duminică, 30 septembrie 2012

Amazoana

Muzeul Național de Istorie Pireas, Grecia
Există o memorie ancestrală a umanității care odată cu progresul tehnologic se pierde; amintirea unui matriarhat, existența unor femei luptătoare - Amazoanele. Miturile antice le-au încorporat, astfel că au primit chiar și nume, doar câte un nume.
Basoreliefurile ce îmbracă templele conțin scene din lupta grecilor cu amazoanele. Scenele sunt teribile, se poate crede că nu sunt scene de bătălie, poate vreun dans. Să estetizăm istoria, să o facem mai frumoasă, mai caldă, astfel ca viitorul să sune mai bine în pași de dans.

sâmbătă, 29 septembrie 2012

Apropierea de infinit


≪Iar religia este pentru Müller „o facultate a spiritului care, în mod independent, mai mult aș zice, în ciuda sensului și rațiunii, îl face pe om în stare să priceapă infinitul sub nume diferite și în deghizări  schimbătoare. Fără această facultate n-ar fi posibilă nici o religie, nici măcar cel mai degradant cult de idoli și fetișuri, și, oricât de puțin ne-am aplecat urechea, am putea auzi în orice religie un geamăt al spiritului, freamătul sforțării de a înțelege ininteligibilul, de a exprima inexprimabilul, o năzuință spre infinit, o iubire de Dumnezeu.≫ 
Max Müller, Introducere în știința religiilor *

Pentru că de fiecare când pleca pe drumul său ceva îi parazita elanul, a decis să nu mai vadă și lucrul acesta s-a înfăptuit cum nu se poate mai ușor. Totuși auzul reușea să-i tulbure mersul și fără el parcursul deveni mai moale. Și mirosul, pe care zidul, fereastra, mobila îl făcea suspect de evadare, a fost eliminat. Când s-a foit, ceva l-a atins, când s-a legat simțea că plutește deja. Ușor, ușor, în mintea sa a început să se deschidă enorma carapace a cunoașterii.

Cunoașterea este ca o scoică rară, când puțin se deschide, pentru ca apa să pătrundă, doar un fir de nisip este primit, restul afară. Este adevărat că noi pomenim de acele scoici purtătoare de perle și nu de toată familia moluștelor cu un singur picior.

Totul este să-ți găsești scoica, spuse tânărul. Prietenii au râs de el. Mai bine-ți găsești o femeie, i-a replicat unul dintre ei. Acum, într-un spațiu ce părea acvatic, plutea între două orizonturi. Se apropia, asta știa foarte bine, urma doar să găsească scoica, și chiar putea să o facă de data aceasta -nu era prima dată aici.

Pentru că nu răspundea nimeni la telefonul fix, rudele au spart ușa și-au cotrobăit prin casă, în final l-au găsit pe bătrânel, sub pat, ghemuit, cu genunchii la gură, legat cumva, acoperit și înghesuit în pături spre zid.

„A găsit scoica! -spuse o bătrânică, toată ziulica îmi povestea despre ea”.


__________________________________
Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Albatros, 1983, pag.484, prima coloană, sus.




joi, 27 septembrie 2012

Întâlnirea mea cu Odysseus (Οδυσσέας)

Nu suport întâlnirile cu schimbul cărților de vizită, nu suport nici acele meeting-uri în care apar toate revelațiile acestei lumi, multe nu suport, dar dintre celelalte, coincidența este cea care mă omoară.
Orice pregătire din partea lumii mă găsește nepregătit.
Orice coincidență îmi dă valoarea vieții pe care monotonia zilnică o aplatizează, prin asta dimensiunea în care eu viețuiesc crește, de sus văd tot timpul altfel, de sus din cireș.

Când m-am întâlnit cu Ulise (Odiseu), coincidența m-a făcut să aud imediat șoapta:
„Mă recunoști?”
„Cum să nu, ești tocmai debarcat de feaci pe Ithaca ta cea dragă, Athina ți-a preschimbat chipul și trupul într-un cerșetor...!”


O singură privire este îndeajuns, cea care orizontal ajunge totuși spre pământ.
O singură privire, dacă te străbate, îți este îndeajuns pentru a înțelege ceea ce privitorul nici nu a chiuit.
N-am mai primit nici-o veste de la Ulise, unii spun că de fapt călătoria lui, este călătoria bărbatului prin lume. Atunci de ce a trebuit să treacă atâția ani pentru ca eu să pricep asta?

miercuri, 26 septembrie 2012

Pinul de stâncă


În arta supraviețuirii domină principiul potrivit căruia dacă te uiți în spate cazi. Este vorba de a merge înainte cu orice preț, de a merge înainte împotriva tuturor vicisitudinilor și dacă, repet dacă, apare vreo oportunitate atunci agață-te repede de ea, pentru că s-a putea ca pe următoarea să n-o apuci pierzându-te pe drum.

Cele de mai sus ţin de societatea umană, de om. Pinul din imagine contrazice privirea aceea dăunătoare din spate, în faţa sa este marea şi tot în faţă, vântul îi suflă cu putere rupându-i crăcile, dezgolit pare că privește, sigur un pas înainte îi este fatal.

În golfuri abrupte precum cel de la Perati, apar singularități naturale, ai crede că după faleză lumea dispare. În fața ta, o insuliță și cam atât, o singură linie orizontală despică ceea ce nu cunoști, marea, de ceea ce nu vei cunoaște niciodată, cerul.

Insula Perati cu stânca adiacentă
Nu ajunge nici măcar atât, dorința de a cunoaște, întâmplarea face că ești acolo, tot întâmplarea face că exiști.


marți, 25 septembrie 2012

Meltemi - vântul unui nord îndepărtat

Elicopter pompier deasupra colinelor ce urcă spre Pentelikon
Suntem la sud de Evia (Eubeea) în coasta estică a Athinei, un vânt numit Meltemi bântuie pe aici lunile fierbinți ale anului. Proprietara, gazda mea, povestește că Meltemi se formează undeva în nord, în Marea Marmara. De acolo el vine și bate cu putere uscând totul. Trece peste marea insulă și întreține orice foc transformându-l în adevărat cataclism, incendiu. Când căldura crește, plantele uscate se aprind uneori instantaneu, atunci Meltemi începe să se joace cu focul. Orice neglijență umană în acest sens trebuie operată imediat.

