Dansatoarea vieții

Greece, Messenia, Kalamata Museum

În ordinea dorințelor, în final, suntem ceea ce suntem. Știu că sună biblic, testamentar, dar faptul că suntem unde ne aflăm ni se datorează. Celelalte evenimente mai mult sau mai puțin fericite au gradul lor de deviere și de toleranță, așa cum la rândul nostru ne aflăm în mijlocul celor pe care-i înțelegem, îi acceptăm și-i tolerăm în final.

Corpul nostru devine ceea ce starea noastră interioară o determină și aici nu mă refer la cei cuprinși de boală sau de evenimente în care constrângerea devine cotidiană. În libertate, ajungem ceea ce ne dorim, sigur că mulți tânjesc după un efort care i-ar fi dus mai sus.

În dansul nostru viu, suntem muzica pe care o auzim și pe care o ascultăm ca fiind viața noastră.

Ochiul lui Moș Crăciun

Crivadia, Hunedoara vs. Anasazi Caves, Colorado

Dragă Moșule,

Precum bine știi, nu mai sunt copil. Scrisorile pe care le-am scris cu mulți ani în urmă le-am uitat, nu pe ele ca scrisori, ci pe ele ca dorințe. Am subliniat cele știute.

Astăzi îți scriu, după zeci de ani, încă o scrisoare. Cineva mi-a șoptit să fac asta, nu spun cine. În schimb trebuie să pomenesc că n-am încetat să am dorințe. Și viața asta de căcat uneori, mă făcea să uit asta. Dar faptul că tu vii, an de an, mă făcea să uit asta, tot uneori.

Trebuie să scriu ce dorințe am? sau poate că am numai una? Hai -cu voia ta, să ți le scriu prima dată pe ele -pe dorințe și la urmă pe numai una. Am voie să fac asta? Am. Am uitat că numai sunt copil și cer în continuare -absurd, legitimarea voluntară proprie. Scrisoarea asta la persoana a II-a, poate fi de fapt scrisă de un copil.

Moșule, fă ca viața mea de acum în colo să fie drum, dacă picioarele mă lasă, urcă-mă în mașină. Nu-mi lua vederea prea devreme și dacă trebuie să plătesc acest bilet, îți dau auzul. Știu că n-am să mai simt fâlfâitul frunzelor și zborul păsărilor, nici clipocitul apei, și nici căderea pietrei.

Moșule, fă ca mintea să fie ferită de alzheimer, capul de parkinson,  nu mă băga în uitare și senilitate și dacă trebuie să plătesc acest bilet, ia-mi vederea. Știu că n-am să mai simt soarele cum apune și nici mestecenii albi cum se apleacă, nici câinele cum se supune, nici oamenii cum pleacă.

Moșule, când vine Doamna cu Coasa, spune-i să-și facă datoria, coasa să fie bine ascuțită, să nu mă întoarcă copiii cu cearceaful, să nu fiu la azil și nici copil.

Moșule, este atât de bine că ultima mea dorință, ar fi ... să nu mă lași fără dorințe.
Moșule, ciupește-mă și trezește-mă de fiecare dată, luminează-mă și nu mă lăsa fără dorințe.

Moșule, dacă faci asta -fără șantaj, sigur am să cred în tine, eu cred în ochiul tău.

Karinei

Dorința nomadă

„Asculți vuietul mării care începe să crească. Străina aceasta este aici, în pat, la locul ei, în balta albă a cearceafurilor albe. Tot acest alb face ca forma ei să fie mai întunecată, mai evidentă decât o evidență animală brusc abandonată de viață, decât evidența morții.”

Marguerite Duras, Maladia morții

La ora 8 fix, dimineața, când se deschide super-market-ul, cafeneaua din interior -prin barmanul care așteaptă, primește scrisoarea pe care cineva -poate o singură dată în viață, o poate scrie. În scrisoare este voie să menționezi o singură dorință. Care îți va fi îndeplinită. A doua zi.

