sâmbătă, 19 decembrie 2009


Acestea ar fi fazele succesive ale imaginii:
- e reflectarea unei realităţi profunde
- maschează şi denaturează o realitate profundă
- maschează
absenţa unei realităţi profunde
- e fără raport cu orice fel de realitate; îşi e propriul simulacru pur.

În primul caz, imaginea e o
bună aparenţă - reprezentarea e de ordinul sacramentului. În al doilea, ea e o rea aparenţă - de ordinul vrăjitoriei. În al treilea, ea se joacă de-a aparenţa - e de ordinul sortilegiului. În al patrulea caz, ea nu mai este nicidecum de ordinul aparenţei, ci de acela al simulării.

Trecerea de la semnele care disimulează ceva la semnele care disimulează faptul că nu mai există nimic marchează cotitura decisivă. Primele trimit la o teologie a adevărului şi a secretului (din care mai face parte ideologia). Celelalte inaugurează era simulacrelor şi a simulării, în care nu mai există un Dumnezeu care să-i recunoască pe ai săi, nu mai există Judecată de Apoi pentru a despărţi adevărul de fals, nu mai există realitatea învierii lui artificiale, căci totul e deja mort şi înviat dinainte.


Jean Baudrillard, Simulări şi Simulacre, Ed. Idea Design & Print, Cluj, 2008, Pag. 9 sus.


Telles seraient les phases successives de l’image : elle est le reflet d’une réalité profonde, elle masque et dénature une réalité profonde, elle masque l’absence d’une réalité profonde, elle est sans rapport à quelque réalité que ce soit : elle est son propre simulacre pur. Baudrillard en résumé.

Dans le premier cas, l’image est une bonne apparence - la représentation est de l’ordre du sacrement. Dans le second, elle est une mauvaise apparence - de l’ordre du maléfice. Dans le troisième, elle joue à être une apparence - elle est de l’ordre du sortilège. Dans le quatrième, elle n’est plus du tout de l’ordre de l’apparence mais de la simulation.

http://www.lexisarte.com/Essai/Simulacres-et-simulation-Jean-Baudrillard.html

joi, 17 decembrie 2009

Jean Baudrillard



“Oamenii au chef să ia tot, să fure tot, să mănânce tot, să manipuleze tot.
A vedea, a descifra, a învăţa nu îi afectează. Singurul afect masiv e acela al manipulării. Organizatorii (şi artiştii şi intelectualii) sunt înspăimântaţi de această veleitate incontrolabilă, pentru că ei nu iau în calcul decât învăţarea maselor cu spectacolul culturii. Ei nu iau niciodată în calcul această fascinaţie activă, distrugătoare, răspuns brutal şi original la darul unei culturi incomprehensibile, atracţie care are toate trăsăturile unei efracţii şi ale violării unui sanctuar.”

Jean Baudrillard, Simulări şi Simulacre, Ed. Idea Design & Print, Cluj, 2008, Pag. 53 mijloc.

photo by
http://blog.lib.umn.edu/loyd0008/villain/images/jean-baudrillard.jpg

luni, 7 decembrie 2009

Marea părere de rău

Privind printre rânduri îl cuprinse o mare părere de rău. Lumina aluneca pe toate suprafeţele lucioase, îi inundă vederea şi mersul său se opri brusc, împiedicat de căruciorul proptit în raftul cu brânzeturi. Albul strălucitor al ambalajelor dansa cuprins în fondul pe care denumirile, preţurile, figurile geometrice, reclamau produsul ascuns acolo. Prin el, ambalajul, încercă să-l străbată prin interior cu gândul, înăuntru, să vadă laptele sau iaurtul şi prin asta să simtă că este aproape de origini.
Imensul magazin, cu înălţimi ciclopice îi părea un labirint. Dar nu era aşa. Proiectantul a avut grijă ca acesta să se dezvăluie; prin rânduri paralele, prin chenare desenate pe podea, prin afişe, care atârnate îţi indicau raionul, sectorul etc., deci era imposibil ca cineva să se rătăcească.
Degeaba, căci lumea devenea decolorată în faţa ţipătoarelor culori ce îmbrăcau produsele prin ambalaje cu diferite texturi, din materiale diferite, cu forme inepuizabile. Ai fi zis că asişti la un teatru în care spectatorii îmbracaţi cu cele mai frumoase haine, moderne, retro sau de epocă, eclipsau actorii ce jucau în haine jalnice, cu decoruri sterile, într-un scârţâit continuu al podelei de lemn. La sfârşit, în aplauzele minunaţilor spectatori, aceştia; ei actorii, se vor îndrepta spre casa de bilete să achite intrarea la teatru.
Măsurând gesturile oamenilor ce bântuiau ca nişte fantome rândurile supermaketului, îşi imagină ceea ce ei reflectau deja în figuri de sclavi, aplecaţi şi uimiţi asupra mărfurilor. Toate acestea până la casa de marcat, unde se plătea această şedinţă obtuză de valorificare a dorinţelor, de remarcare a poftei.Aşa remarcă persoanele care treceau pe lângă el, îl remarcă şi pe fiul lui care îi puse ceva în coşul imens pe rotile. Fiul plecă mai departe la vânătoare. Cubajul coşului îi trezea ambiţia de-al umple, de-al cocoşa sub greutatea propriei dorinţei de cumpărături.
Cineva se strecură pe lângă el şi fără să-l atingă luă ceva de pe raft exact din faţa lui. Nu spuse nimic. Nici celălalt nu spuse nimic. În jurul lui nimeni nu spunea nimic. Nici măcar fiul său nu-i spusese nimic. Îl căută cu privirea şi-l văzu că vorbea cu o doamnă, deci vorbeşte. Mai atent fiind, îşi văzu pe nevasta. Îi arăta ceva fiului, îi explica cu răbdare, dar de aici el nu auzea nimic.
Hotărâ singur că ajunge şi se îndreptă spre ieşire. Deveni parte din coadă, o vertebră a acesteia. În spatele lui, coada creştea prin alte vertebre adăugate. Privi neutru în faţă şi nici măcar nu catadicsi să se-ntoarcă când nevasta se strecură lângă el printre ceilalţi, printre coşurile acestora, apoi fiul. Mai târziu trecu de casa de marcat. A plătit nevasta şi fiul aranjă din nou produsele în coş, împingea doar coşul. Cineva îl trase de mână. Recunoscu pe un vechi coleg de şcoală şi la întrebarea „Ce mai faci?” răspunse că „Aşteaptă!”.
„Nimic nu se mai întâmplă, doar aştept şi acum aşa dintr-o dată, am ajuns să socializez în hipermarket!”

miercuri, 25 noiembrie 2009

Casa bunicii

Acolo unde melcul lipsit de timidate şi lacom de stropii de ploaie urcă pe leuştean, acolo este casa bunicii.
Lipit de poteca pietruită, ferit de paşii împletuciţi ai bătrânei, după o lămâiţă arborescentă, leuşteanul creşte în voie şi frunzele lui cu contur de fractali flutură mirosul pe care ei, melcii, şi-l petrec prin cochilie, matematic, până la ultima spirală.
Se spune că Dedal după ce a evadat din labirint, prin zbor, prin aripi, a ajuns până în Sicilia, la regele Cocalos. Acolo îşi petrecu ceva timp asemeni lui Arhimede mult mai târziu. Minos, fiu de zeu, rege în Creta fu cuprins de remuşcări şi răzbunări. Nu după mult timp parcă mirosi umbra lăsată peste Mediterană de aripile cerate ale lui Dedal.
Îşi trimise flota spre Sicilia şi el însuşi poposi primul la regele Cocalos. În urma lui orizontul era înţepat de catarge.
Regele Cocalos era un tip blajin, îmbătrânit de pace şi sclerozat de aerul curat, nepoluat de incendii şi transparent în lipsa fumului şi a cenuşii ridicate de vânt. Regele îl ascultase cu luare-aminte pe marele Minos, fiul lui Poseidon şi regretă că nu-şi aduce aminte de un asemena personaj, de-a dreptul zburător precum el marele rege explică. Minos nu-l crezu o clipă şi gândii la decizia pe care o va lua când zecii de spioni se vor întoarce spre seară.
Regele Cocalos îl invită în grădină şi Minos trecând pe lângă leandrii imenşi era cât pe ce să calce pe-un melc, care se răsturnă fiind împins de vârful sandalei marelui rege. Atunci Minos gândi la ceva. De fapt nu avea timp până la întoarcerea spionilor şi de aceea hotărâ ca în urma ghicitorii pe care el o va pune lui Cocalos - căci el nu-l vedea rege pe acest bătrânel simpatic - el, micul rege să-i dea o soluţie, un răspuns până la asfinţit că altfel totul va fi distrus, sfărâmat şi îngropat.
Minos se aplecă şi luă melcul în mână şi-l învârti în lumina torţelor aprinse de-a lungul aleii, căci soarele trecuse deja de zidurile cetăţii spre Coloanele lui Hercule.
Înclinat atât cât îi permitea lombosciatica regele ascultă întrebarea. Nimic mai simplu, căci dacă cochilia acestui melc ar fi goală; cum am reuşi noi să facem ca o aţă, un fir subţire să ajungă până în fundul, în ultima spirală al acesteia?
Foarte atent la început şi dezamăgit de propria lui zestre intelectuală, neştiind pe loc răspunsul, regele Cocalos fugi. Minos mai privi o da la umbra leandrilor ce urca pe ziduri şi aşeză melcul la loc sigur, momentan, apoi zâmbi. Gândea la un viitor în care el îi judeca pe muritori, le judeca slăbiciunile şi temerile, speranţele; acestea din urmă erau poate cele mai preţioase.
Poate laş, poate nesăbuit şi în acelaşi timp naiv, Cocalos fugi departe, acolo unde Dedal ascuns într-o văgăună aştepta plecarea lui Minos.
Dedal ascultă întrebarea şi-i explică lui Cocalos capcana acoperită de acest tâlc.În acelaşi timp cuprins de remuşcări îi dădu răspunsul în care înţepând cochilia în vârful ei, acolo unde spirala se pierde în ea însăşi şi legând un fir subţire - cu mare atenţie - de o furnică, aceasta "aruncată" în cochilie şi simţând aerul ce străbate spiralele va alerga spre ieşire.
Marele rege Minos ascultă în întuneric răspunsul şi oricâtă lumină umplea grădina din cauza făcliilor verticale, în umbra leandrilor el părea tot mai negru. Ştiu atunci că Dedal se află acolo, aproape, în împrejurimi. Un cal n-ar cere apă pâna la el.
Aici legendele se despart, unele susţin că Minos prea curios ar fi rămas peste noapte şi făcând baie ar fi fost opărit intenţionat de apa fierbinte ce ar fi curs prin robinetele proiectate tot de Dedal, altele că ar fi trecut totul prin foc şi sabie, ca formă ultimativă a răzbunării lui, în urma faptului că regele Cocalos l-a minţit ascunzându-l pe Dedal.
Undeva în rădăcina uscată a unui leandru, sub pământ, melcul a adormit nefiind martor a niciunei din întâmplările menţionate; totuşi existenţa lui ca nevertebrată în grădina bunicii m-a făcut să vă spun această legendă.