În Grecia pământul are multă piatră, de aceea nu crapă, în schimb se preface într-o pulbere alburie pe care tălpile oamenilor o împrăștie foarte ușor în aer. Astfel apare piatra tocită, albă, marmura, osul muntelui. În lipsa apei, apare o transparență, marmura ce lucește dă impresia că în interior s-ar petrece ceva.

Anul acesta (2012) Meltemi n-a bătut, asta nu a slăbit vigilența pompierilor și întorcându-ne seara de pe ruine, bulevardul Marathonas a fost blocat de poliție, un șir de mașini de pompieri s-au îndreptat spre înălțimile colinare ale orășelului Nea Macri. Apoi la scurt timp s-a auzit zgomotul unui elicopter, noi ne îndreptam spre reședința noastră, de acolo, de pe acoperișul casei am putut vedea cum se năștea un incendiu. Dar Meltemi nu bătea, dacă s-ar fi petrecut asta puteam asista la un remake fierbinte al incendiilor devastatoare din 2009. Era ora opt după-masa din 28 august...

Am prins doar o singură noapte anul acesta, când Meltemi doar s-a furișat, a bătut chiar cu putere toată noaptea și-atunci când soarele se ivi din Egeea s-a strecurat undeva într-o peșteră, poate chiar în grota lui Pan, nu departe de noi. Îmi este dor de acest demon întruchipat în vânt, atunci când stăpânea pământul nu putea să-ți fie frică -toți se ascundeau în case, căci de cine putea să-ți fie frică, dacă nu de oameni. Dar este atât de demult de atunci.

luni, 24 septembrie 2012

Scurtă plimbare pe înserate

Baia îi oferi din nou siguranța unei priveliști duble, din partea cealaltă, propriul chip îi zâmbea din oglindă. Nu se putea machia fără să se spele pe dinți. Albul chiuvetei amestecat în spumă fină se lăsă dus în dâre lungi maronii. Se șterse cu un prosop și insistă cu acesta pe incisivi; se mai privi o dată, balansă maxilarul. Pe etajera lipită de oglindă, o panoplie de culori alcătuia un rococo subtil. Alese contur pentru buze, apoi pentru ochi, coloră spațiile descrise, apoi un pămătuf se ivi pe obrajii ei. Își drese părul cu o perie enormă, îl curbă oarecum în fața urechilor. Se mai privi odată. Privea un corp ce-și avea ascunse părțile intime într-un desu delicat, semitransparent.

În camera de zi se îmbrăcă încet, cu ochii atenți la ceas. Un taior superb îi acoperi trupul. Deschise ușa de la intrare și întunericul năvăli în hol. Chemă scurt cățeaua, care supusă, veni repede de undeva din străfundurile apartamentului. Îi puse lesa și o scoase în noapte la plimbare. Asta da singurătate, gândi ea, în momentul când aerul proaspăt îi umflă plămânii.

Într-un răsărit de lună plină, tocurile ei de 9, scoteau un zgomot absurd.

duminică, 23 septembrie 2012

Tragerea cu arcul

de Nichita Stănescu

 





Născând, femeia a strigat atât de ascuțit
de parcă ar fi tras din arc o săgeată
fix prin urechea mea dreaptă
fix ieșind prin urechea mea stângă.

*
Nichita Stănescu, Noduri și semne, Curtea Veche 2010,pag. 215.








Una dintre cele mai valoroase statui din bronz ale zeiței Artemis se află la Muzeul de Arheologie din Pireas (Pireu). Aici Zeița ne apare în splendoarea unei priviri oblice. Este poate clipa care încheie ziua, Zeița este obosită după o vânătoare lungă.
Artemis este unica Zeiță din mitologia greacă ce apare într-o dublă ipostază (atemporală). Atunci când zeița Leto naște pe insula Delos gemenii divini, Artemis este născută prima, ea - Artemis, la rândul ei, devenită matură o ajută pe mama ei să-l nască pe Apollo; lumină ce venea greu în această lume.

sâmbătă, 22 septembrie 2012

Pin-n vânt

De fiecare dată când mă uit în sus nu pot ignora vântul, cel care în invizibilitatea sa reușește să creeze apariții minunate ale mângâierilor sale. M-am gândit mult la vânt ca fiind o respirație, un efort al naturii de-a se odihni. M-am gândit la fel de mult că aș putea dormi în acest efort și lucrul acesta s-a întâmplat. Atunci am visat că sunt un zburător, un paharnic, un vestitor. Când m-am trezit eram beat.
Hermes - Muzeul de Arheologie și Istorie Națională Athina, Grecia

vineri, 21 septembrie 2012

Peisaj cu grasă


Un ferry a plecat și în urma lui fumul motoarelor a ajuns în portul turistic. Este ora prânzului, o căldură de august îngheață peisajul, niciun om. Motocicletele stau aranjate privind în larg, peste chei. Un microbuz pare uitat, dar albul său face front comun cu bisericuța din spate, cu bărcile, cu casele din jurul golfului. Nu este nimeni, în felul acesta absența umană este de nedescris. Înălțimile insulei despart cerul de mare, în stânga templul lui Apollo, o singură coloană supraviețuiește, în imagine nu se vede. În spate, tot în stânga, peste înălțimi: Templul Aphaia, care tot nu se vede.

În toată această panoramă se vede de fapt o grasă, este Geea (Gheea), ea se află atât ascunsă, cât și foarte vizibilă.

Zeița Pământului a redevenit grasă, a fost așa, dar omul a reușit să o slăbească, să o estetizeze, să o lucreze. Acum, doar a doua oară, Zeița s-a îngrășat, dar nu a fost așa tot timpul, este numai senzația noastră că ar fi grasă spun unii.