Obiceiul acesta durează de cel puțin două secole și nici o tehnologie sau birocrație, doctrină sau primărie, nu l-a putut da la o parte sau cel puțin defăima. Cafeneaua exista dinaintea construirii super-magazinului, și era de fapt o ceainărie. Vremurile s-au schimbat puțin și obiceiul de a bea ceai a fost luat de cel de a bea cafea, dar nu întru-totul. Se spune că înainte de ceainărie pe locul acela ar fi fost o bisericuță, în care un călugăr oficia nu numai slujbele, dar și primirea scrisorii. Există un zvon care ne amețește că înaintea bisericii ar fi fost un templu. Un templu închinat lui Ianus, dar mai înainte de acesta ar fi fost un altar închinat lui Hesus. Cine ştie ce poate a fost şi mai înainte.

Am primit un telefon scurt în după amiaza acestei zile care-mi transmitea dorința cafenelei de a-mi primi scrisoarea. Astfel am la dispoziție o noapte pentru a o scrie. N-am voie să întârzii nici măcar o secundă.


_____________________________________* Marguerite Duras, Maladia morții, ed. Univers, 2009,pag.30.

Instalația cunoașterii

            Forma cunoașterii este rotundă, mai degrabă hiperbolică (și aici mă refer la geometria curbă), de aceea cunoașterea nu este niciodată o linie dreaptă, ea ocolește și este ocolită; atunci când este obosită devine un tricou disperat și aruncat.

Porn _ horn _ corn

A existat tot timpul o simbioză a imaginilor cu cuvintele. Un cuvânt, o imagine. Dar această starea parazitară nu a rămas așa. Avem imagini care scuipă cuvinte, obsesii, dureri, dorințe...

De unde ştim locul

Tocmai că locul nu este un loc secret, ar fi aşa dacă am şti numai noi unde se află. Un secret trebuie să-l ştie cineva pentru a fi secret şi dispare ca atare, când îl mai ştie şi altcineva. În cazul nostru, locul fugii tuturor dorinţelor neîndeplinite, a acelor nespuse niciodată, nescrise, se află doar în imaginarul minţii noastre. Nu se poate situa şi nici măcar nu există posibilitatea de-a explica ingenuitatea de care face dovadă.


În acest gol se petrec lucrurile cele mai minunate, cât şi cele mai groaznice coşmaruri; s-ar putea crede că este depozitarul viselor noastre.
Suspendate, ca norii de ploaie, stau în efortul nostru, dorinţele adormite. Odată ajuns printre ele, o viaţă întreagă învie, un drum se naşte, o călătorie parvine.


După ani, regretul unuia aducea în imaginarul acestuia o plimbare în Italia, pe străzile înguste ale unui sat de munte de la poalele Alpilor, plimbare în compania iubitei lui de atunci, acum dispărută sau pur şi simplu pierdută în labirintul vieţii. Dar plimbarea aceea nu a avut niciodată loc şi nici măcar Italia nu i s-a arătat unuia. Dar, din nou dar, se poate construi simplu şi repede totul, căci locul de care povestesc oferă toate instrumentele şi plimbarea are loc.


Locul ar merita să fie denumit "dis"; că are legătură cu vis şi pentru că este primul care apare dis-de-dimineaţă în mintea adormită a omului, o clipă doar pentru a-şi semnala existenţa. În dis, omul călătoreşte; rătăcirea în schimb în dis, se numeşte schizofrenie şi ţine deja de patologia nevrozei.

De departe

http://www.aboutromania.com/brancastle1.html

Să ai un castel. Să posezi un domeniu. Să priveşti de sus întinderea pământului tău. Să spui: "Nu văd unde se termină, trebuie să mă uit pe hartă?", iată noua felaţie nobilă a unui spirit renăscut sau reîncarnat (ce mai contează) asupra unui capitalism pueril pierdut în consum.