marți, 24 noiembrie 2009

Concediu

Locul care nu are nume este gratis. Toate cursele aeriene low-cost îţi promit cel mai mic timp şi ce-a mai bună rută, totuşi neacceptând banii în avans, nu reuşesc să te ducă până acolo. De ce? Pentru că acest loc nu înseamnă nimic, pentru că o promisiune lipită pe post de afiş nu ar însemna mare lucru, ar fi o altă promisiune, un alt vis. O parte din turişti, prea zgârciţi, scoţieni travestiţi, nu mai visează.
Totuşi cei care s-au întors de acolo laudă hotelurile "şterse de stele", acele spaţii în care uitarea face parte din peisaj. Poţi să vrei să spui orice, dar nemaiamintindu-ţi cele ce se doresc a fi spuse, vei coborâ în tăcere; poate după mult timp vei încerca să scri. De ce laudă asemenea locuri? Pentru că se întorc cu acelaşi sentiment cu care au plecat şi asta este mare lucru. De cele mai multe ori plecăm în vacanţe cu optimismul dat la maxim, cu portofelul plin sau cu un sold pe card cu multe zerouri. La întoarcere, dezamăgiţi poate de excursie, accidentaţi sau stresaţi, obosiţi sau buimaci, nu vă mai arde de a scrie "review-uri" şi a mai da asistenţă turistică vecinilor sau prietenilor. După un timp, portofelul se mai îngroaşă, vă vine inima la loc şi deveniţi un erou local al casei scărilor din blocul în care locuiţi, sau un pelerin renumit pe strada unde vă parcaţi maşina.
Din locul care nu înseamnă nimic şi despre care nu reuşiţi să scrieţi niciun rând, nu veniţi aşa, sunteţi plini de vervă şi cu cecul în buzunar. Toate condiţiile sunt îndeplinite: lipsa şi misterul, banii şi fericirea, sănătatea şi odihna, toate acestea pentru că de fapt nu s-a petrecut ceva.
Acolo am fost şi eu, după un timp i-am dat şi un nume. Un nume drag la care nu a trebuit să mă gândesc; "casa bunicii". Totuşi după cele două săptămâni petrecute acolo, m-am întors şi-am uitat să mai explic prietenilor şi vecinilor despre minunata mea vacanţă. Ştiam că sunt invidioşi şi cârcotaşi. Totuşi după un timp citind pe internet, mi-am adus aminte că am fost în Spania, în Grecia sau chiar în Asia. Era chiar şi o insulă pe care am vizitat-o şi nu am atins-o cu "mâna lui Dumnezeu", după cum povestea un mare fotbalist despre golul dat de el cu mâna, ci cu ochii minţii mele, minte tânără atotştiutoare a ceea ce însemnă Google.
Atunci le-am arătat tuturor ce poze şi ce impresii am postat.

vineri, 20 noiembrie 2009

Raporturi

În definitiv nu există raporturi cu divinitatea. Strigătul neputinţei umane nu poate fi auzit. Cauzele ar putea fi obiective, în schimb subiectivitatea individuală acoperă ceea el, ca individ ar putea auzi. Dacă ascuns, un om, pierdut în relief; într-o peşteră sau în vreun bordei subpământean, ascultând n-ar auzi nimic. În schimb ca un exerciţiu de virtute, un om devine ascet, sihastru, schivnic pentru a auzi. Şi aude, el este exact în locul în care goarna sună cel mai tare. Sună pentru el, pentru ceilalţi nu. Comuniunea cu divinitatea începe acum. În schimb fugarul, evadatul cuprins de teamă şi atent la orice zgomot exterior, nu-l va auzi pe cel interior. De ce? Pentru că divinitatea are alte raporturi, alte frici. Frica individului de oameni, face ca răsuflarea zeiască să nu fie simţită. Atâta timp cât lui îi este frică de oameni şi nu de El, Dumnezeul lui, individul nu va avea nici o protecţie divină. Pe de cealaltă parte, omul nostru claustrat într-o binecuvântare cu spiritul, va auzi tot timpul vocea divină şi nu pe cea a oamenilor, care din pioşenie îi aduc de-ale gurii, haine, pături, pentru a trece iarna mai uşor, căci deh, acolo în peşteră este frig. Dar nu este frig iarna, temperatura constantă peste zero, când afară frigul crapă pietrele îl protejează. Marele nostru sihastru învelit în miţoase cu galoşii traşi până la genunchi mulţumeşte Zeului suprem pentru protecţie. Dincolo, fugarul, neprietenos cu niciun zgomot uman, nu primeşte decât umezeală şi frică. Ascuns, gheboş, el îşi doreşte să moară, măcar moartea îl va elibera definitiv. Căci ceea ce el a încercat se dovedeşte a fi de prisos şi din omul tare care a escalat un zid, a strangulat un câine şi a doborât un gardian, acum nu a mai rămas decât un ftizic, ce a alunecat şi şi-a sclântit piciorul.
Acest inuman paralelism nu dovedeşte nimic. În primul caz existenţa singulară s-a redus la o răsuflare, în cea ce-a doua la o nepăsare. Nimic nu poate dovedi înălţarea şi suferinţa.
În definitiv dacă auzim şi dorim asta, nu este niciun păcat, ci doar o păcăleală soră cu schizofrenia. Dacă totuşi nici nu dorim asta şi nici nu auzim, asta ne dă o părere despre această lume, la fel de claustrată ca şi fugarul, în care raporturile cu divinitatea nu există.
Neexistenţa nu presupune lipsa amintirii, căci într-un atavism, a cărui aducere aminte, se crează acel confort, acea protecţie dorită. Şi înfundat în noroi, acolo jos, fugarul percepe şi prin asta confundă stările, adormind el intră în hipotermie, moare fericit, îmbrăţişat de îngerul morţii.
În altă stare, omul cuprins de confort, dar singur, are probleme cu erecţia. Chiar dacă răsuflarea îngheaţă, acolo jos este cald şi el descoperindu-se, fugind cât îl ţin picioarele strigă că este cuprins de diavol.

joi, 12 noiembrie 2009

Drumul cel mai scurt trece prin crâng,


Povestea nu-mi aparţine, eu o ştiu de la bunicul meu, iar bunicul meu spunea că i-a povestit-o tatăl lui! Habar n-am la ce persoana gramaticală sa o povestesc! Habar n-am cum să-ncep...

Oricum eram mic, aveam vreo 10 ani şi bunicul meu avea o curioasă filosofie a dormitului, - prin faptul că nu doream să dorm -, mă speria bine de mă căcam pe mine. Mă astupa mai apoi cu plapuma şi mult timp nu mai ciripeam nimic; până nu-i auzeam sforăitul din patul de alături. Atunci dădeam plapuma la o parte ca şi cum a-şi fi deschis o uşă, răsuflam uşurat şi adormeam. Habar n-am nici acum dacă visam ceva.

Povestea cu stră-străbunicul era de bau-bau. Ea vine dintr-o vreme când era o mare satisfactie sa creşti cai, atunci când benzina se distila cu pipeta. Tatăl bunicului meu era prea mic pentru a merge în târg cu taică-său pentru a vinde mânzii de un an şi de aceea nu putu fi martor, dar povesti ceea ce el auzise mult mai târziu din gura tatălui său.