Undeva, departe de acele plaje albe, căci în Aegina te întâmpină -la stânga, o plajă deosebit de albă, copila desenează frântura prin care nisipul este cucerit de mare, sus căldura este roșie, jos algele sunt asemenea filmelor -totul este exagerat, este pentru a fi înțeles. La fel este tierra madre, grasă pentru a ne hrăni. Grasă asemeni unei ursoaice, Ursa Mare.





joi, 20 septembrie 2012

Siaj - tehnica filmării


În spate Pireas, portul lui Temistocle, mai sus colinele Athinei.
În spate, siajul, tulburarea hidrodinamică și la un moment dat compresia dată de zoom și de valuri.
Principiu al fizicii fluidelor: lichidele nu pot fi compresate!

miercuri, 19 septembrie 2012

Panorama

Portul Rafina, Grecia
Există un vârtej care datorită furnicarului uman, îți suflă în vedere imagini halucinante.
Totul se petrece atât de rapid încât mintea abia poate să înregistreze culorile, mișcarea, umanul.
De departe totul se vede ca un puzzle care se așează singur, care se autocontrolează, autoreglează și astfel ia naștere ceea ce mulți numesc; civilizație, tehnologia care înconjoară omul.


Spre seară, o lumină înconjura portul, proveniența sa crepusculară este binecunoscută. În această opalescență, oamenii au devenit mai vii, marile lor bărci, plutind alene, deschideau doar un peisaj. Mașinile erau doar de decor. O clipă, părăsind imaginea din fața ochilor mei, mi-am imaginat în locul feriboturilor, triremele cu prova de aramă și cu ochiul ce privește de acolo, mi-am imaginat carele cu două roți trase de tauri, ce cară amfore pline de vin sau ulei. O clipă doar, am văzut acei oameni la fel de vii ca cei de azi, la fel de grăbiți, la fel de preocupați de problemele lor.
Reconstituirea unei trireme, Muzeul Marinei Militare din Athina, Grecia
Umanul transcende tehnologiei, recuperează pierderile, se întoarce nu pentru a privi, ci pentru a prinde. În legătura ce se creează prinsorii, învie ceea ce poate se credea uitat. Nu a fost prima dată când pe mine m-a prins un asemenea sentiment, l-am simțit și la Sarmizegetusa Regia, și la Câmpina, la Castelul Iulia Hașdeu și se poate continua. Este vorba doar de panoramă.

marți, 18 septembrie 2012

Un ciuline și-un mărăcine - Nunta


Călătorii treceau prin sat. În fața lor mulțimea de oameni le oprea parcursul: era Nunta. Dar dorința călătorilor nu se revărsa în spectacolul sătesc și nici nu se alia în sărbătoare. Atunci, atunci când lucrul acesta era evident, cineva -unul dintre săteni, observă sărăcia privirii călătorilor și pentru a nu-i pierde, pentru a le respecta călătoria i-a invitat la Nuntă.

Călătorii au refuzat politicos, în firea lor a se opri atunci, ar fi însemnat o pagubă în timpul rămas lor pentru a sărbători călătoria lor. În goana plecării, săteanul - după ce le dărui parte rămasă din sticla de jin-ars, le strigă că pierd Nunta unui ciuline cu o stea.


Singurătatea unei morți previzionate


duminică, 16 septembrie 2012

Fiecare cu măslinul lui


Să ai un măslin, aici în zona temperată, ar fi să ai o bucată de cer senin și plin de soare de acolo, din zona lui mediteraneană, mai ales din Grecia. Colonizarea antică greacă a dus la răspândirea măslinului.

Acum câțiva ani, în Pelion, am pierdut câteva ore la apus de soare, privind măslinii bătrâni ce creșteau pe coastele stâncoase ale Mării Egee. Am privit cum frunzele lor își modifică unghiul prin care primesc lumina solară, pe orizontală și pe verticală. Când este foarte cald, frunzele devenite orizontale se înclină asemeni avioanelor ce vin în picaj lateral, lăsând astfel aerul cald să se ridice. Și asemeni unor jaluzele orizontale, creează o umbră binefăcătoare spre nord.

Sigur avem fiecare ceva subiectiv în cele ce ne definesc ca persoană, ca om, aceste trăsături ne așează mai târziu în societate pe diferite paliere, astfel că lumea pe care o privim deveni o lume privată (privită) de jos în sus, de sus în jos, chiar și de la mijloc în jos, sau de la mijloc în sus. În toate acestea, am învățat că privind măslinul, trebuie să ghicești un unghi care reușește să-l cuprindă în toată măreția lui. De multe ori nu reușesc asta, dar învăț ceva de fiecare dată.

Loc

Locul

Când am fost luat (smuls) de către off-road-eri (cei ce bântuie cu mașinile lor de teren natura înconjurătoare), am fost luat pentru a le a arăta locul. Ori locul, acel milimetru pătrat (pentru că definim o arie), nu se află așa ușor. Locul trebuie definit în starea în care se află. Fie vânt, soare, ploaie, zăpadă... locul nu este același, locul trebuie de fiecare dată redefinit.

Am ajuns acolo unde, în locul de unde începeau locurile.



Dar nu eram străin de locuri, nici nu visasem să mă întâlnesc cu ele, mai ales într-o asemenea anvergură; eu invitat, tot ele gazde. Așa că în final așa m-am învârtit și m-am strecurat printre ele (locuri ca nimfe), le-am ostoit cu plăcerea mea de-a le privi, le-am păcălit cu neștiința mea și în final le-am adormit cu poveștile mele importate dintr-o insulă din Egeea.

Când am găsit, din întâmplare acel palier de contemplare, am tras o poză și mi-am spus: acesta este locul!

Din acest loc voi defini diagonala, pe Loxias!

vineri, 14 septembrie 2012

Fereastră. Spre ce?


Șantierul deschis oferea tuturor priveliștea construcției neterminate, pe gard, în umbra măslinului; un afiș mare arăta viitorul, cam cum ar fi trebui să arate clădirea.
Furnicarul uman ce se preumbla prin șanțuri, săpate pentru a primi fundația noului așezământ, era alcătuit din tineri. Flăcăi veniți de prin sate săpau în cântece voioase tranșee de câțiva metri adâncime. În urma lor pământul se usca, arătând tuturor, că: ceea ce este la suprafața poate fi oricând la adâncime.

