis de vrei să nu comunici, să nu spui nimic, să nu vrei să scrii nimic: o frunză înghețată.

sâmbătă, 23 noiembrie 2013

Citindu-l pe Șișkin

≪Ea s-a speriat. I-am spus că trebuie să fac ceva. Altfel nimeni nu ne va salva. Fiara asta le mănâncă tuturor capetele. Am îmbrățișat-o: „Lenka, spune ce să fac?” Ea s-a lipit strâns de mine: „Dragul meu, iubitul meu! Tu ești puternic, tu poți tot! Du-te în piață, stai în genunchi, fă-ți cruce la clopote și spune că ești numai un fir de păr din blana ei. Și totul o să fie bine.”≫ *
Densuș


Întrebare: Și nu v-ați supus ordinului de-a pleca în delegație și, singur, ați avut să cercetați cazul, pentru că în fața ochilor o tot aveați pe femeia asta și trebuia să-i scoateți fata din închisoare? Unul bun împotriva tuturor răilor? Un erou singuratic împotriva ceții? Dar fiara era în dumneavoastră?

Răspuns: Nu. Mai degrabă da. Adică lucrurile nu erau așa. M-am dus acolo, nu știu unde, și în fața ochilor într-adevăr am avut-o pe acea femeie, privirea ei. Am plecat iarna și m-am întors într-o dimineață, primăvara. Stăteam întins pe patul de sus și mă uitam pe fereastră cum făceau dragoste copacii. Și gândurile mi se agățau mereu de rugul acela de mur. Iar în dimineața următoare deja nu mai era primăvară, ci vară, mai bine zis, nu mai era nimic. deșert. Dar nu unul cu nisip, ci cu pietre. Și mergeam eu pe pietre și căutam nu știu ce. Iar noaptea am văzut în depărtare focuri și m-am dus să văd despre ce este vorba. Mai întâi am crezut că este o șatră de țigani. Iar mai apoi - păi ce țigani pot să fie? Mai degrabă refugiați. Erau care, cai. O tabără mare. Era târziu, probabil dormeau toți. Lângă foc mai era cineva. M-am apropiat. Când flacăra s-a stins, silueta neagră de lângă foc s-a făcut și mai mică. M-am apropiat și mai mult și m-am minunat: erau îmbrăcați ca grecii antici. Și vorbeau o limbă străină. probabil făceau un film. Acum așa se face - la ei totule  scump, dar aici e pe doi bani. De aceea vin.

Întrebare: Dar timpul și spațiul sunt vechi, roase, deloc rezistente. Dacă se agață de ceva - de acel rug de mure al dumneavoastră? Și se rupe? Iar în ruptura asta pot să cadă orice doriți, chiar și niște greci antici.

Răspuns: Se poate. Nu știu.

Întrebare: V-au observat?

Răspuns: Unul, când a auzit pași, a sărit în sus, a început să se uite în direcția mea, dar nu m-a văzut în întuneric. Am plecat mai departe pe drumul meu. În noaptea aceea mi-am dat seama ce trebuia să fac. toată treaba era în numărătoare. Trebuia s-o opresc. Cum să spun... Trebuia să mă pun în calea numărătorii.

Întrebare: Pentru ca negrișorii să nu se ducă să se scalde în mare?

Răspuns: Da, trebuia să-i opresc pe negrișori. Să opresc tot. Ca totul să fie altfel. Ca să pot privi ochii acelei femei. ca să se întoarcă fata ei. Ca nimeni să nu se mai teamă de nimic. Ca viața să fie senină și bună.

Întrebare: Dar știați doar că, după numărătoare, un negrișor care voia să oprească numărătoarea a ajuns la proces, apoi în penitenciar, și acolo a început să fie umilit pentru că era gabor.

Răspuns: Da. Și de aceea numărătoare trebuia oprită.

Întrebare: Dar cum voiați să faceți asta?