Drumurile pe vremea aceea erau ca şi cum o apă ar cauta o cale plină de meandre spre Dunăre; erau lungi si ocolitoare şi dacă traversai două dealuri şi o padure, scurta-i cu jumatate de zi timpul! Era un obicei sa mergi cu iapa şi să araţi mânzul ei, ceva din vremurile cand femeia frumoasă era rară, căci moda nu apăruse. Oricum un mânz bun avea ceva valoare, ca şi cum dadeai avansul la o maşina tare de prin vremurile noastre. Tocmeala era tocmeala şi urmată de adalmaş (adică se dădea o ţuică pe gât în cinstea târgului încheiat) ar fi fost urmată de discuţii, dar vremea fiind pe înserate, bunicul (bunicul-bunicului meu), scoase o monedă din chimirul gros de piele şi o înapoie cumpărătorului cu scuzele că nu poate să mai întârzie şi trăgându-şi iapa falnica de căpăstru se-ntoarse spre ieşirea din târg. Nu făcu doi paşi şi se împiedecă de cârjele întinse pe jos ale unui cerşetor. Mai scoase o monedă din chimir şi o lasă în mâna întinsă, coborâtă pe pamânt, arsă de soare, a infirmului. De jos se auzi o bânguială ce semăna a: "sa ai grija de tine omule şi să ai sănătate". Un nas ros de soare ieşi de sub o pălărie afumată şi o mână îmbrăcată-ntr-o mănuşă neagră luă banul. Atunci şi iapa se sperie şi era să calce doi târgoveţi. Bunicul sări şi abia reuşi să o adune, în timp ce haina grea de postav alunecă de pe umăr, pe şold, la chimirul larg de piele se văzu strălucirea banilor de aur, cei pe care i-a luat de pe mânz. Lângă el izbi ceva, văzu jos o pălărie grea de postav ars, mai văzu o chelie diformă pe care alunecau doi ochi pătrunzători, din cauza lor omul părea fără urechi şi doar cu două găvane pline de lumină rea.

Norii apucau calea luminii şi se însera repede. Drumul abia începea şi târgul părea mic acum, văzut din coama marelui deal ce-i ţinea umbră. De aici se vedea Moldova, râul bogat în legende şi inundaţii, apoi poteca cu coborârea spre crâng. Crângul se putea ocoli mult prin stânga, asta ar fi însemnat într-un fel iar urcuş. Drumul mai scurt era prin crâng, pe o cărăruie îngustă şi lipsită de iarbă, arăta ca urma unei roţi de tractor. Pe potecuţa asta în timpul ploilor apa îşi găsea refugiu şi se rostogolea la vale. Hotărât lucru începea noaptea, iar luna nu reuşea să biruie norii, deci acum drumul cel scurt era acum totul. Apucă spre crâng, acolo unde vântul nu bătea. Sus norii parcă sileau luna să rămână pe loc, între ei. Pe cărarea adâncită încet la vale, drumul devenea anevoios din cauză că trebuia să se aplece ca nu fie lovit de ramurile fagilor sau arinilor ce coborau prea jos. Licări şi luna printre frunze şi un zgomot surd puse stăpânire pe crâng. Nu era vântul. Părea că printre ramurile groase îşi face loc un urs şi totul troznea înăbuşit în urma lui. Mână iapa. Trase scurt şi apoi lasă mai moale căpăstrul; biciui grumazul transpirat. Iapa întoarse brusc capul semn că a înţeles, apoi dupa un timp de galop periculos printre copaci, se întoarse şi el. Atunci văzu; o formă ciudata ce aducea a om, care pe catalige, îl urmarea destul de uşor prin crâng. Se strecura aşa de bine de parcă iapa stătea pe loc. Bunicul povesti că omul arunca câte o cataligă în faţa după care se echilibra şi sărea pe ia, o aducea apoi pe cealaltă din spate înainte şi tot aşa ca într-un dans nebun de urmărire. Raţiunea birui frica şi dupa un stejar se aplecă cât putu, cu mîna stânga în sus se arunca de pe cal, lasă miţoasa pe şa şi îşi pregăti pistolul. Aici este aici, bunicul (bunicul-bunicului meu) avea un pistol cu creme rămas de la ai săi parinţi, pe care nu-l folosi niciodata, dar ştia ce să facă şi făcu.
O cataligă de câţiva metri zvâcni pe lângă iapă, urmată de-o lovitură năpraznică de bâtă ce ar fi cocoşat şi un urs. Şaua de lemn de esenta tare se despică scurt şi trozni odată cu zgomotul pistolului; mogăldeaţa de om căzu de sus, ca dintr-un copac şi odată cu el şi iapa.

Bunicul se repezi cu pumnii încleştaţi, spre rădăcina stejarului, întoarse omul şi constată că nu avea picioare: era cerşetorul din piaţă; din târg. Ochii lui părea de sticlă în bătaia lunii şi pieptul negru plin se sânge. Îl dezbracă şi săpă o groapă. Undeva mai adânc în padure şi spre dimineaţă deja termina totul. Haina acelui olog atârna greu şi căptuşeala ei era plină de cocoşei de aur, cusuţi în buzunăraşe interioare.

Ieşi pe cărare cu iapa la mână, obosită. După câteva minute se întoarse înapoi, lasă iapa să altepte şi se pierdu în pădure. Ajunse să vadă ultima oară ce făcuse, cum aranjase totul, să se asigure că ascunsese bine ceea ce înfăptuise. Atunci auzi o voce: "să ai grija omule să dai banii la biserică că-s murdari!"

imagine by

http://www.john-howe.com/portfolio/gallery/details.php?image_id=98&sessionid=6e3419606c41be19e0f0a5f11bba5eb4

marți, 10 noiembrie 2009

Munţii Retezat - Vârful


Acolo unde vârful este mai înalt, acolo se strâng şi norii. Poate că în cutezanţa lor de a traversa înălţimile, norii ascund de fapt o poveste de iubire.
Acolo în mijlocul lor este Retezatul.

duminică, 8 noiembrie 2009

Dio Cassius despre Longinus

LXVIII,11.1 Intrucit multi daci trecusera de partea lui Traian—si inca din alte pricini —, Decebal ceru iarasi pace. Insa el nu intelegea sa depuna armele si sa se predea, isi aduna — in vazul tuturor — trupe si chema in ajutor pe vecini

2. Spunea ca daca-l vor parasi pe dinsul, si ei vor fi in primejdie; ca mai usor si mai sigur isi vor pastra libertatea, ajutindu-l in lupta, inainte ca el sa fi suferit vreo nenorocire. Insa privind nepasatori cum sint nimiciti dacii, mai pe urma vor ajunge ei insisi robi, caci vor ramine fara aliati.

3. Prin forta Decebal n-a izbutit. Dar era cit pe aci sa-l ucida pe Traian prin viclesug, intinzindu-i o cursa. Trimise in Moesia citiva dezertori, ca sa incerce sa-l omoare, intrucit se putea ajunge usor la el. Atunci, din cauza nevoilor razboiului, primea fara exceptie pe oricine voia sa-i vorbeasca. Oamenii aceia nu au putut insa sa-si aduca la indeplinire planul, fiindca unul din ei a fost banuit si prins. Supus la cazne, a dat in vileag intreaga urzeala.

LXVIII, 12, 1. Atunci Decebal chema la dinsul pe Longinus, comandantul unei legiuni a carui dirzenie o simtise in luptele purtate cu el si, dupa ce-l convinse sa vina, cu gind sa-l faca sa i se supuna, il prinse si-l intreba de fata cu altii despre planurile lui Traian. Pentru ca [Longinus] nu voia sa marturiseasca nimic, il tinu sub paza, dar nelegat.

2. Decebal trimise apoi un sol la Traian si ceru acestuia — in schimbul eliberarii lui Longinus — sa-i cedeze tara pina la Istru si sa-i plateasca banii care i-a cheltuit cu razboiul. [Traian] raspunse cu vorbe indoielnice prin care voia sa arate ca nici nu-l pretuieste prea mult pe Longinus, dar nici prea putin; ca nici nu dorea sa-l piarda, dar nici sa-l scape cu sacrificii prea mari.

3. Decebal mai statea in cumpana, nestiind ce sa faca. Dar intre timp Longinus isi facu rest de otrava, cu ajutorul unui libert de-al sau si fagadui lui Decebal ca are sa-l impace cu Traian, pentru ca regele sa nu banuiasca de loc ce are in gind si sa nu i se puna o paza aspra; Longinus scrise o scrisoare plina de rugaminti si o dadu libertului s-o duca lui Traian, spre a putea sa ramina nestinjenit.

4. Dupa ce libertul pleca, Longinus bau otrava in timpul noptii si muri. Dupa aceasta intimplare, Decebal ceru lui Traian pe libert fagaduind sa-i dea in schimb trupul lui Longinus si zece prizonieri. Si trimise indata un centurion prins impreuna cu Longinus, spre a aduce la indeplinire cele cerute. Traian afla de la acesta tot ceea ce se petrecuse cu Longinus. Dar nu-i trimise inapoi lui Decebal nici pe aceia, si nu-i dadu nici pe libert, socotind ca viata libertului este mai de pret pentru demnitatea imperiului, decit inmormintarea lui Longinus.

din

http://www.enciclopedia-dacica.ro/izvoare/dion.htm

joi, 5 noiembrie 2009

Cuaternitate


C. G. Jung: "Cuaternitatea este un arhetip care apare, ca să spunem aşa, în mod universal. Ea formează premisa logică pentru orice judecată a totalităţii. Dacă vrem să emitem o asemenea judecată, este necesar ca ea să aibă un aspect cvadruplu. Spre a desemna, de exemplu, totalitatea orizontului, numim cele patru puncte cardinale. Întotdeauna există patru elemente, patru calităţi primare, patru culori, patru caste în India, patru căi ale dezvoltării spirituale în budism. De aceea există şi patru aspecte psihologice ale orientării psihice, dincolo de care, în principiu nu mai este nimic de spus. Pentru a ne orienta trebuie să avem o funcţie care constată că ceva este (senzaţia), o a doua care stabileşte ce este (gândirea), o a treia funcţie care spune dacă asta ne convine sau nu, dacă vrem s-o acceptăm sau nu (simţire) şi o a patra funcţie care indică de unde vine asta şi încotro se duce (intuiţie). Dincolo de ele, nu mai este nimic de spus... Idealul completitudinii este rotundul, cercul, dar diviziunea sa naturală minimală este cuaternitatea." *)


Prima imagine este de la Biserica din Densuş, Haţeg. Se vede cum crucea a fost ştearsă, în schimb a rămas urma ştergerii, ceea ce practic nu a periclitat simbolul. Pe lângă faptul că istoria acestei biserici este plină de evenimente cu înalte încărcături emoţionale, simbolul este plasat deasupra uşii de intrare în biserică, colţul din dreapta. Blocul de marmură pe care este simbolul face notă discordantă cu celelalte elemente de construcţie a zidului.
Următoarea imagine este de la Delphi; semnul creştin timpuriu, plasat tot pe un bloc de marmură cu alte inscripţii greceşti.