Să fii feudal, să nu cumperi nici o maşină, automobil, cu nume terminate cu litere exotice, urmate de cifre impare, vopsite strident. Să ai cal, să ai şi câine, să ai şi servitor şi nevastă şi amantă, iată adevărata viaţa, nicidecum tabela electronică purtată oriunde împreună cu celularul.


Să cauţi în păduri, să tai copacii care-ţi trebuie, să vânezi doar ceea ce-ţi face foame şi dacă rămâne să dai câinelul tău. Să respiri aerul şi să bei apa muntelui pe care castelul tău stă. Să stai şi tu privind păsările în zborul lor cuceritor, să cazi pe gânduri asemeni lor privind prada şi să te ridici apoi; privind norii.


Dar toate acestea se pot încheia repede, nimic mai mult decât dorinţa de-a fi burghez şi de-a răspunde la telefon, de-a comanda o pizza prin SMS şi o sticlă de Cola să vină cadou.


Dar nu îţi trebuie un castel pentru aceste prime dorinţe de-a străbate codrii, nu îţi trebuie multe, nici măcar bani, încă pădurile se pot vizita gratis şi munţii nu au vârfurile înconjurate de bariere. Încă vreau să fiu om şi nu maşină, nu automat, nu fise, nu joc de comandă, nu politic, nu economic.

Verişoara mea

mie

N-am crezut niciodată că voi muri. Credinţa aceasta, în felul ei existenţială, a încercat să mă păcălească, adică nu voi muri până să nu doresc asta sau murind voi fi împăcat că am dorit totul, ori nimic din toate acestea până nu m-a vizitat verişoara mea.

Mă aflu în pat de spital. Exist aici datorită elicopterului, glucozei, acului intravenos, carbonatului de calciu transformat în gips, mediului de cultură uman. Mor. De fapt nici nu mai doresc altceva, dorinţă funestă, după moarte să doreşti ceva, după viaţă să doreşti ceva, şabloane ale convieţuirii, cam asta ne dorim.

Am ajuns aici din dorinţa de-a demonstra că nu mai sunt bătrân, că oasele mele mai pot suporta mai mult de un "g", mai mult decât un picaj, decât o tăvălire. Am ajuns aici din dragoste şi nimeni, niciodată nu are cum să creadă asta. Toate s-au petrecut aşa de repede încât fiinţa mea a clacat, s-a urcat în primul copac şi-a cântat, de acolo s-a prăbuşit. Vedeţi ce face dragostea!

Vina îmi aparţine şi vreau prin asta să mor, ce mai contează privilegiul cunoaşterii efectului când ceea ce provoacă, ceea ce toţi ştim, e cauză pierdută. Toate acestea până când m-a vizitat verişoara mea.

Ştiţi, salonul meu este privilegiat, soarele răsare şi apune prin el; acum vedem soarele răsare.

Un fotoliu ergonomic este în dreptul ferestrei. Aici o mulţime de prieteni au dormit minunat în timp ce eu îi priveam, oarecum strâmb din poziţia mea, în lungile mele insomnii.

Prieteni care s-au balansat, s-au ridicat şi s-au aşezat, au discutat şi-au perorat cu mine, iar eu, tot strâmb în poziţia mea, am încuviinţat. Am încuviinţat ca Epicur, care în slăbiciunea sa fizică, cânta puţinul la rang de lăcomie pecuniară, adică să fii sărac cu banul în straiţă, să înduri foamea cu pâinea-n mână.

N-am crezut niciodată că cineva îmi poate schimba voinţa, dorinţa, invers, anula, toate aceste limite ce duc omul la soiul de disperare sinucigaşă. Dar eu niciodată n-am vrut să mă sinucid, eu am alunecat.

"Curiozitatea nu are morală. E poate cea mai imorală dorinţă a omului", scria Yukio Mishima la 23 de ani, scria în primul său roman, în "Confesiunile unei măşti", măşti; acele acoperiri asupra feţei.

Când priveam neobosit, masca mea de gips de pe faţă mi-a fost dată jos.