Printre acești tineri era și Stavros, venit din Paliachora, din acea culme semeață, din acest pisc neted al unei insule prea-mândre în trecut. Tânărul Stavros era muncitor și clipele de odihnă erau aninate într-un joc, în meșteșugul prin care reușea să încropească din materiale aflate la fața locului o figurină, o jucărioară sau chiar o instalație artistică funcțională, se poate vorbi chiar de un animism prin care Stavros dădea viață creațiilor lui prin dialog.

Stavros nu vorbea cu nimeni, o boală îi răvășise mintea de copil și doar ochii reușeau să dea interlocutorului darul înțelegerii. Astfel că pe Stavros îl înțelegea lumea de mic copil după ochi, iar mai târziu și după gestică. Tânărul reușea o teatralitate, un mimetism, pe care apropiații o luau drept dar divin.

Atunci când dirigintele de șantier l-a surprins pe Stavros cu cărămida în buzunar toți colegii s-au mirat. S-au mirat nu pentru că Stavros ar fi furat ceva, ci pentru că nu puteau înțelege ce ar putea face Stavros cu o cărămidă?!

Proprietarul construcției a calculat că dacă Stavros fura câte o cărămidă în cele două schimburi zilnice pe care le muncea, în cele aproape peste o sută de zile, ar fi putut ajunge la un metru cub. Cum prin buzunare s-au descoperit și urme clare de ciment, la volumul de pahar al acestora -al buzunarelor, s-a adăugat la deficit și ceva saci de ciment, la saci s-au adăugat și sârmulițele folosite în construcția etrierelor din oțel fasonat, dacă mutai virgula puteai avea chiar kilograme bune. Cineva în glumă a povestit că Stavros pilea geamurile și strângea pilitura.

Pentru ca toate aceste întâmplări să aibă o finalitate, tânărului Stavros i s-a întocmit dosar penal, pentru prima dată, este adevărat.
Procurorul de teren a inspectat locul faptei, a bănuit că în spatele acestui spectacol stă de fapt o rețea de indivizi ce îndeamnă pe tinerii naivi să fure. Trebuia ca Stavros să fie interogat cu mare atenție și mai ales că -după niște calcule, dacă ar fi vreo sută de indivizi ca acest tânăr, strecurați în șantierele din micul oraș de coastă, aceștia putea produce pagube ale căror sume deveneau colosale astfel adunate.

O astfel de operațiune cerea anvergură și nu numai Stavros a fost interogat, dar și cei care intraseră în contact cu el. Unde locuia, unde dormea, pe unde se plimba acest individ? Întrebare multiplă pe care oamenii legii trebuiau să-i dea răspuns grabnic.

S-a aflat repede că Stavros nu locuia undeva; dormea, este adevărat, în baraca zilierilor, undeva aproape de locul unde se construia edificiul. Nu s-au găsit evidențe, depozite, urme clare ale adăpostirii materiale ale faptei sale, firul logic al bănuielii unei rețele de traficanți căpăta tot mai multă valoare. Oricum Stavros a ajuns în arestul poliției și orice comunicare sau alertă spre exterior a fost astfel exclusă. Un avocat din oficiu a fost chemat a doua zi. Nu a putut ajunge, bătrânelul a alunecat pe scări, în locul acestui veteran al luxațiilor judiciare, al nepriceperii, a venit o tânără, proaspătă absolventă.

Curtea a permis ca Stavros să fie apărat de tânăra juristă, chiar dacă aceasta nu intrase în barou, pe insulă nu mai era practic niciun avocat.

La primul interviu, tânăra a fost sedusă de felul în care -prin semne largi, Stavros explica faptele sale. Stavros povestea de fapt. Povestea sa venea din vechime, în felul ei de fapt nu era nouă, se repeta și se repeta de fiecare dată sub altă formă, în alt generic. Prima concluzie pe care apărătoarea a tras-o era simplă; Stavros nici măcar nu-și dădea seama că era reținut.

A doua zi, urmând algoritmul judiciar, tânăra veni dis-de-dimineață pe șantier, află de baraca zilierilor, dar nu intră în ea, a ocolit-o cu greu, prin mărăcinii și vegetația pitică, dar aspră, ajunse cumva în spatele ei. După ceva crăci căzute, ajunse într-un loc curat, plan chiar, se aplecă pe sub câțiva smochini și la umbra lor, în față, între aceștia, se înălța un castel în miniatură. Fără să atingă nimic se întoarse grabnic și alertă autoritățile și nu numai pe ele, ba chiar și pe proprietarul construcției. Acesta veni însoțit și de arhitect, la cererea expresă a viitoarei avocate.

După ce locul s-a defrișat, în lumina unui soare obosit de-o zi agitată, s-a ivit, ceea ce arhitectul a exclamat ca fiind opera sa, proiectul său. Toate erau bine construite, într-o miniatură fantastic de reală, proporțiile exacte și chiar orientarea cardinală extrem de exactă tăie răsuflarea tuturor. În timp ce soarele apunea, umbre lungi iviră prin miniatură și doi muncitori, puși de proprietar ridicară acoperișul, acesta asemeni unei petale ridicate de vânt, dezvălui interioarele, scările ce coborau într-o meandră demnă de-un fluviu de câmpie. Materialele de construcție erau de fapt aceleași, dar totul fusese redus cu o proporție covârșitoare și cu o exactitate demnă de-o școală renumită de arhitectură.

La întoarcere, deja în întuneric, tânăra asistă în sediul de poliției cum intra alt schimb, asta îi întârzie întâlnirea cu Stavros. Practic avea mandatul de eliberare în mână, dar formele birocratice ce țin de sistem, nu par așa de simple nici pentru ea. Așa că odată ajunși în celula dorită, împreună cu ofițerul de serviciu, văzură pe pat forma unui con făcut cu pătura, iar în mijlocul său, tot felul de hârtii bine împachetate, cu forme exotice, aducând a Origami. Deținutul Stavros dispăruse.

marți, 11 septembrie 2012

Nodul lui Herakles

Muzeul de Artă Cicladică, Athina, Grecia


Nodul Gordian pe care Alexandru cel Mare trebuia să-l desfacă, să-l deznoade, să-l taie cel puțin, nu se află în arhivele nodurilor. Astăzi vă prezentăm Nodul lui Herakles ... la patru mâini.