___________________________________________
* C. G. Jung, Amintiri Vise reflecţii, Consemnate şi editate de Aniela Jaffe, Humanitas 2008, pag.464 jos.

marți, 3 noiembrie 2009

Walter Benjamin


"'The concept of aura which was proposed above with reference to historical objects may usefully be illustrated with reference to the aura of natural ones. We define the aura of the latter as the unique phenomenon of a distance, however close it may be. If while resting on a summer afternoon, you follow with your eyes a mountain range on the horizon or a branch which casts its shadow over you, you experience the aura of those mountains, of that branch."

Walter Benjamin, Schriften, eds. Th. W. Adorno and G. Adorno Frankfurt a.M. 1955, vol.1, pp.372

photo
http://www.braungardt.com/Theology/Benjamin/index%20walter_benjamin.htm

luni, 2 noiembrie 2009

Delphi, discontinuitatea divină


Zeii au adormit. Într-o lume religioasă monoteistă, pluralitatea divină se termină cu sfânta treime. Fervoarea cu care în ultima vreme se nasc sfinţii în lumea creştină, indiferent de orientarea ei geografică, apuseană sau răsăriteană; ţine de acel efort pe care orice instituţie aflată în căutarea unei noi identităţi, a unei reformări informaţionale, o face pe ultima sută de metri.

Nu dispariţia unei instituţii creeză confuzie, ci vremea care trece până când suţinătorii şi angajaţii acesteia îşi găsesc un nou loc de frenezie spirituală primii şi un nou salariu cei din urmă.

La Delphi s-a petrecut altfel; zeii au adormit.

Într-o vreme grea, în care cultura greacă a fost preluată de cea romană; sincretizată la rândul ei cu toate cuceririle lor, ale romanilor şi devenind o deltă spirituală ce depăşeşte şi la ora actuală orice panteon: zeii au intrat în pământ. Nu de frica cuceritorilor, a romanilor, ci de politica lor. Contrar aşteptărilor, n-au fugit, nu ne-au părăsit şi mai mult decât atât, aşteaptă. Într-o consonanţă perfectă cu toată ecologia umană, vor reuşi să-şi preia din nou răspunderile prin alte artere ale acestei lumi, fiindcă aceste noi artere nasc balanţe; ca supape a noii culturi.

În fapt balanţele cunoscute au un suport pe care o orizontală arată unghiul diferenţei de greutate dintre extremităţile ei. Justiţia ca întruchipare a unei făpturi umane, ţine în stânga o astfel de balanţă. În felul acesta ai senzaţia că dreptatea vine de sus şi atârnă tot timpul de ceva divin în împărţirea ei.

La Delphi lucrurile s-au înclinat şi zeii s-au culcat pe coasta Parnass-ului. Acoperiţi de straturile unui ev mediu neştiutor de existenţa lor, au prins şi mai tare de locul acesta. (Cele două statui Elgin, aflate la British Museum ar întruchipa poziţia). Dar, odată descoperiţi, dezveliţi de curiozitatea contemporană asupra unui trecut ce pare perfect şi ideal, zeii redescoperă lumea noastră de jos în sus. Dovedind astfel că greutăţile se pot măsura şi pe altă cale, respectând legile imuabile ale gravităţii, arătând noii lumi bolta cerească în infinitatea ei. Prin asta că aceşti zei sunt ai noştrii ai pământenilor şi căutarea oricărei conexiuni extraterestre cu ei, ne-ar rătăci şi mai tare.

Dacă putem defini o excursie la Delphi ca un pelerinaj, cu toate atributele acestuia; vom reuşi în efortul fizic pe care îl depunem pentru a cunoaşte situl oblic, să simţim asta. Oameni fără cunoştinţe istorice, înarmaţi cu aparate de fotografiat sau filmat, cu umbrele sau evantaie, vara iau cu asalt muntele. Din când în când, se opresc în grupuri tăcute, la umbra pinilor sau a chiparoşilor privind în sus, spre templu, spre amfiteatru, spre stadion. Vântul vara adie slab şi orice schimbare de direcţie a acesuia vine însoţită de căldură. Ghizii se agită; se gesticulează în franceză şi se arată în engleză. Se aud nume mari, sonore; apoi o nouă schimbare de vânt şi se aşterne liniştea şi căldura. Atunci Delphi devine sacru, o clipă; toată mulţimea încremeneşte şi în acea poză se poate auzi ţipătul vulturului. Atunci zeii îşi fac prezenţa, religiile fiind amestecate nu mai pot avea acea forţă unitară de distrugere. Şi dacă vorbesc de zei, fără a menţiona religia, este motivul pentru care eu îi caut aici pe pământ. Chiar dacă erau ascunşi în ceaţa Olimpului, fără a fi instituţionalizaţi şi bănuitori la sorgintea lor de la marginea cosmosului, martori ai Marii Explozii.

Dacă putem vorbi de vreo instituţie la Delphi, aceea este cea oraculară, cea prin care o tânără ţărancă devenea educată pentru a fi preoteasă şi care avea definită în spiritul ei toate proprietăţile pentru a vorbi prin gura ei, cuvintele zeilor.

Mai sus şi mai la stânga stadionului, fără a putea fi văzut direct printre mulţimea pinilor, se află cimitirul ortodox al satului Delphi ce s-a ridicat pe ceea cunoaştem acum ca fiind nucleul, acel omphalos (buric) al lumii antice greceşti. Acolo dorm pe veci generaţii întregi ce au locuit, au muncit şi s-au iubit pe acoperişurile templelor antice. Niciodată prin greutatea lor nu au reuşit să atingă zeii îngropaţi şi ei; poate acum.

Poetul grec Angelos Sikelianos şi soţia sa, Eva, au început din 1927 să creeze percepţia prin care Delphi va redeveni, ceea ce a fost, în altă culoare şi cu altă magnitudine.

Sunt cutremure; geofizice, în care scoarţa terestră suferă mutaţii. Orice prăbuşire este prilej de înfăptuire, de renaştere şi Delphi a trecut de multe ori prin asta, în schimb acele „mutaţii culturale” cuprinse de-o evoluţie oarecum incertă a lumii nu le-a mai suportat. A ridica din nou şi din nou, era prea mult, anii unui creştinism primitiv cuprins de fervoarea unei vieţi de după, în defavoarea celei prezente, pământene, au tras cortina şi pământul a inundat coloanele templelor.

Ca o încheiere, pot spune că acolo, în umbra Parnas-ului, am simţit cum greutatea se măsoară de jos în sus, fără a privi speriat în sus, la neputinţa mea de-a o duce în jos, în spiritul meu plăpând şi unduitor cum pomenea un mare fizician al balanţelor. 1.)

_____________________________________________

1.) Este vorba de Blaise Pascal cel care a spus despre om: „L’homme n’est qu’un roseau, le plus faible de la nature, mais c’est un roseau pensant.”

sâmbătă, 31 octombrie 2009

Forma de progres: picătura


“Cum a spus Ciu-En-lai când a fost întrebat ce părere are despre Revoluţia Franceză de la 1789; „E prea devreme pentru a trage o concluzie.””

din

Manifestul Partidului Comunist, Marx-Engels, Ed. a II-a, Ed. Nemira 2006, pag.162, jos.



photo by http://www.storiain.net/arret/num134/nixo1343.jpg

marți, 20 octombrie 2009

Minima moralia - Theodor W. Adorno


"
83
Vicepreşedinte. Un sfat pentru intelectuali: nu lăsaţi pe nimeni să vă reprezinte! Fungibilitatea tuturor serviciilor şi tuturor oamenilor şi credinţa ce rezultă de aici, aceea că toţi ar trebui să ştie să le facă pe toate, constituie, în interiorul ordinii existente, o veritabilă piedică. Idealul egalitar al interşanjabilitaţii este o escrocherie, dacă nu este fondat pe principiul revocabilităţii şi al responsabilităţii faţă de rank and file. Cel mai puternic este tocmai acela care ştie să facă singur cât mai puţin posibil, dar îi poate delega pe alţii să facă tot ce va trece în contul numelui şi în beneficul lui. Aceasta seamănă cu colectivismul, dar nu este decât sentimentul de superioritate, în virtutea căruia puterea de a-i controla pe ceilalţi este scutită de muncă. În producţia materială, interşanjabilitatea are, într-adevăr o bază obiectivă. Cuantificarea procesului muncii tinde să reducă diferenţa dintre misiunea directorului general şi cea a individului de la staţia de benzină. A crede că administrarea unui trust în condiţiile actuale pretinde mai multă inteligenţă, experienţă sau mai mult antrenament decît citirea unui manometru este doar sărmană ideologie...
"

Theodor W. Adorno, Minima moralia, trad. Andrei Corbea, Bucureşti, Ed. Art 2007, pag.147 mijloc

photo by

http://drinkingupstream.wordpress.com/2008/12/22/foreword-to-the-new-series-philosophy-of-dwelling/#comment-140