Răspuns: Foarte simplu. Trebuia să ies în piață și să spun: „Eu nu sunt un fir de păr!”
≫ **

* Mihail Șișkin, Părul Venerei, Curtea Veche, 2013, pag.69;
**ibidem pag.70-71.

vineri, 22 noiembrie 2013

Serenitate felină


În felul lor felinele se descurcă mult mai bine decât canidele. Felul lor fiind abilitatea de a explora.
De aceea l-am pierdut pe Miki. Am lipsit două săptămâni anul trecut și când ne-am întors nu mai era. Sigur că am lăsat pe cineva să-i dea de mâncare (de două ori pe zi). Undeva s-a produs ruptura și a plecat.

 

joi, 21 noiembrie 2013

Reconstrucție -reconstituire

Parthenon, Athina, Grecia, 2012

Nimeni nu mi-a spus vreodată că trecutul nu va fi nu numai dezgropat, dar și reconstruit, reconstituit.
În timpul acestei lucrări, ce necesită ani, uneori chiar zeci de ani, lumea se va perinda și va observa ceea ce trebuie amintit. O puțină parte, datorită fotografiilor, își vor rememora schelele, macaraua, firele de oțel ce participă la o întreagă armătură exterioară, fire ce se rotesc și se translatează în toate direcțiile, fire ce ridică și trag greutăți greu de imaginat, metri cubi de marmură.

Nimeni nu-mi spune că peste un mileniu ceea ce s-a reconstituit va trebui din nou adus în prim plan. Ne vom aminti din nou de macaraua care, rotindu-se, a mutat volumele de marmură datorită firelor împletite din oțel aliat care au fost mijlocul mișcărilor de translație și de rotație. Se vor calcula vectorii, momentele fizice datorită cărora rezistența materialelor puse în manoperă au fost astfel executate. Nu numai că templul va fi reconstituit din nou, la nivel de cristal de calciu, de carbonat, dar și macaraua va fi prezentă, în starea ei nouă.

Nimeni nu-mi spune că peste zece mii de ani va exista acest templu, acest echilibru al materiei brute puse într-o balanță în care geometria, fizica -chiar și chimia, fac greutatea ce contrabalansează perfecțiunea. Cei de atunci vor măsura ceea ce nimeni n-a făcut înaintea lor. Vor valorifica energetic volumele, distanțele întrețesute între coloane, ca și planele geometrice dezvoltate astfel.

Nimeni nu-mi spune că la sfârșit, de fapt, nu ne mai interesează decât trei drepte și un cursor pe fiecare. Este spațiul nostru compus din trei dimensiuni (fizice). O maimuță se va juca cu cele trei mobile. Astfel, fără ca ea să vrea, pentru că jocul adevărat nu presupune scop (nu-mi aparține), se vor naște minunile lumii antice, cele ale evului mediu, ale epocii moderne, ale celei atomice, intră chiar și epoca cuantică și chiar cea a superstring-urilor.

Nimeni nu-mi spune că amintindu-ne de toate acestea am numit maimuța ca fiind Dumnezeu.




miercuri, 20 noiembrie 2013

We give it a 10:10. Braun Clock Face, design by Dieter Rams, Dietrich Lubs


http://www.dailyicon.net/page/92/
Singurul atribut al existenței; timpul!
În rest, felul în care se decolorează viața nu mai are vreo importanță majoră. Recunoaștem în orice amănunt -ca amintire, felul în care am semănat viața, putem numerota astfel de evenimente. Nu trecem de o sută numărându-le cu voce tare. Asta-i viața noastră, tristă și săracă. De vină nu ar fi societatea, ci intelectul propriu, amețit de telefonia mobilă, mass-media și internet, asta ca un prim argument că am dreptate (știut de toată lumea). Ar mai fi, ceea ce vine odată cu după-amiaza; marea plictiseală cu sine-însuși. Aceleași personaje intră și ies din casă. Aceleași dialoguri, aceleași întrebări, ca și aceleași răspunsuri.

10 minute măcar să fie altfel, este nevoie de un ceas special?
Am găsit unul, stați în fața lui zece minute, până vă plictisiți!

duminică, 17 noiembrie 2013

Viitor

Un ciclu educațional ne învață, la fiecare generație, cum să ne ținem echilibrul.
Cine oare știe cum se-nvârte betoniera și... echilibrul ei constă în amestecul de material.

Scriu că există o depărtare din ce în ce mai mare între intelectual și creația materială. Un Manole bagă pe internet clipul cu nevasta zidită. El bea pe rupte zidar fiind. Acasă după înnoptate doarme rupt în gură de beat ce este.