Priviți o clipă singurătatea legăturii, aduce a ceva cunoscut și totuși atât de căutat. Nodul are o vibrație aparte, pare că patru arcuri încearcă să-l echilibreze.

luni, 10 septembrie 2012

De la Jamu Mare la Cişmigiu, pe Marcovici

Muzeul Agora, Stoa lui Attalos, Athina, Greece

„ ... Și această lume mitologică a devenit identică omului real, identică materiei imobile, existentă și insesizabilă în spațiu și timp. Căci poate oare cineva considera că aspectul uman al Silenilor este mai puțin real decît aspectul uman al lui Socrate?...”
Gheorghios Kournoutos *



În anii când Orientul Nordic stabilea granițele, România devenea mai mică, al Doilea Război Mondial izbucnea. Gheorghe pleca de undeva din Bucovina, din nordul Prutului, din nordul Nord al tracilor spre Iași. Anii aceia mișcători nu i-au marcat viața, frontul i-a fost invizibil, a învățat să citească și să scrie. Abia prin 48 a putut să-și de-a seama că fusese fiu de „chiabur”, chiar a citit de multe ori cuvântul, dar nu l-a priceput deloc. Ori pentru asta o fugă în Banat, în Vestul vest al lumii de pe atunci însemna poate o evadare.

Gheorghi, cum era alintat, știa să cioplească lemnul precum gospodinele tăiau cartofii pentru a fi prăjiți. Gheorghi construiește o moară la Jamu Mare și ajută sătenii să-și vândă recolta printr-un magazin. Nu poate prin asta să supraviețuiască și duce lână la Capitală. Stabilește relații, reînvie comerțul estic, cel vestic este mort demult. Gheorghe știe că un drum se poate termina sau se poate construi de la sine, din dorință. Gheorghe este un om doritor.

Cineva știe cine este Gheorghe și la rândul său Gheorghe află asta. Fuge la București, cu banii pe care-i avea intră în gazdă pe aleea Marcovici. La etajul întâi un bătrân inginer de Sorbona îi explică curentul electric. Un an mai târziu, Gheorghe, fiu de C.A.P-işti din Banat intră la Universitate. Un an mai târziu, Gheorghe are bursă, este şi zugrav, şi zidar și om bun la toate. Când termină, Stalin moare, o mică lume respiră.

Ascendentul politic nu se poate explica, se pare că avem de-a face cu un oportunism tipic meridional, Gheorghe nu a fost niciodată un om politic. Mai târziu Gheorghe proiectează antena de pe Casa Scânteii, intră în protipendada comunistă, vede lumea, Argentina este țara cea mai sudică...

În felul său Gheorghe a născut o lume, asta pentru că nu a avut moștenitori, rude destule. Cu femeia lui a împărțit multe, dar nu a unit niciodată un fruct. „În lumea asta toate le știu numai zeii” spune el și asta într-o liber cugetare și cuprindea nu numai viața lui, dar și dorința de călătorie: „vremurile m-au împins să călătoresc”.

Am uitat să scriu că Gheorghe era tare urât.
http://www.individuatio.de/sokrates-zugeeignet/sokrates/
____________________________________________________
* Kostas Assimakopoulous, Gîndirea Greacă, Eseiști contemporani, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1975, pag. 94, mijloc.

vineri, 7 septembrie 2012

Cum se pierde o mână

din înțelepciunea anticilor
„nu mâna ce-a cutezat este de vină,
ci mintea;
ce-a care în clipa din urmă,
a înșelat!”


În lumea în care zeii privesc de pretutindeni, lumina zilei apare palidă sub înfățișarea unui felinar stins.

Suntem departe în timp, sunt jocuri, lumea se strânge la stadion pentru a vedea atleții, acasă femeile se preocupă de cele casnice, sclavii nu mai prididesc.

Venit prin istm, Stavros abia ajunge-n cetate, trupul lihnit de foame abia înaintează, numai mintea-i cea care-l împinge înainte. Înainte!

Venind din sud, întâlnește râul Eridanus, se odihnește puțin. Pe malul său lutos își ține picioarele în apa rece, în fața sa cetatea își arată emblema, Acropole; colina cea mai înaltă. Pe colină Parthenonul.

Când ajunge la teatrul lui Dionysos este deja seară, se joacă piese choregice, râsetele publicului se aud până departe. Îi este foame și este obosit. Urcă alene prin dreapta teatrului și trece de parados în altitudine, de sus poate vedea chiar skena (scena). Urcă ușor spre grotă, un fum ușor se ridică din micul templu închinat Zeiței Vânătorii. Dar poarta este închisă. Se aud ușor cântecele fecioarelor, dar cântările nu țin de foame, așa că încet coboară spre templul lui Zeus. Pe drum se împiedică și cade. Când se ridică vede în lumina lunii o gaură în stâncă, este circulară și deosebit de neagră. Pipăie și își îndeasă mâna inconștient. Dă de nisip și printre firele sale simte o monedă. O scoate și numai frecând-o de degete își dă seama că este o tetradrahmă din aur. Hermes, zeul vestitor, patronul comerțului, minciuna dusă la stare de adevăr, toate aceste însemne, pe care Stavros le știe, sunt în palma sa, în această efigie ce înseamnă bogăție. Stavros este salvat pentru un timp.

Până a doua zi, jumătate din bogăție s-a dus. După încă două zile Stavros, după ce a colindat cetatea și a aflat că pământul este rotund și că un cub are toate colțurile lipite de o sferă, înțelesese că a supraviețui înseamnă a avea cât mai multe cunoștințe. Și el nu le cam avea deloc.

Așa că, superstițios fiind, în a treia seară de la intrarea în cetate, bâjbâind pe întuneric, Stavros găsi gaura. Ar fi cam greu de explicat cum de a găsit-o atât de repede. Trebuie doar să credem că cele întâmplate stau în atenția zeilor.