___________________________________________________
Dacă privim acum, aşa cum stă problema, înţelegem starea ei, dar nu vom pricepe cum s-a ajuns aici. Nu vom înceta să nu-i dăm dreptate lui Adorno în situaţia crizată prin care trecem.
Ce avem noi de schimbat aici, chei franceze de la instalatori? Ce este această interşanjabilitate, eu din mine pentru tine?! Tu cu cei din mine pentru ei, dar ei? Ei sunt privitorii, lor nu le foloseşte acest schimb de idei, pentru că de fapt de asta este vorba. Trebuie să ne păstrăm rangul, acest termen de rank and file provine din terminologia militară: rank identic cu rang, cu gradaţie, în schimb file cu dosar, cu funcţie adică! În final este vorba de rang şi funcţie şi cum am fost noi obişnuiţi într-un trecut apropiat; funcţia bate rangul! În real toate aceste lucruri se petrec la club, în societate, noi nu putem migra după cum ne este dorinţa dintr-un nivel social în altul. Dacă dorim totuşi asta, trebuie să sacrificăm ceva: banii!
În acestă dorinţă totul se amestecă şi din acest mojar al frustrărilor, se naşte ideea de parvenire, dacă nu cumva ea renaşte de fapt la mulţi, ca acea dorinţă a copilăriei de-a avea jucăria copilului aflat în imediata apropiere.
Trăim un ev în care mass-media abundă cu ştiri despre "îmbogăţiţi peste noapte", viabili în diverse categorii: a celor ce au câştigat la loto (nu se va şti niciodată, cum?), a celor cu "afaceri la cheie" (nici despre aceste afaceri nu se cunosc multe), a celor cu un anumit trecut, a celor ce moştenesc, a celor ce reuşesc, cel puţin în final marea masă a îmbogăţiţilor peste noapte întrece orice statistică a unei munci evaluate corect în sensul acelei adevărate plusvalori capitaliste. În cazul de faţă oricine a reuşit prin ambiţie, prin virtutea împrejurărilor, prin ceea ce se cheamă oportunism sau alte cele. Ce mai contează drumul când există scurtături şi acelea create de societate, de imobilismul acesteia de-a se adapta la "săriturile" de cangur a acestor parveniţi.
Criza creată în aceştia ani aparţine de fapt, acestor tipi tari care, lipsiţi de orice educaţie şi scrupule, sunt incapabili de a da un răspuns, de aici ideea că nu mai contează cine conduce!
Angajaţii, aruncaţi pe trepte profesionale unde siliţi de frica părăsirii locului de muncă, reuşesc să echilibreze cât de cât, aşa numita productivitate a muncii, ajung în final, inconştient să conducă de fapt firma. În timp ce Marele patron se uită la ceas, jos la cazane, fochistul se uită la manometru şi face economie. Nuanţându-l pe Adorno s-ar putea ca acele celor două instrumente să arate nord-nord-est în acelaşi timp.

miercuri, 14 octombrie 2009

Platon

"În vederea căruia dintre aceste două scopuri a fost făcută pictura?
Oare spre a imita realul aşa cum este, sau a imita aparenţa aşa cum apare; ca o imitare a unui aparenţe sau a unui adevăr!" (Platon, Republica (?))

Spunând acestea şi poate prea repede, profesorul s-a făcut că nu înţelege. Tânărul dibaci, în continuare, îi povesti despre „oglindă” şi nici de data asta profesorul nu tresări prin a-i da satisfacţia unei aprofundări. Mult mai târziu, când noaptea tresărea, profesorul gândi la un pahar de vin, asupra mediocrităţi lumii. Lume din care şi el făcea parte.
Afară începu ploaia şi profesorul deschise fereastra, de la etajul 7, oraşul clipea şi, în ploaia deasă, părea că dă semne de oboseală.
Pe pervazul geamului se aşeză o vrabie, care se scutură de apa ce pătrunse printre pene şi cuprinsă de căldura ce venea prin fereastra larg deschisă nu se grăbea să zboare.
Privind la ea, omul fu cuprins de o mare compasiune şi toate adevărurile lui începeau să zvâcnească spre a a fi eliberate. Într-un fel se simţea ca Pandora, în a elibera sau dimpotrivă a închide ceea ce el acum simţea, spre bine sau spre rău. Gândind atât de mult la acestea, întrebă vrabia ciufulită:
- Oare eu pot să zbor aşa ca tine? Oare am voie să mă gândesc la asta?
Şi privind cum puful alb răzbătea prin penele cafenii, primi răspunsul:
- Numai dacă vrei!
Poate pentru ultima dată în ziua aceea, ce se dorea a se termina, profesorul se-ntoarse cu spatele la interlocutorul său, poate nepăsător sau poate că îşi mai punea un pahar de vin.
Şi privind din nou cum puful alb răzbătea prin penele cafenii, dădu răspunsul:
- Vreau!
Şi zbură, zbură prin ploaia deasă şi rece deasupra oraşului. În zborul său se luă la întrecere cu toţi vitezomanii oraşului, care în ciuda ploii sfidau moartea. În zborul său razant văzu catedrala cum nici un elicopter nu reuşea. Toate simţurile sale pulsau şi atunci a strigat atât de tare încât luminile oraşului mai pâlpâiră încă o dată:
- Nu am nevoie de adevăruri!
Nu contează că nu-l auzi nimeni în afara filamentelor de tungsten-wolfram ale becurilor, contează că a spus-o şi în acel moment uită zborul.
Dimineaţa, când se trezi, îşi aminti totuşi „zborul”, dar adevărurile păreau din nou că organizează o evadare şi atunci îşi dădu seama că visase.

duminică, 11 octombrie 2009

Stări


Sunt sigur că există o cale spre creaţie, spre ideea în care devenind liber poţi crea. Devenirea de fapt este o formă de sfinţire, ori de sfinţi în viaţă n-am prea auzit. Poţi să devii orice în contrast cu societatea; sfânt nu vei fi, în schimb ridicându-se deasupra ei începi să deţii această calitate.

sâmbătă, 10 octombrie 2009

Pantera



Privirea ei
video
de gratii atîta s-a lovit
încît în ea nimic nu mai păstrează

Şi parcă mii de gratii tot trec necontenit
şi după gratii lumea încetează.

Al paşilor puternici mers mărunt
ce-ntr-un minuscul cerc se învîrteşte
e ca un dans al forţei în jurul unui punct
în care-o ameţită voinţă s-odihneşte.


Dar vălul ochiului, din cînd în cînd,
se-nalţă. O imagine pătrund
e,
prin liniştea-ncordată a trupului trecînd,
şi piere-n golul inimii profunde.

de Rainer Maria Rilke
În româneşte de
Al. Philipide

Zâna


Dacă am şti de unde a apărut zâna, am dezvălui o parte a creaţiei.
Ceea ce farmecă cel mai mult sunt întrebările şi aflând răspunsurile în grabă, nu am reuşi decât să ne afundăm într-un labirint. Toate dezvăluirile ar fi confuze, rătăcirea nu ar însemna pierderea drumului, ci uitarea lui.
Eu am văzut Zâna, dar în acelaşi timp am văzut şi pe Lizuca.
Întorcându-mă spre poveste, l-am văzut şi pe Patrocle, câinele Lizucăi. El este acolo în tablou şi dezvăluind locul ar fi păcat, pentru că pierdeţi finalul.
Tabloul îmi arătă flori arborescente, un sol scufundat şi o lumină roşiatică a unui început de soare. Prin asta, cred eu, Zâna poartă şi un nume, un nume dat de Sadoveanu: Lizuca. Aici văd copila îngrijind şi alintând o floare, care parcă aplecându-se, simte prezenţa ei. Nu mai este nimeni acolo, doar Patrocle, şorecarul jucăuş, undeva în stânga jos, deasupra buturugii maronii.
Stropi galbeni de polen evadează. M-am pătat.

vineri, 9 octombrie 2009

Sfârşitul infinitului





Am aflat că totul se termină; nu am întâlnit un mort ci o coloană, un obelisc ce ţintea soarele. A fost singura dată când aveam punctul de sprijin ca să ridic universul. Soarele părea comandat, trasa un arc pe bolta cerească, urmărit parcă de coloană; de Coloana Infinitului.
Atunci am văzut umbra ei, întinsă pe iarba umedă şi proaspăt tunsă. Umbra ei s-a terminat în faţa mea şi asta m-a speriat; cu mine se termina ceva. M-am uitat în sus şi-am văzut-o cum sprijinea soarele, cum fără ea se putea produce în orice clipă o stare de haos. Toată entalpia universală zvâncnea din verticalitatea ei, şi-am văzut şi-am jurat să nu spun la nimeni; soarele se hrănea cu energia ei capilară. Probabil că de aici nebunia alimentată de secret şi de aceea nu spun precum am jurat, dar scriu.
Toată geometria perfectă era pierdută-n umbră, totul devenea mai suplu şi în acelaşi timp mai elastic. Umbra Coloanei Infinitului era creaţia Soarelui, aşa cum, ea a fost creaţia lui Brâncuşi. Dar soarele crează în fiecare zi o nouă umbră, reparând de fiecare dată greşelile zilei trecute. Nu am nici o îndoială că el nu va termina creaţia sa în umbră.
În perfecţiunea sa, va da naştere cataclismului.
Se va împlini infinitul.
Toate eforturile acestei planete vor înceta. În partea asta de Univers, s-a produs Creaţia. Creaţie numită de noi, acum; Coloana Infinitului. Zeul a făurit-o şi s-a numit Brâncuşi pentru oameni. Soarele termină Umbra şi odată pornit ceasul, coloana va face parte din Marele Plan Solar.