De fapt în fiecare zi Ana lui bagă pe net poze pornografice cu cărămizi în pizdă zidită ce va fi.
Știind construcția -biserica pulii lui Basarab, nume oriental desigur, Ana nu dorește niciun copil.
Normal că a doua zi chinezii -mongolii cum i-au spus cei din streașina Putnii, ne-au cumpărat țara.

Ehh! era vorba doar de verticală, ca să nu se împrăștie betonul!

sâmbătă, 16 noiembrie 2013

Înțepătura

Fiul meu (cel ce a desenat)
Este iluzoriu să cred că putem traversa ceva milenii lipsindu-ne de anvergura tehnologică care ne înconjoară. Dovada: cel ce creează în naivitatea unor civilizații strict enumerate și enunțate începe să pronunțe silabe ce nu fac dovada apartenenței. Ceea ce se-ntâmplă dă paloare civilizației, invers, nu este regresul, ci ceva mult mai important; amintirea.

Sânul lateral vă spune ceva? Mâna înțeapă?

vineri, 15 noiembrie 2013

Bolta

Într-unul dintre cele mai halucinante filme -Andrei Rubliov, Tarkovsky îl preface pe copil (Boriska) în marele creator. Este necesar. Odată cu sfârșitul lumii (invazia popoarelor mongole) secretul creștinătății nu stă neapărat în simbolului sau mai bine scris în ceea ce este evident; cărți, picturi, icoane etc. Secretul -ceea ce este neapărat necesar, constă în sunet, în silabă, căci Dumnezeu a pomenit de Cuvânt prima dată (Geneza). Ori sunetul este al clopotului, al zgomotului produs de limba metalică ce izbește mantaua turnată. Zgomotul descrie, prin variația sa infinită, toată Cartea, tot testamentul, toată rătăcirea, la fel cum este peregrinarea, la fel cum este căutarea.

După ce clopotul a fost turnat (după un an de muncă), zgomotul cald, amplu, ce a izvorât din umbrela sa metalică, a creat iluzia că de fapt copilul nu știa nimic și că cel mai simplu ar fi să naștem două ipoteze asupra construcției: prima, copilul a fost inconștient, dar divinitatea l-a vegheat și l-a îndrumat tot timpul; secunda, a nimerit-o.



Noi am construit bolta. Nu l-am reinventat pe PI, pe iraționalul, în schimb toată geometria cuadraturii cercului a dat cele mai halucinante rezultate. Când ucenicul meu -dacă pot să-i spun așa, a închis bolta cu cheia. A sărit în sus de bucurie mirându-se cât de deștept este. La a doua (boltă) a început să se enerveze. „Atunci când crezi că cunoști totul, comiți de fapt prima greșeală, a doua vine fără să-ți dai seama.” i-am spus eu.

Ucenicul meu are 17 ani, este harnic și tânăr, îi lipsește răbdarea și înțelepciunea, din punctul acesta de vedere este perfect ca muncitor. În schimb pasiunea cu care învață lucruri noi depășește chiar și pe mulți talentați cu liceu. Ucenicul meu are numai șapte clase, este de lângă Timișoara, de lângă la vreo 30 de km.

Când am desenat pe beton două catete, de trei și patru metri, l-am pus să măsoare dreapta rezultată (ipotenuza). A măsurat-o de multe ori, de fiecare dată era aproape (cu erorile de trasare) cinci metri.
I-am povestit că un grec pe nume Pitagora, a descoperit lucrul acesta, care se numește Teoremă, îmi amintește de Testamente.
De fapt i-am povestit totul și chiar foarte repede, i-am dat în cele din urmă, de fapt cheia, restul înseamnă chiar puțin.

vineri, 8 noiembrie 2013

Despre cer -ecuație verdească


Natural ar fi ca cerul să cadă peste noi. Să ne sufoce într-o cadă de noroi.
Ceea ce ne salvează și ne dizolvă este tocmai acel verde ce ne rezolvă.