La insistenţele mele oglinda nu a venit. A venit în schimb verişoara. Verişoara a venit nechemată şi o surpriză totală mi-a creat prezenţa ei, prin asta: dorinţa de-a trăi!

"Puterea unei femei stă numai în gradul de nefericire cu care îşi poate pedepsi iubitul", mi-a şoptit verişoara.

Nu era nici un secret că verişoara îl cita şi ea pe Mishima, magnetismul acesta făcea ravagii în sentimentele noastre, acum, mai mult ca niciodată, ea dorea răzbunare.

Am privit cu luare aminte toată lungimea imaginii verişoarei mele, cu gipsul-n gât şi cu picioarele ridicate; cu inima arzând într-o mare dragoste de viaţă.

A trăi atât de mult din dorinţa de-a avea dreptate

pentru mine

Când am reîntâlnit-o pe mătuşa mea, dânsa trecuse de sută, Primăria a şi premiat-o. O sută de ani de viaţă, dar ce viaţă, dar ce amintiri, sigur meritau un premiu.

Cât cunoşteam eu din această viaţă era prea puţin pentru a scrie ceva, dar mătuşa mea a avut la un moment dat dorinţa de a povesti secretul longevităţii personale. Eu obişnuit cu informaţia că viaţa lungă înseamnă de fapt limitarea tuturor dorinţelor, formă filosofică a Orientului Îndepărtat, am înclinat din cap dispus să ascult încă o dată  o poveste din cele câteva mii pe care le repeta la intervalele neregulate.

« Am avut proasta alegere, începe povestirea dânsei, să am un bărbat pe care nu l-am iubit niciodată. Nu din cauza asta am fost nefericită, nefericirea mea se datora faptului că toată lumea era împotriva mea, orice eveniment îmi contrazicea dorinţa. Nu înseamnă că odată ce ai un bărbat, odată ce ai copii, chiar şi nepoţi,  mai târziu nu mai poţi avea dorinţe! Ori de fiecare dată când acestea erau exprimate, arătate, expuse, dorite; asistenţa, compusă din cei mai apropiaţi mie, din cei mai doriţi de mine, afişau brusc o blazare, o mirare a contrariului, depărtare chiar emoţională, care nu numai că mă punea pe gânduri, dar cronicizată, ca o formă de uitare, pricina fiind chiar lipsa lor de dorinţa cunoaşterii în ale mele, m-a făcut să doresc ca să nu mor lipsită de evenimentul datorită căruia eu am dreptate.

Dorinţă neprimită în inima mea niciodată! Dorinţă ce-mi aparţinea, la fel cum muşchiul ce tresare la efort, cum pleoapa ce se-nchide de somn. Nimic ce a venit de la ei, de la toţi din jurul meu, nimic ce l-am transformat în dorinţa de a nu muri până eu nu o să am dreptate.

Toţi, rând pe rând au murit, fără ca mie să-mi lase măcar impresia că am dreptate, ce dreptate? atunci când eu asist neputincioasă la lipsa în fapt a dreptăţii mele, ei murind înainte ca evenimentul, favorabil mie să se petreacă. Ce să mai petrec în viaţa asta când eu am rămas singură? »

M-a privit atât de puternic în clipa când eu dădeam să mă ridic, că am avut acea ezitare caracteristică hoţului începător şi de ce nu ar fi fost aşa, când de fapt eu alergam să scriu. Să scriu că nu-i aşa, să scriu că nu se poate trăi din ură, din dorinţa ta potrivnică celorlalţi, chiar necunoscuţi ţie.

« Am trăit aceşti ani care nu mi-au demonstrat nimic, eu n-am avut dreptate pentru că ei -care ei? eu fiind atât de singură acum, atât de lipsită de obiectul amintirii mele. Da, lucrurile pot să-ţi inducă amintiri, secvenţe, decupaje dinamice ale unor trăiri intense, subiectiv exploatate atunci. Oamenii, fiinţele apropiate, chiar cele care poate doar au trecut tangenţial pe ceea ce numim deseori felia noastră de viaţă, sunt foarte importanţi, sunt atunci când pot să fie; acum nu mai sunt, sunt singură.