marți, 6 octombrie 2009

Societatea - Marele paianjen


Dacă am compara lumea în care trăim cu o imensă pânză de paianjen, am reduce tot optimismul trăirii nostru la o zbatere fecundă. Zbatere ce provoacă unde care, agitând firele de pânză nu ar face decât să avertizeze Marele Paianjen - Societatea umană.
Balzac într-o luciditate continuă a scris roman după roman despre societatea umană, de atunci sau mai de devreme, dar a denumit-o "Comedia Umană". Relansând ideea mult mai târziu Proust a caracterizat-o, pe ea, societatea umană, ca un "timp pierdut". Sunt vremuri în care totul se concentra, se distila până la epuizare; James Joyce îl va regăsi pe Odiseu, iar Virginia Wolf va descrie un drum "Spre far" într-o singură zi. Joyce va desăvârşi de fapt quintesenţa unei zile în romanul Ulysses, unde tatăl se naşte fiu şi căutarea identităţii va fi perpetue.
Astăzi lucrurile acestea ţin de artă, de nonşalanţa discursului propriu în faţa oglinzii; tot o regăsire, cum am citit în Jaccard; despre schizofrenicii ce se caută în oglindă.
Astăzi Omul este liber. Liber să danseze pe plasă, sau pe sârmă ca jongleurul lui Nietzsche ce atrăgea mulţimea în dauna lui Zarathustra. Ce libertate în care căderea este de fapt ce-a mai admirată şi nu exerciţiul de echilibru; nu balansul şi nici efortul de mişcare, ci alunecarea?
Existenţialismul francez a dezvoltat foarte fluent toate "căderile", alunecările sau pierderile... ceea ce astăzi toate acestea par marginalizate de confortul nesperat al omului modern. Cetăţeanul matur al acestei societăţi libere nu se sinucide din cauze sentimentale, sau din angoase de identitate. Catalizatorul suicidului este debitul din bancă sau pierderea proprietăţii în urma neachitării ipotecii scadente. Se poate face artă şi din a urmări un scadenţar cu toate zilele de întârziere înscrise în el, a penalităţilor şi a notificărilor transmise. În urma leasingului maşinii personale aceasta devine o piatră de moară şi nici înjumătăţirea preţului în primul ei an de viaţă nu te scapă de ea. Instrumentele omului ancorat în contemporan sunt: un apartament sau casă, bine pus la punct (indiferent de costurile generate), o maşină bună (asigurată din multe puncte de vedere), o asigurare privată (care în anii trecuţi rata ei lunară trecea neobservată) şi ne vom pierde prin multe electrocasnice şi multimedia, mai apoi. Ca nivel de informaţie prezenţa necesară a "celularele", a abonamentul la cablu, de ce nu şi Internetul şi măcar o revistă bilunară, dacă nu un cotidian; dacă el nu, atunci partenera. Despre ea, ca reprezentant al feminitaţii contemporane ar fi prea multe de scris.
Suicidul despre care pomeneam nu este cel clasic; cu funia-n gât şi cu săpunu-n mână. Nici măcar nu ar fi de dorit să transformăm totul într-un roman poliţist, în care vinovaţii (instrumentele) i-am enumerat deja. Totul este mult mai lent, mai leneş. Dispariţia pe rând a instrumentelor, crează "lobotomii"; omul nostru nu mai poate merge cu autobuzul (din cauza mirosurilor), aşteptarea în staţii naşte dezechilibre asemănătoare autiştilor, nu mai poate ţine minte nimic, nici măcar un număr de telefon, sau o oră la care trebuie să se scoale sau să se întâlnească cu cineva. Greutatea exprimării proprii asupra unui eveniment, lipsa de iniţiativă în luarea unei decizii în lipsa televiziunii sau a unui canal informaţional. Toate acestea prin abundenţă, sau prin lipsă rătăcesc cetăţeanul; momentul în care el se va zbate va fi propice societăţii, aceasta din urmă ducând tot timpul o lipsă de material pentru plasă.

sâmbătă, 3 octombrie 2009

Omul invizibil


Dorinţa de-a fi invizibil, poartă în ea germenele evadării. Dacă privim evadarea ca acel vis, care adus în minte dimineaţa, ne dă în acea zi maxima trăire. Nu poţi evada nefiind închis, dar poţi percepe barierele. Orice vorbă, mai ales orice negaţie, venită din partea celorlalţi aprinde culoarea roşie a semaforului. Intervin aşteptările şi mai apoi refulările; dorim să fim invizibili. Dacă putem să ne prefacem că nu îi vedem pe ceilalţi, că nu îi auzim şi noi la rândul nostru tăcem şi stăm cuminţi, să ştiţi că ei trag cu ochiul.
Nu poţi să nu exişti, atâta timp cât respiri, cât produci mişcare. Dacă ai deveni invizibil toate acestea ar dispărea: respiraţia ta, mişcarea ta şi prin asta ai putea să exişti în afara celorlalţi, de fapt asta dorim la urma urmei.
De ce să votezi când statistica te învinge, de ce să te manifeşti când şeful tău de fapt nu doreşte asta.
Ai putea să devii "câine", dar "viaţa de câine" duce la cinismul absolut şi nu eşti pregătit pentru asta. Poţi frământa boţul de pâine prefăcându-te că mănânci, dar toţi din jurul tău îţi vor observa nervozitatea şi nu foamea. Nu poţi trăi fără mâncare, dar poţi să amâni, în schimb angoasa te preface, nu-ţi dă pace şi tocmai atunci ceilalţi te observă, de fapt trag cu ochiul; doresc să fiu invizibil.
Odată acceptată cererea, drum de întoarcere nu mai există. Te afli într-un torent unisens. Devii autist.

joi, 1 octombrie 2009

Hipparchia


"A apărut cu el* şi la banchetul dat de Lysimah **, unde ea îl înrundă pe Theodor, denumit ateul, prin următorul sofism: Orice acţiune, dacă-i făcută de Theodor, nu-i nedreaptă şi nu va fi nedreaptă nici dacă-i făcută de Hipparchia; Theodor nu face nimic nedrept când se loveşte singur; de aceea nici Hipparchia nu face nimic nedrept când îl loveşte pe Theodor. El nu găsi nici un răspuns la argumentarea ei, dar îi ridică în sus rochia. Hipparchia însă nu dădu nici un semn de tulburare, lucru ce ar fi fost firesc la o femeie."

din Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Ed. Polirom, Iaşi 1997, pag.216 jos.

imagine by

http://en.wikipedia.org/wiki/File:Crates_and_Hipparchia_Villa_Farnesina.jpg
________________________________________________
* cu soţul ei, Crates din Teba, unul din discipolii renumiţi ai lui Diogene cinicul.
** general macedonean al lui Alexandru cel Mare, după moartea acestuia fiind unul din diadohi, devind conducătorul Traciei elenistice; este binecunoscut conflictul acestuia cu Dromihete, regele dacilor de la nord de Dunăre.
*** "Theodor era un discipol de al lui Anniceris şi al lui Dionysios dialecticianul, după cum aminteşte Antisthenes în Succesiunile filosofilor. XIII. El considera bucuria şi durerea ca scopul suprem, cea dintâi fiind produsă de înţelepciune, a doua de prostie..." tot din Diogenes Laertios, pag. 115, mijloc.

luni, 28 septembrie 2009

Searching - Căutări

video
In Dialectic of Enlightenment, Adorno and

Horkheimer comment on the ruse of reason

involved in Odysseus' encounter with Polyphemus

in Odyssey. Odysseus employs cunning to trick

the Cyclops, calling himself "Udeis", a word

which also means nobody. The authors claim that

this double entendre can be interpreted as

a"formalistic" recognition that words may have

a number of meanings. Such a discovery opens a

breach between words or concepts and the

objects to which they refer, creating an

antagonism between subject and object which will

only increase as history progress.

See
Dialectic and Enlightenment, translated by John
Cumming. (New York: The Seabury Press, 1972) p.60.

http://books.google.com/books?id=8UtwDwenWBwC&pg=PA160&lpg=PA160&dq=translate+udeis&source=bl&ots=GsPKgxrj9_&sig=OhetGTY4iRboXhHtAtwdgQL_G-c&hl=en&ei=Z_DASoO_JouFsAbWmKQl&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=2#v=onepage&q=&f=false

duminică, 27 septembrie 2009

Organon (o fabulaţie)