Este natural ca noi să nu percepem anumite culori -ca fiind primordiale, în lipsa educației.
Niciodată sânul mamei nu mi s-a părut mai alb -amintindu-mi, decât cel al iubitei.

joi, 7 noiembrie 2013

Albert Camus

desen de Etienne Delessert


≪ Calipso îi oferă lui Ulise să aleagă între nemurire și pămîntul patriei sale. El respinge nemurirea. Poate că aici este tot sensul  Odiseei. În cîntul XI, Ulise și morții în fața șanțului plin de sînge -iar Agamemnon îi spune „Nu fi prea bun cu femeia ta și nu-i încredința toate gîndurile tale”. ≫
 Carnete - Caietul al IV-lea ianuarie 1942-septembrie 1945 *

Mai sus, Albert Camus a ermetizat nemurirea. Ulise, ca orice muritor dorea să fie nemuritor. Rămânând alături de Calipso, Homer n-ar mai fi scris Odiseea. Dar și zeii mor. Prin uitarea oamenilor ar fi murit și Ulise. În schimb Ulise a rămas muritor pentru olimpieni, dar jos oamenii nu l-au uitat deloc.

Pe pagina de dinainte, Albert Camus a scris:
„Taina universului meu: să-l imaginez pe Dumnezeu fără nemurirea umană.” **
De aceea mie mi-a fost simplu să descâlcesc de fapt ce a vrut să scrie despre Ulise mai sus.

*Albert Camus, Carnete, Rao, 2002, pag.161;
**Albert Camus, Carnete, Rao, 2002, pag.160.

Lava

Detaliul central
Apusul unui cer de lavă

...deasupra noastră cerul dădea în clocot,
norii se prefăcură într-o clipită în râuri de lavă.
Ce mai râdeau zeii...
din poemul ultracreaționist Cântarea Zmeilor

Să mai exagerăm o clipă, haosul să ne cuprindă.
Să mai lipim afișe, prin asta să 
declarăm fățișe, clipele nemuritoare,
ale acestui ev ce moare.
Ha!

miercuri, 6 noiembrie 2013

Țara mea primitivă

Tribul, totalitatea vie 

O împletire impecabilă a ofrandei reciproce de hrană cu schimburile de neveste și cu plătirea datoriilor de sânge atestă buna funcționare a vieții tribale. Așa se înfățișează structura-tip din care par să derive în societățile cu fratrii interdictele ce rezervă în viața omului partea sacrului și-i limitează întinderea activității lui libere, profane.

Fratriile reprezintă echilibrul și solidaritatea a două principii la care separarea creează ordinea, iar unirea, fecunditatea; numele purtate de ele sunt niște embleme care marchează opoziția virtuțiilor lor respective: Cer și Pământ, Pământ și Apă, Apă și Foc, Pasăre neagră și Pasăre albă.

Nimic nu mai clintește atunci când în mentalitatea indigenului categoria de cuplu, al cărei ascendent se dovedește total. El nu concepe unitatea, tot ceea ce este nu există pentru el decât spre a face parte dintr-un cuplu. M. Leenhardt a arătat-o foarte bine în privința canacului din Noua Caledonie. Unchiul și nepotul, mama și fiul, soțul și soția formează o pereche ce constituie adevărata unitate în reprezentarea ei, termenul prim al numărării, cel dincoace de care încep fracțiile. Individul izolat, scos din dualitatea elementară, este o ființă pierdută, un rătăcit. El nu constituie o unitate, ci rămășița desperecheată dintr-o totalitate vie. Canacul nu cunoaște articolul nehotărât: el nu spune o casă, ci (ceal)altă casă, căci nici o ființă, nici un obiect nu posedă o existență independentă. Orice un e resimțit drept complement al altuia în sânul unei dualități, precum orice fratrie este complementul alteia în sânul societății.

Unirea sexelor în căsătorie oferă imaginea imediată și împlinită, grăitoare și completă a noțiunii de cuplu. Pe modelul ei este conceput ansamblul vieții sociale. Fiecare fratrie îi aduce celeilalte ceea ce-i lipsește în orice împrejurare. Cu toate acestea, principiul încarnat de fiecare și, odată cu ea [fratria, nota mea], de membrii ei, trebuie nu numai să fie unit cu principiul opus, ci și întărit, consolidat în esența lui. Pe de o parte, trebuie căutată entitatea complementară celei proprii, spre a duce la bun sfârșit orice creație; pe de alta, trebuie luată distanța față de ea pentru a nu compromite propriul principiu; pe de o parte, trebuie să respecți ceea ce posedă aceeași virtute ca a ta; pe de alta, trebuie să te impregnezi cu ea, să te hrănești din ea, ca să întărești în tine această virtute.