Dragul meu nepot, am desăvârşit, fără să vreau, dorinţa de-a trăi din ură, din dorinţa de-a avea dreptate de fapt -asta este ură, este cel mai mare rău, greu de suportat, uşor de trăit -dovedit. »

Am plecat, lăsat de dânsa fără nici o dorinţă din partea ei şi-acum am scris.

Manifest pentru călătorie

     Vreau să vă urez ceva, celor care citesc, oricât de puţin, acest blog - căci vreau să aveţi parte de călătorii anul viitor.

    Vă urez să aveţi parte de călătorii adevărate; nu delegaţii, nu alergări în dorinţa semnării de contracte, de acte notariale, sau alte probleme de sănătate: vă urez călătoria adevărată, aceea spre necunoscut, spre necunoscutul dorit, visat chiar.

    Pentru cei tineri călătoria îi învaţă multe, pentru cei maturi are puterea de uimire, pentru cei mai trecuţi de maturitate îi face mai înţelepţi, pentru copii - ea este forma cea mai înaltă de comunicare, noul absolut.

    Am reuşit să cred că musai trebuie două călătorii anuale, una desăvărşită, sigur concediul, vacanţa; care are cel puţin două săptămâni ca întindere şi a doua mai scurtă, intempestivă, executată în urma unei împrejurări favorabile, fortuită datorită unor prieteni, intensivă emoţional şi care nici nu are cum să dureze mai mult de câteva zile.

    Scriu de aceste călătorii, pentru că ele se fac cu o mare dorinţă, cu trupul sănătos şi mintea limpede, prin asta vă urez să aveţi parte tot anul de aşa ceva.

Dorinţa să vă fie port, iar gândul corabie!

___________________________________________________
fotografia este de pe înălţimile fortăreţei Palamidi, din oraşul Nafplio, Nauplia cum se numea pe vremuri sau chiar "Neapole de România", port important în antichitate al cetăţii Mycene, de aici se parte a plecat Agamemnon spre Aulida, celălalt port de unirea a tuturor aheilor, în dorinţa de cucerire a Troiei.

Omul invizibil

Dorinţa de-a fi invizibil, poartă în ea germenele evadării. Dacă privim evadarea ca acel vis, care adus în minte dimineaţa, ne dă în acea zi maxima trăire. Nu poţi evada nefiind închis, dar poţi percepe barierele. Orice vorbă, mai ales orice negaţie, venită din partea celorlalţi aprinde culoarea roşie a semaforului. Intervin aşteptările şi mai apoi refulările; dorim să fim invizibili. Dacă putem să ne prefacem că nu îi vedem pe ceilalţi, că nu îi auzim şi noi la rândul nostru tăcem şi stăm cuminţi, să ştiţi că ei trag cu ochiul.
Nu poţi să nu exişti, atâta timp cât respiri, cât produci mişcare. Dacă ai deveni invizibil toate acestea ar dispărea: respiraţia ta, mişcarea ta şi prin asta ai putea să exişti în afara celorlalţi, de fapt asta dorim la urma urmei.
De ce să votezi când statistica te învinge, de ce să te manifeşti când şeful tău de fapt nu doreşte asta.
Ai putea să devii "câine", dar "viaţa de câine" duce la cinismul absolut şi nu eşti pregătit pentru asta. Poţi frământa boţul de pâine prefăcându-te că mănânci, dar toţi din jurul tău îţi vor observa nervozitatea şi nu foamea. Nu poţi trăi fără mâncare, dar poţi să amâni, în schimb angoasa te preface, nu-ţi dă pace şi tocmai atunci ceilalţi te observă, de fapt trag cu ochiul; doresc să fiu invizibil.
Odată acceptată cererea, drum de întoarcere nu mai există. Te afli într-un torent unisens. Devii autist.