Fervoarea cu care omul construieşte solidifică timpul în care natura face acelaşi lucru. Atunci când aceasta explodează şi dă naştere la cataclisme, numite "naturale", timpul se scurge pentru căutarea victimelor nevinovate, a supravieţuitorilor, a bunurilor. Timp în care îngrijorarea umanităţii scade liniar şi de aceea termenul de "natural" a devenit sinonim cu cel de "obişnuit".
Dorinţele umane concură, de fapt cu cele "naturale" şi de ce ar fi "neobişnuit" ca ceea ce omul în scurta lui viaţă să facă ceea ce natura a lucrat în milenii. Diferenţa constă în perenitate, adică în relativitatea umană asupra existenţei. Cât poate supravieţui o construcţie, o înălţare a omului? În cele din urmă tot natura se ocupă de curăţenie şi într-un apendic a ceea ce numim noi "cataclism", reciclează totul.
Preocupat fiind de aceste lucruri, le-am putut dat curs în urma întâlnirii mele cu o vietate destul de ciudată; un organism de piatră: Peştera Ţolosu.
Fără a intra în amănunte ce ţin de geologie, speologie sau tehnica singuratăţii, pot spune că Ţolosu are toate proprietăţile unei fiinţe.
Ţolosu se închide la prima ploaie torenţială şi orice acces din exterior este foarte greoi. Cele cinci sifoane care blochează intrarea fac pe orice profesionist să-şi rupă măcar un colţ din diploma de scuba-diving. De altfel nu merită să intri în Ţolosu în astfel de condiţii. Înăuntru ca în stomacul unui Moby Dick multiplicat de 100 de ori, cascade şi ploi torenţiale, fac viaţa mai mult acvatică, "umbroasă" şi rece. Loc uscat nu există. Umiditatea în creştere face ca plămânii să suporte acea presiune a vaselor comunicante prin care sifoanele cedează sub presiunea miilor de hectolitrii de apă venită din coada sa, de prin tavan, de prin toate izvoarele laterale, care vara pe secetă par ca nişte orbite. Numai zeii care se transformă în ploaie reuşesc să intre în Ţolosu în toată dimensiunea lui. Acum Ţolosu trăieşte, respiră şi din când în când, sifoanele se înneacă, iar afară izbucnesc torente de apă. În el nimfele dănţuiesc fericite, ascunse de privirile zeilor. Râsul lui umple "marmitele" de afară cu apă, mari ulcioare săpate în calcar de apa ce se prăvale de sus în Caraş. Nu-i loc de lumină, ci doar de o reflexie scăpată de intrarea scufundată, atunci când soarele aleargă spre asfinţit Ţolosu trăieşte, asemeni unei fiinţe întoarse pe dos. Dacă blana, pielea, penele sau solzii sunt în exterior şi apără vietăţile de intemperii, la el totul se află în interior. Toate formaţiunile cristaline, toate culorile şi toată viaţa este în interior. Orice undă de aer cald înaintează până când răcindu-se se transformă în vapori pe pielea tare şi colţuroasă. Puţin mai târziu în acel loc se va naşte un strop de apă ce va dizolva calcarul local şi o va lua la vale, dacă va putea, sau pur şi simplu îşi va da drumul, fără paraşută, pe locul ochit unde alţi înaintaşi încearcă să ridice un falus, numit osentativ de geologi: stalagmită. Oricum Ţolosului nu-i pasă cum îi numim noi organele interne, el desenează. Toţi oxizii metalelor aduşi de zei prin acele ploi sacre, devin urme pe suprafaţa lui, urme mutate şi adâncite de apă. A crede prin asta că putem da şi de aur, ar fi prea de tot (aluzie la legenda naşterii lui Perseu, când Zeus pentru a o seduce pe Danae, ascunsă de tatăl ei în subsolurile palatului regal s-a prefăcut într-o ploaie de aur, care s-a strecurat până la ea).
În tumultul vieţii lui, Ţolosu este preocupat de curăţenie, totul se spală şi acolo unde apa nu are efect se mai pune şi puţin nisp. Nisip adus tocmai din coada sa. Terminaţie ce ascunde cea mai întunecată plajă de pe planetă.
Ţolosu îşi depozitează la intrare tot nisipul care i-a spălat osatura, nisip pe care la vreun strănutat îl mai aruncă şi afară. După o astfel de curăţenie, culorile se pregătesc de strălucire, întocmai ca stelele tinere ce-şi pregătesc fuziunea. Pregătit parcă pentru o vizită pe care niciodată nu o va efectua, Ţolosu îşi aşteaptă de fapt musafirii care vara pe secetă, o dată la câţiva ani, au marele merit de-al vizita. Atunci adoarme, seceta şi căldura, fac ca nimfele să se ascundă în firidele pereţilor, adânc. Existenţa lor este trădată de picurii de apă care mai cad din tavan, la intervale greu de definit.
Odată cu plecarea apei, lumina de la intrare saltă jucăuşă în încercarea de-a ajunge în adâncul peşterii. Neputincioasă, ea este prinsă în jocul reflexiei şi al absorbţiei şi mai mult de câţiva zeci de metrii nu reuşeşte să înainteze. Mai departe o duc oamenii, curioşi, care pătrund în marea cavernă uimiţi şi copleşiţi de adâncimea spaţiului. Nu este de mirare că într-un asemeni întuneric înalt, unii oameni jură că au văzut stelele cerului. Şi poate că au dreptate, căci într-o viziune cilindrică lumina stelelor s-a strecurat odată cu ploaia printre pietre. Lumina prinsă în stropul de cristal lichid evadează când acesta cade în interior, în întuneric.
Ţolosu doarme şi sub niciun chip nu se va trezi, oamenii care duc lumina mai departe în el nu reuşesc asta. Totul va dura o clipă, pentru el starea aceasta este infinit de mică, până la prima ploaie.

vineri, 25 septembrie 2009

Schopenhauer şi Oedip


"Curajul de-a merge până la capătul problemelor îl defineşte pe filosof, îi scria Schopenhauer lui Goethe. El trebuie să fie ca Oedip al lui Sofocle care, încercând să-şi eludeze teribilul destin, îşi continuă neostenit căutarea, chiar şi atunci când ghiceşte că răspunsul nu-i va aduce decât oroare şi spaimă."
din Roland Jaccard, Tentaţia Nihilistă, Ed. Bastion, Timişoara, 2008, pag.60 sus
imaginea din muzeul din Delphi

Escher


Toate temerile omului modern sunt îngropate sub liniile lui M.C. Escher; toate transformările, toate simbiozele şi mai ales toate metamorfozele. Omul lui Escher este dezorientat, toate perspectivele euclidiene sunt date peste cap, aici albul trece în negru şi îngerul în demon, de aceea drumurile se rătăcesc în nesfârşite benzi şi noduri ale lui Moebius.
Căutând ceea ce a realizat Escher veţi putea să vedeţi ce-au continuat alţii după el.

http://www.mcescher.com/

miercuri, 23 septembrie 2009

The Charioteer


"El prinde frâiele în mâini şi dintr-un salt, îşi vâră tălpile în cele două încălţări din car." 1.)


1.) Euripide, Hippolytos, din "Teatru Complet, Euripide", Ed. Arc şi Gunivas, Chişinău 2009, traducere, prefaţă şi comentarii de Alexandru Miran, pag.541 miljoc.

Orice avânt este necesar. Asta ajută clipa să treacă mai încet, ochiul să nu clipească, memoria să fie inundată de lumina înconjurătoare.
Pentru ceea ce omul devine drept; cu ochii s
ăi ce sunt lumina farului al cărui corp este: ca să vadă necunoscutul din faţa sa. Ca mai apoi să-şi zică: "Acum ştiu!"

luni, 21 septembrie 2009

Linia

Dacă într-o linie frântă de atâtea stele întâlnite am reuşi să le unim pe toate, adică să cuprindem într-o ţesătură de linii toate constelaţiile, prin asta să desenăm o hartă stelară a cărei figură ultimativă să ne introducă în ideea de unicitate, atunci Dumnezeu, poligonal şi infinit în ţesătura de triunghiuri ce-l compune, ar reuşi să-i cuprindă pe toţi sfinţii pe care omul îi tot aruncă-n calendare. În diversitatea sa politeistă omul păcătos nu mai inventează zei, ci sfinţi, iar peste o sută de ani, surprins de alt triunghi, omul va invita şi nimfele să facă parte din panoplia sărbătorilor calendaristice. Aşa vom învia din nou natura, odată cu fiecare înviere anuală.

miercuri, 16 septembrie 2009

Dinspre, de acolo, de la ei; grecii antici...


Săgeata slobozită de Paris de pe zidurile Troiei, spre călcâiul lui Achiles, a fost călăuzită de Apollo. Zeul Luminii ţinea partea troienilor împreună cu alţi zei olimpieni. În ceea ce întreprinde omul, zeii sunt de partea lui sau dimpotrivă.

Undeva în mintea zeului lucrurile stau altfel decât în mintea omului şi totuşi după toate cele petrecute omul le pricepe şi se închină zeului şi-l laudă pentru înţelepciunea sa. Spre amurgul vieţii omul păleşte şi mintea-i o ia razna, el gândeşte că totuşi zeul, în marea lui cunoaştere, putea să dea faptelor din tinereţea lui o altă turnură. Dar omul este bătrân deja şi lipsa sa de voinţă nu-i mai poate provoca vreo schimbare, iar zeul îl priveşte cu condescendenţă.

Fiind la Delphi, exilat în Focida, la sora tatălui său; Orestes, primeşte poruncă prin gura Pythiei să-şi răzbune tatăl, pe Agamemnon; acel brav conducător de ahei ce-a îngenuncheat Troia. Dar Apollo îl ura pe Agamemnon îndeajuns să-i dorească moartea. Îl ura pentru că nu l-a ascultat când i-a cerut să nu se atingă de Cassandra, fiica Hecubei, regina Troiei, soţia lui Priam.

Acum Zeul îl îndeamnă pe Orestes la crimă, la răzbunare. Prin asta arătând cât de mult le place lor, zeilor, ceea ce oamenii doresc cu putere şi ţin asta în străfundul inimii lor.

Orestes duce la îndeplinire nu numai voinţa zeului, dar îşi îndeplineşte şi scopul. Fuga lui de la Micene a avut un scop, întoarcerea spre răzbunare. Odată îndeplinit acest scop, Apollo se retrage şi el. În schimb apare Zeus, Marele Judecător şi conchide: Orestes trebuie pedepsit şi trimite „furiile” pe acesta.

_____________________________________

Furii (lat. Furiae; Dirae) Corespondent roman pentru cele 3 Erinnys din mitologia greacă; numite de romani Alecto, Magaera, Tisiphone, Furiile sunt fiicele zeiţei Nox ( - Nix); atributele cu care au fost investite de zei sunt: înfrânarea răului, potolirea certurilor şi urii între oameni. Totodată, Furiile patronează răzbunarea pentru sângele vărsat al părinţilor, iar după o definiţie a lui Vergiliu (Eneida, III, 331), ele chinuie pe ucigaşi, provocându-le mustrări de conştiinţă.

Erinnys; Eumenides (Allekto, Megaira, Tisiphone) Zeiţe ale răzbunării şi blestemului

(- Nemesis), în mitologia greacă, socotite genii feminine pedepsitoare. Erinnys erau reprezentate cu aripi pe umeri şi cu şerpi pe cap în loc de păr. Au fost născute de Gaia, după ce s-au zămislit din sângele scurs din mădularul mutilat al lui Uranos: ele urmăreau mai ales pe ucigaşi, chinuindu-i cu neîncetate mustrări de conştiinţă, dar totodată pedepseau încălcarea legilor nescrise ale tradiţiei, răzbunând nesocotirea dreptului familial şi vărsarea de sânge omenesc (- Furii).