Un arunta având totem Apa trebuie să facă uz moderat de acest lichid, oarecum respectuos și deferent, dar atunci când plouă, el trebuie să iasă din coliba sa, în loc să se adăpostească în ea și să se expună îndelung  acțiunii binefăcătoare a principiului revigorant a cărui șiroire îl fortifică.≫

Roger Caillois, Omul și sacrul, Nemira, 2006, pag.100-101.

duminică, 3 noiembrie 2013

Locul lui Bukovski

Prevedere


„Paradise, ți-am spus doar de atâtea ori că trebuie să reducem costurile vieții.”


Jack Kerouac, Pe drum, Polirom, 2009, pag.100.

De fiecare dată citesc că primul a fost cutare, ultimul a fost cutare, niciodată că putem clasifica -modern, călătoria astfel:

1. Homer ;
2. James Joyce ;
3. Jack Kerouac.

Dacă cineva îi pomenește pe Pausanias sau pe Calistrat Hogaș, trebuie să știe că eu nu i-am citit și nu am auzit de ei. N-au intrat în clasament din cauza urii personale.

O povestire cu pisică și diavol de James Joyce

http://wetoowerechildren.blogspot.ro/2010/04/french-ladies-and-awkward-couples.html

Către Stephen Joyce
Villers sur Mer
10 august 1936


Dragul meu Stevie,

Ți-am trimis o pisicuță umplută cu dulciuri acum câteva zile, dar bănuiesc că nu știi povestea despre pisica din Beaugency.

Beaugency e un orășel mic și vechi de pe malul Loarei, cel mai lung râu din Franța. Râul ăsta, pe deasupra, e și foarte lat, cel puțin pentru Franța. În dreptul orășelului Beaugency e atât de lat, încât, dacă ar fi fi să-l treci de pe un mal pe celălalt, ar trebui să faci cel puțin o mie de pași. Acum o grămadă de vreme, oamenii din Beaugency, când voiau să-l traverseze, trebuiau să urce într-o barcă, pentru că nu exista nici un pod. Și nu puteau nici să-și facă singuri pod, nici să plătească pe altcineva să-l facă. Atunci, ce era de făcut?

Diavolul, care întotdeauna citește ziarele, auzi despre situația tristă în care se aflau, se gări la patru ace și îi făcu o vizită primarului din Beaugency, pe care îl chema monsieur Alfred Byrne.Și primarul ăsta avea mare plăcere să se gătească. Avea o robă stacojie și purta întotdeauna un lanț mare din aur la gât, chiar și cînd dormea dus în pat cu genunchii la gură.

Diavolul îi istorisi primarului ce citi în ziar și îi zise că el ar putea să contruiască un pod pentru ca oamenii din Beaugency să poată trece râul ori de câte ori le va pofti inima. Îi zise că ar putea construi un pod cum nu s-a mai făcut niciodată și că-l poate ridica într-o singură noapte.

Primarul îl întrebă câți bani voia ca să facă un astfel de pod. Nu vreau nici un sfanț, zise diavolul, nu cer altceva decât ca primul om care va trece podul să fie al meu. Așa să fie, zise primarul.
[traducerea lasă de dorit, în textul original, în engleză, este scris „first soul” nu primul om, cum este mai sus tradus, deci primul suflet]

Noaptea se lăsă, iar oamenii din Beaugency se duseră la culcare și adormiră. Veni dimineața. Iar când își scoaseră capetele pe ferestre, strigară: Pe cinstea mea, Loara, ce minunăție de pod! Pentru că înaintea ochilor aveau un pod zdravăn din piatră azvârlit peste râul cel larg. Toată lumea dădu fuga la capul podului și se uită către malul celălalt. Un diavol stătea la capătul celălalt al podului, așteptând primul om care avea să-l treacă. Dar nimeni nu îndrăznea să-l traverseze, de teama diavolului. Apoi se auzi o trâmbiță - ăsta era semnul ca lumea să facă liniște -, iar primarul, monsieur Alfred Byrne, își făcu apariția în falnica lui robă stacojie și purtând lanțul lui greu din aur în jurul gâtului. Avea o găleată cu apă în mână, iar sub braț, celălalt braț -ținea o pisică.