Stavros bagă mâna, și în nisipul călduț în urma arșiței zilnice, în fundul găurii ce se afla între stânci; găsește o monedă. Poate mai emoționat ca prima dată, scoase pumnul închis și deschizându-l, chiar și în lumina slabă a lunii își dă dădu seama că are o minunată tetradrahmă din aur, în căușul palmei lui. Adoarme puțin mai încolo, în umbra selenară a unui măslin. Între picioare, în pumnul strîns, înconjurat de palma celeilalte mâini doarme și moneda de aur.

A doua zi Stavros mâncă puțin, cu restul își cumpără un chlamys și aruncă cârpele de pe el. Acum, după ce și-a ras fața, tinerețea sa putea fi vizibilă. Și tot în această zi, drumul său se opri la poalele colinei, în dreptul Templului Fecioarei. Acolo găsi repede locul unde, de unde doar pentru o clipă, mâna sa scoase repede o nouă tetradrahmă din aur.

Stavros găsi în toate aceste întâmplări voința zeilor și, superstițios cum era, donă o parte din bogăția lui zeului Hermes. În același timp gândi că nu are rost să mai aștepte noaptea și că ar putea să încerce să vadă, la lumina zilei, dacă va izbuti să mai culeagă o monedă din fundul acelei găuri strâmte aflate între stânci. Lucrul se adeveri foarte repede și Stavros, bine îmbrăcat, sătul, odihnit, se afla ziua în amiaza-mare cu orașul la picioarele sale cu o minunată tetradrahmă de aur în mână. Stavros se gândi că ar putea să cucerească acest oraș și plecă la vale.

Nu trecu mult timp și se reîntoarse, în mintea lui tânără stăruia dorința acestei reîntoarceri: și băgă mâna, pentru a doua oară în aceeași zi. Și tot pentru a doua oară o monedă de aur strălucea în lumina unui soare ce apunea spre istm, de acolo de unde venise.

Scenariul, asemeni pieselor de teatru ce se jucau la mică distanță se repetă în fiecare zi, numai că reprezentațiile erau foarte dese și monedele apăreau în palma lui Stavros asemeni pescărușilor ce-i însoțeau triremele spre Ionia. Stavros a devenit bogat.

Bogăția era însoțită de mândrie, cu trufie Stavros dădea lecții celor ce se avântau întru cunoașterea lumii. Stavros fusese deja la Abdera, lecțiile lui Democrit l-au lăsat rece, Aristotel cu Lyceum-ul său era un mediocru, hm! Platon, cu Akademia lui lângă cimitir, ce tip dezorientat...

Stavros visă într-o noapte, în grădina sa, foarte aproape de Templul castei Artemis - dar nu atât de aproape încât gaura să-i aparțină, că un șarpe mare îl strângea de gât. A doua zi, doar în trecere spre teatru, băgă mâna, scoase aurul fără niciun efort și-l aruncă la câțiva pași mai sus pe altarul templului. I se păru că încheiase astfel un târg.

Stavros deveni un choregitor, un patron al unei trupe de teatru, chiar și închiria teatrul pentru alte trupe. Stavros era un mare iubitor de artă. Stavros o ducea bine și se îngrășa asemeni asemeni taurului de la Keramikos. Când o trupă din nordul îndepărtat, prezentă uciderea lui Orfeu, Stavros cumpără sabia curbată; sabie tracică, sabie dacică, cum i-au spus apropiații. O purta în agora cu mândrie, obiect străin, obicei străin, confuzie totală.

Într-o zi, ca în fiecare zi, ca de fiecare dată, Stavros băgă mâna pentru a găsi ceea ce de fiecare dată găsea. De data aceasta, ca de fiecare dată, moneda se îngrămădi în palma sa. De data aceasta Stavros nu mai putea scoate mâna, părea că moneda o ține prinsă și pumnul astfel devenit mai mare nu poate ieși. Stavros lăsă moneda -pentru prima oară, dar mâna tot nu putea să iasă. În toate aceste încercări noaptea îi răcori trupul mare și slinos, în umbra pinilor nimeni nu-l observă. În noapte el încercă de mai multe ori -în cornul lunii pline. Sabia încovoiată, în teacă de argint îi dădea poate rezolvarea.

miercuri, 5 septembrie 2012

Sunt ochi peste tot


„Sunt ochi peste tot!”, cântă politicienii. Teama bântuie, Marele Palat numit al „Poporului”, este numai Ochi, o arhitectură a ochilor. Sunt „ochi peste tot”; clipește până și femeia de serviciu.

”Seara asta mâncăm ochi!”, îmi spune mama.

”Ai ochi numai pentru aia!”, îmi spune iubita.

„Numai ochii-s de ea!”, îmi spune sora.

Și când colo, ochii sunt atât de masculini, așa cum eu i-am privit în mare venind unul după altul, sau venind uniți -tot în ochi, uitându-se la mine, privind la mine, toate acestea pentru o clipă. De atunci am rămas cu ochii acolo, lipiți de marginea mării, ai valului, ai stâncii, dorind să privesc ochii.

luni, 3 septembrie 2012

Aphaia - αφανής

Insula Aegina are unul dintre cele mai vechi temple dorice din Grecia. Stilul este chiar sever, adică de la începuturi - după anul 580 î.e.n. (Î.H), la câteva sute de ani după războiul troian. Dar în centrul insulei pe muntele cel mai înalt, pe vârful Oros (533 m, altitudine mare pentru o insulă mică) s-a descoperit chiar un altar dedicat lui Zeus cam de pe la 1200 î.e.n., perioadă ce coincide cu invazia dorienilor.

Templul este dedicat unei zeități locale, unei nimfe numită Aphaia, care înseamnă „invizibilă” (de la verbul grec afanis). Legenda spune că ea a ajuns pe insulă venind de departe, tocmai din Creta. Aphaia, inobservabila, este Britomartis. Nimfa dorită de Minos, care fugind de el, a ajuns aiurea aici. Pescarii locali erau să o prindă în năvoadele lor. Odată ajunsă pe insulă, Britomartis a devenit invizibilă. Localnicii au denumit-o Aphaia.