Definiţii din

Dicţionar de Mitologie Generală de Victor Kernbach, Ed. Albatros, Buc.1983, pag. 230 şi pag. 196.

joi, 10 septembrie 2009

Elektra


Orice aspect tragic este eliminat în teatrul modern, ceea ce devine tragic în concepţia actuală este omul pus în faţa faptelor care, de fapt nu au nici o legătură cu el. Omul modern devine tragic când el se zbate într-o lume pe care n-o înţelege. El începe să plângă şi să se zbată în neputinţa sa de a vedea un orizont. Orice piedică îl privează pe acesta, pe omul actual, de legatura sa cu un trecut în care aceasta nu exista. Era tot timpul mai bine înainte să se întâmple şi tocmai în asta constă tragedia lui, că se întâmplă şi ce vină are el.
În Elektra, piesa tragică al lui Euripide, toate s-au întâmplat deja.
Războiul troian s-a sfârşit!
Marele Agamemnon a ajuns acasă. În aceeşi zi a şi fost ucis de soţia sa Clitemnestra împreună cu Egist în condiţii ruşinoase.
Orestes fuge, este salvat, ajunge la Delphi.
Cu sora sa, Elektra, împreună ei; copiii lui Agamemnon nu se vor regăsi decât după mulţi ani, iar ea în tot acest timp fiind decăzută din toate drepturile sale nobile.
În cazul lor, nimeni nu se plânge de soarta sa, nimeni nu doreşte decât răzbunare. Aşa începe tragedia, cu faptele lor.

joi, 3 septembrie 2009

Hermes


Hermes of Praxiteles
Olympia, Greece
(340-330 B.C.)

Found during excavations at temple of Hera in 1877.
The messenger of gods, charged by Zeus to take the infant Dionysos to the Nymphs, who where to nurse him, rest on the way having, thrown his cloak over the tree trunk.

In his raised right arm he was probably holding a bunch of grapes, a symbol associated with the future god of wine. Dionysos reached out for it.

The sculptor brought out the beauty of figure by expressing the Olympian serenity of the god's face and the harmony of his body. The highly polished surface adds to the gracefull and soft characteristic of the art of Praxiteles.


Parian marble. Height 2.13 m.
The calves and the left foot are restored with plaster

miercuri, 2 septembrie 2009


Sfinxul din imagine face parte din colecţia muzeului de arheologie din Corint, muzeu ce se află în cadrul sitului arheologic. Vechimea lui este datată la anul 500 - 550 B.C.
Imaginea a fost prelucrată în vederea scoaterii în evidenţă mai ales a formei sfinxului, în spatele acestuia exista un fragment de statuie, iar imaginea surprindea şi colţul încăperii. Statuia are cam un metru şi jumătate înălţime
După un pahar de Metaxa:
Ochii care privesc de jos în sus; muşcă, nu zâmbesc!

marți, 1 septembrie 2009


"In Greek mythology, perhaps no hero is so enduring as Herakles, and his victory over the lion – the first of his twelve labors – clearly associates him with Nemea. Since the skin of the lion was impenetrable, Herakles had to wrestle the lion and strangle him. Then, with the lion’s own claws, Herakles skinned the beast, thereafter wearing the skin over his back as a kind of armor (Alexander the Great adopted this same iconography in his coins). One reads in general handbooks and guides that Herakles, as a thanksgiving to his father Zeus for his victory over the lion, established the Sanctuary of Zeus and the games. However, the only archaeological evidence of the myth, discovered at Nemea, consists of small bronze lion’s head attachments and a gold foil relief representation of Herakles’s face with the lion’s skin tied under his chin. The paucity of evidence is not surprising, however, for the connection between Herakles’victory over the lion and the foundation of the Nemean Games is first mentioned in ancient literature no earlier than the 1st century AD."

from
NEMEA, a guide to the site and museum, Stephen G. Miller and other, Athena 2004, page.34 up

luni, 31 august 2009

Poveste


Odată ajuns în muzeu, toate secretele acestui coif sunt dezvăluite.
Privit îndeajuns acesta începe să povestească, nu oricui, nu oricând.
Două lovituri au surprins hoplitul; prima frontală, cu o mare probabilitate de a fi o piatră aruncată dintr-o praştie. Şocul l-a ameţit şi acesta a căzut pe partea dreaptă, pe spadă (presupunând că ostaşul era dreptaci), cu faţa spre duşman, încercând să se apere cu scutul. A doua lovitură nu a venit după mult timp. De data aceasta, lovitura a fost mai mult ca sigur mortală. Locul afundat din partea stângă poate fi de la o ghioagă sau o altă piatră de mari dimensiuni. Aceasta fiind lovitura de graţie.
În mijlocul acestei lupte duşmănia era mare, soldatul căzut a fost lovit din nou. Nimeni nu poate spune adevărul. Toate acestea sunt supoziţii şi poveşti.

duminică, 30 august 2009

Lacul Bucura


Lacul glaciar Bucura, Retezat: un imens altar inundat, străjuit de piscuri de peste 2500 de metri, o formă glaciară lichidă prin care natura dăruieşte oamenilor ideea de perfecţiune; prin puritatea apei, a vieţii şi a spiritului.
Nici imaginile, nici cuvintele nu pot întregi acea geometrie alpină, acea suprafaţă de aproape 9 ha prin care cerul oglindindu-se, şopteşte ceva: vântul.


marți, 25 august 2009

Micene (Mycenae)



Trecând de Poarta Leilor, dai brusc de-un deal; este „citadela”, care sub greutatea mileniilor s-a cocoşat şi parcă s-a aplecat spre poartă, spre intrare.
Micene se-nchină! În ruga ei se dovedeşte neuitarea. Dacă ar fi fost o broască ţestoasă şi nu o cetate, pe carapacea ei am fi putut stabili ordinea lumii. Ordine geometrică pe de-o parte, pe care grecii contemporani au reuşit să-i găsească un echilibru: palierele orizontale.Aici a fost „propylonul” (intrarea în palat), o suprafaţă dreaptă cu amprenta celor două coloane imense. Mai sus alt palier ce desemna „casa de oaspeţi”, apoi curtea mică şi în sfârşit, mai sus, pe un plan mare, acoperit ici colo cu folii de nailon, Megaronul; palatul regal. Toate suprafeţele paralele, ca nişte „idei” ce îşi aşteaptă desăvârşirea.
Pe de altă parte, locul –care ar încăpea în centrul civic al oricărui municipiu european- a fost scena unei mare tragedii antice. Urcând meandrele betonate şi odată ajuns sus, în cel mai înalt punct al citadelei, poţi spune că ai atins şi ai respirat paşii, urmele, umbrele celor dispăruţi, celor puternici, celor laşi, celor viteji, celor nemernici... aceasta este Micene, prin care cunoscând istoria sa, vedem cealală ordine: cea morală.
Plecând în grabă Agamemnon nu a putut lăsa vreun om de încredere; care ar fi trebuit să supravegheze ordinea cetăţii. Ideal a rămas nevasta, regina Clitemnestra, care contrar politicii masculine ar fi fost conducătoarea pe drept a uneia dintre celei mai mari cetăţi ale Eladei. Probabil de aceea mitul, sau poate chiar realitatea de atunci îl introduce pe Egist, ca viitor amant al reginei şi ulterior rege „pârât” al Micenei. Clitemnestra nu putea fi singură, motivele unei trădări cu „vărul” Egist existau. Flota împotmolită în dreptul capului Aulida (în apropierea Atenei), din cauza absenţei vântului, cerea o decizie. Întrebat, Chalcis, preotul; a îndrumat spre un sacrificiu.
Ordinea lumii este firească; tatăl pleacă la muncă, lăsând acasă copiii. Aceştia devin într-un fel educaţia mamei, prin asta „sacrificiul” tatălui. Ulterior orice viitor este aruncat în seama mamei, tatăl dispare. Arta prin toate formele ei de reprezentare a încadrat femeia ca fiind starea de creaţie, genomul artistic. Bărbaţii s-au întrecut în asta, au „cântat” de mii de ori „dorul de ţâţică”.
Într-un fel povestea se repetă, altfel. Astfel Herodot pomeneşte de regele Lidiei, de Candaleus care este ucis de Gyges, amantul reginei. Cum s-a-ntâmplat asta este altă poveste, cu alte motive.
Educaţia monoparentală s-a sfârşit. Agamemnon s-a-ntors şi-a fost ucis. Oreste, fiul, s-a-ntors şi l-a răzbunat pe tată, ucigând-o pe mamă şi pe Egist. Oreste a rămas fără părinţi şi „furiile” s-au pornit asupra lui.
Copiii din ziua de azi nu mai au parte de educaţie parentală, „ecranul” cu care vin în contact spre adolescenţă nu se pliază întotdeauna pe personalitatea lor, apărând astfel formele de violenţă juvenilă. Copiii nu se mai răzbună pe părinţi, ci pe societate. Societatea nu mai educă, ci impune; nu rezolvă, ci ignoră. Tata la muncă, mama la muncă; în spatele lor copiii la grădiniţă sau la şcoală, sau altundeva. Orice legătură cu familia dispare; membrii lor par alungaţi, împrăştiaţi, cuprinşi de monotonia faptelor zilnice. Nimic nu pare că va rezolva această problemă, poate doar timpul. Tragedia antică de la Micene este tragedia omului actual; a omului părăsit de familie şi de zei.