Diavolul se opri din țopăială când îl zări din capătul celălalt al podului și își duse la ochi ocheanul cel mare. Toți începuseră să șușotească între ei, iar pisica se uită la primar, că în orașul Beaugency era îngăduit ca o pisică să se uite la primar.
[nota traducătorului: aluzie la proverbul englezesc „A cat can look at a king”, care are sensul: nimeni nu este atât de important încât un om obișnuit să nu aibă dreptul să se uite la el: oricine are dreptul să fie curios în privința vieții personajelor celebre.]

Când se plicti să-l privească pe primar (deoarece chiar și o pisică se satură să se tot uite la primar), începu să se joace cu lanțul cel greu din aur al primarului. Cînd primarul ajunse la capătul podului, fiecare bărbat își ținu răsuflarea, iar fiecare femeie își ținu gura. Primarul puse pisica jos pe pod și, într-o clipită, fleoșc! zvârli o găleată de apă peste ea.

Mâța, care se afla acum între diavol și găleata cu apă, se hotărî repede ce avea de făcut și o zbughi cu urechile pe spate până la capătul celălalt al podului, drept în brațele diavolului.

Diavolul era supărat ca dracu'.

Messieurs les Bagentiens, răcni el din capătul celălalt al podului, vous n'êtes pas de belle gens du tout! Vous n'êtes que des chats! Viens ici, mon petit chat! 

Și apoi îi zise pisicii: Tu as peur, mon petit chou-chat? Viens ici, le diable t’emporte! On va se chauffeur tous les deux.

Și se duse pe pustii cu mâță cu tot.

Iar de atunci încoace, oamenilor din orașul acela li s-a zis le chat de Beaugency.

Dar podul e încă acolo și băieții se plimbă cu bicicleta și se joacă pe el.
Sper să-ți placă povestea.

Nonno


P.S. Diavolul vorbește cel mai adesea o limbă inventată de el, numită Belzebabel, pe care o născocește el însuși din mers, dar când e nespus de furios poate vorbi foarte bine și o franțuzească stricată de tot, deși unii care l-au auzit au zis că ar avea și un acces de Dublin foarte apăsat.

din:
James Joyce, Texte inedite, Univers, 2013.
__________________________________
Povestirea este foarte subtilă.
Joyce ne arată un primar, un diavol, o pisică și lumea unui orășel.
Diavolul, în final confundă locuitorii orășelului cu pisici, sau îi crede fricoși asemeni unor pisici. Oricum ar fi, în final diavolul este mulțumit și cu o pisică, ține de cald.
Avem așadar un primar deștept, bărbați care știu să-și țină răsuflarea când trebuie și femei care -tot așa, știu să tacă. În final trebuie să scriu că Joyce nu a scris această povestire numai pentru copii. Oare știm să-l păcălim acum pe diavol?

Pentru alte amănunte:
http://www.ricorso.net/rx/library/authors/classic/Joyce_J/Children/Beaugency.htm

sâmbătă, 2 noiembrie 2013

N-am fost cules, n-am fost ales

Rămășițele toamnei
Să lași tot timpul o parte din recoltă naturii, să alegi ce lași, să nu-ți pară rău.
Umflate de vânt și soare, frunzele viței de vie se pregătesc pentru cădere.
Jos vor fi asemeni unor cadavre contorsionate datorită bombei atomice.
Nici nu trebuie să mă explic.
În toate căderile, felul cum se arată după, este îngrozitor.
Puțini știu că natura dictează în toate.
Cei care nu cred asta, știu că omul face de fapt toate astea.
Cei care nu cred nici asta, dau vina pe Dumnezeu.
Ține de fiecare. Uneori regretăm că nu suntem printre cei aleși.
Ce falsitate.
Să nu te bage nimeni în seamă și prin asta să observi spectacolul lumii, iată pudoarea.