Desigur că în zilele senine, la fel de pe Acropole sau chiar de la capul Sunio (Sunion), ca și invers, Templul nimfei Aphaia se vede foarte clar. Cele trei temple, Parthenonul, Templul lui Poseidon și Templul nimfei Aphaia, alcătuiesc un triunghi echilateral ca poziționare pe hartă.

                      din
Flora Alifandi, The island of Aegina, F.Alifandi, 2002, Aegina, Greece.

Britomartis - nimfa călătoare


În muzeul din Pireas (Pireu), în muzeul de Arheologie există cel mai frumos bust (și tors, și șezut) al vreunei feminități umane, iar dacă greșesc -ceea ce nu ar fi prima oară, găsesc că rostul acestei greșeli se află în ființa vie care mă străbate, în dorința și visul ei, în marginea existenței mele.

[despre Artemis]
„ Dar când vine clipa să împărțiți prada cu ea, fiți cumpătați și vigilenți: Săgetătoarea și-a lăsat arcul și acesta-i momentul încercării voastre supreme: în Artemis, Elaphia ațipește, și se ivește Britomartis, blânda fecioară cu zâmbet gingaș: fecundabilă, dar încă nefecundată, vânjoasă și mai atrăgătoare decât oricând, dar încă prinsă în mijlocul nimfelor...” *

Suntem în Creta, la Knossos, unde Minos; regele ce va ajunge judecător subpământean privește ceea ce se află în jurul său ca o posesie primordială. De fapt aici este pământul unde Zeus a fost adăpostit de frământările lui Kronos, tatăl său. Regele, la una din serbările sale disperate pentru înfrumusețarea cultului propriu, o vede pe Britomartis, nimfa ce tocmai sosise din Argos, din Peloponezul continental al Eladei.

Să amintim că nimfele călătoreau asemeni gândului fiind libere de gând.
Minos, regele înscăunat de Poseidon, zeul mărilor, o vede. Britomartis înconjura izvorul. În jurul ei alte nimfe, locale. Poate că lipsea culoarea vreunui covor, culoarea vreunui peisaj, o lizibilitate a faptului că ne aflăm în mijlocul unui mit real.
Minos o place pe Britomartis, în mersul ei izvorăsc senzații tari, șoldurile ascunse bineînțeles, la fel ca umerii, aruncă reflexii în care lumina făcliilor pălește. Britomartis se apleacă la urechea unei nimfe și-i șoptește ceva. Nimfa îi răspunde cu-un râset zglobiu care împietrește gura căscată a regelui.

Minos o dorește pe Britomartis și el știe că este virgină.
Atunci într-o teofanie demnă de mitologia greacă apare Artemis. Orice lumină o ascunde, ea vine în noapte prin noapte, ceea ce mai târziu vor repeta creștinii în cor în lumina din zi în zi.
Apariția ei este secundară, Minos nu o vede, Britomartis este avertizată, gărzile regale puse pe fugă. Nimfa călătoare ajunge repede la semnele taurine ce marchează înălțimile falezei palatului regal; înălțimi mai joase, este adevărat, decât cele ale Labirintului. Labirint făurit de Dedal, de unde, doar pentru o clipă, Minotaurul; simțind feromonii regali a început să ragă și copitele lui de argint au săpat în zidul de marmură, însemne ce se văd și astăzi.

Nimfa Britomartis, de fapt una dintre însoțitoarele cele mai fidele ale zeiței vânătorii trebuie să se întoarcă acasă; vacanța, oarecum prea scurtă și pusă mai ales pe seama indiscreției agențiilor de voiaj, se încheie nedorit.

Într-un galop acvatic, nimfa Britomartis, în loc să ajungă în Peloponez, în golful legendar de la Nafplio (Nauplia), ajunge pe insula Aegina și împleticindu-se în năvoadele pescarilor, abia reușește să scape.



* Pierre Klossowski, Scalda Dianei, Nemira, 2002, pag.8

duminică, 2 septembrie 2012

Să ridicăm ancora deci


Există o gestică, o mimică, o deschidere a umanului prin semne. Lipsa dialogului creează mișcare. Motivele țin de acustică, de aceea de obicei când se discută se stă pe loc, felul peripatetic de a dialoga a murit demult.
Priviți cu atenție hublourile vasului, priviți la stânga, la mijloc, numai acolo. Dacă priviți în ansamblul totul se schimbă, apar semnele. Această iluzie optică ne arată felul relativ de a privi lumea. Vom ridica ancora pentru a naviga în lunga călătorie a mitului antic grecesc, întru slava gloriei egeene.

sâmbătă, 1 septembrie 2012

Nimfa

„...pentru ca nimfa să apară și lumea să dispară,
Stavros a pășit afară...” versuri nescrise în Zorba Grecu`
Turistă pe Akropolis, Acropole
Stavros se întoarce în ţara lui după anii petrecuţi pe aleea Descartes, în Paris, acum este inginer. După războiul civil mai ales, țara lui are nevoie de intelectuali și el știe asta.
Este în coama dealului stâncos ce se pierde-n mare, în fața lui, marea insulă Evia, ceva insulițe mici, două la număr care îi aglomerează vederea, mai jos, printre puținele case și multele stânci, un doc trebuie să apară. Stavros se apucă de măsurat începând cu nivelul mării, își lasă motocicleta americană între pinii înghesuiți.

Stavros este pe plaja îngustă, pietroasă, limbă curbă ce definește satul Agia Marinas, casele încep și se termină în această scurtă scurtătură. În final cele aproape zece case reușesc într-un periplu geodezic să definească localitatea. Două scurte străduțe, intrări spre munte, înmulțesc geometria infrastructurii locale.

Stavros le ia în calcul, notează cu grijă altitudinea fiecărei case, strada viitoare să nu altereze nimic. Stavros sculptează grafic în muntele viu o arteră pe care oamenii o vor folosi pentru a coborî, iar jos va trebui să despartă pragurile, cele de mare de cele de uscat, cele de ferry boat de cele auto.

Înălțând pentru a nu știu câta oară trepiedul cu ocular pentru a vizualiza și a măsura distanțele până la marcajele dispuse de el, Stavros o vede pe ea, pe tânăra ce și-a așternut cearceaful pe pietrele fierbinți de lângă mare. Vede o tânără cu părul peste coapse ce se străduie să întindă pânza albă pe care vântul o joacă în curbura solară, lumina și umbra învârtindu-se continuu pe stânci. Și el, lăsând totul baltă o ajută alergând deja, o ajută înainte ca ea să-și dea seama. Oare?!

Stavros o privește în timp ce ea pleacă. Ea urcă niște trepte ivite în stâncă parcă anume săpate pentru ea. Dar asta nu contează căci Stavros este deja lângă ea și când ea se iuțește pe străduță el nu o pierde. Soarele arde de amiază și drumul este scurt în pasul iuțit, este scurt mai ales când tânăra intră deja în curticica celei de-a doua case spre munte. În urma ei poarta o închide Stavros încet, cu frica de-a n-o întoarce pe preafrumoasa călăuză, ea intră deja în casă.

Un măslin uriaș încondeiază intrarea și umbra lui liniștește trecătorul, astfel că Stavros pătrunde în interiorul răcoros al unei case ce nu pare zidită în lumea aceasta. Ajunge repede în mijlocul unei camere lipsită de lumina neiertătoare a acelei zile de vară, asta pentru că smochini imenşi se apleacă peste casa mică cuprinzând-o asemeni unei caracatițe. Un miros marin, sărat-amărui invadează penumbra atunci când Stavros-i cuprinde umerii acoperiți de părul cârlionțat. Mirosul vânat de vânt este înlocuit cu cel de scorțișoară atunci când ea se întoarce și Stavros o îmbrățișează și o sărută ca și când această întâlnire ar fi fost o preumblată regăsire.

Nu se știe cât timp Stavros a iubit. Se știe doar că atunci când dormea, Stavros visa lumea întreagă, când se trezea, iubea din nou, gândindu-se că au trecut doar câteva zile și își va putea relua lucrul din nou, poate are să se așeze aici, în locul acesta. Dar aceste gânduri dispăreau odată cu apariția minunatei fete, dornică de iubire.

Nu se știe cât timp Stavros a iubit. Se știe doar că odată s-a trezit că nu mai putea, pur și simplu nu mai putea iubi. Ridicându-se încet a ajuns la baia mică, unde într-o ciob de oglindă s-a privit. Era prima oară când se privea. Dincolo, în triunghiul parcă mai luminos decât încăperea scundă, un bătrân, adus de spate, privea la rândul său. Atunci Stavros a realizat că era foarte bătrân și că anii au trecut foarte repede. A trecut din nou prin umbra încăperii deschizând ușa de la intrare. Un soare fin de dimineață îi trecu vederea ca printr-o sită. Ameți. Ajuns încet în stradă nu recunoscu nimic și când coborî încet spre țărm, în fața sa erau două nave suple, întocmai ca cele pe care le-a văzut în timpul războiului în portul Pireas, nave de desant maritim. Erau ferry-boat-uri de ultimă generație, cu pescaj mediu, cu porți aflate și la prova cât și la pupa, cu motoare silențioase. Stavros înțelese că timpul a trecut asemena fuiorului de fum pe care unul din coșuri îl lăsa încet spre nori.
Agia Marinas, Marathonas, Attica, Greece
Oarecum nervos, sau poate chiar furios, Stavros s-a întors înapoi pe străduța pe care doar cu câteva clipe în urmă o părăsise. Dorea să o întâlnească din nou pe frumoasa tânără pentru a-i cere explicații. A doua casă se dovedi a fi o vilă impunătoare, cu câini imenși atârnați parcă de luxuriantele marchize, cu capetele ridicate, mirosind briza. A treia parcă la fel.
Largi palmieri își deschideau frunzele ramuri deasupra celorlalte case ale căror obloane ținute închise din cauza căldurii păreau inatacabile. Înapoi în colțul străzii Stavros privi coama muntelui, în jos găsi cu privirea poteca pe care venise cu multe decenii în urmă, se avântă în direcția aceea ocolind. În umbra unor pini uriași un schelet ruginit de motocicletă era înghițit de rădăcinile stâncoase ale coniferelor. Se întoarse.

Pe străduța care acum se dovedi a fi o alee betonată, se lipi de poarta înaltă a vilei care acoperea locul pe care el îl știa cu o precizie matematică ca fiind cel în care își pierduse mai mult de jumătate din viață. Un domn îi răspunse politicos că nu cunoaște nici o tânără care să corespundă descrierii. O doamnă mult mai bătrână aflată în spatele acestuia îl alungă prin semne arătând că este nebun.
Stavros încercă la mai multe case, de fiecare dată era chiar mai rău. Simți că i se face rău, lui Stavros îi era foame și buzele se crăpau din cauza setei.

În port Stavros găsi o cișmea, după mult timp găsi butonul aflat chiar lângă țeavă care dădea voie apei să vină cu o presiune nebănuit de mare.
De pe cheiul înalt Stavros văzu plaja care își schimbase puțin curbura din cauza danelor ce permiteau navelor să acosteze, găsi un loc de unde putea privi totul mult mai aproape, dar de departe o văzu pe ea. Undeva aflată în cornul depărtat al plajei, ea discuta, părea că nu înțelege nimic din semnele unui tânăr aflat imediat lângă ea. Tânărul era și arăta întocmai ca un turist.

Stavros se sculă repede și alergă prin nisipul fierbinte, alergă cu ochii numai la ea. Ea era și ea era atât tânără și de frumoasă. Se împiedecă în gălețile pline cu nisip ale unor copii ce săpau de zor. Când căzu, văzu cu coada ochilor cum ea se ridică și urcă treptele spre esplanadă, în spatele ei, tânărul, ce nu avea mai mult de douăzeci de ani o urma îndeaproape. Ar fi vrut să vorbească poate cu ea, sau poate să-l avertizeze pe tânăr, nici el nu știa ce ar fi spus prima dată.

Stavros se ridică și scurtă oarecum drumul spre locul unde bănuia că tinerii s-ar fi aflat. Ba chiar îi văzu dând colțul străzii urcând aleea. Când ajunse la rândul său acolo, privind spre coama muntelui, tinerii dispăruseră.