Methoni gulf

    În viață nu poți aranja umbrele, sau iahturi, nicidecum clădiri. Sunt multe lucruri pe care nu le poți aranja în viață. Am pomenit de umbrele gândindu-mă la femei, de iahturi privind banii, iar de case anconrându-mă. Cine nu vrea să câștige bani, să fie iubit și asta să se perpetueze, undeva până când poți să vezi, de undeva, să privești adică: niște umbrele, ceva iahturi și vreo casă-n construcție.

This is happy...

Bl. Mihai Viteazul colț cu Str. Eroilor

Anonimi de la TVR always Romania

http://craiova.tvr.ro/cu-car-ile-pe-fa-a-despre-filosofie-in-lumea-contemporana_6850.html

≪Alături de Cătălin Ghiță în platoul emisiunii "Cu cărțile pe față" se vor afla Ionel Buse – profesor la Universitatea din Craiova și Ion Militaru –cercetator Institutul C.S. Nicolaescu Plopsor.≫  the same up net address


Când se strâng mai mulți și unul începe să bată câmpii, ceilalți își uită turmele și-și cheamă câinii, așa vor petrece câteva ore în afara timpului -și a spațiului, debitând tâmpenii, în aceste pauze câte-o oaie este prinsă-n mărăcini și alta cade într-o văioagă.

Prezenții, prinși de căldura reflectoarelor, se apucă să afirme larg, că abia la bătrânețe bagi câte una tare -culturală sau intelectuală (fîssss), că și Kant, se bagă-n seamă moderatorul, a sfârșit-o bine cu niște lucrări -nu pomenește care, abia la senectute.

Ce este interesant că toți anonimii apar și-mi pătează ledul -nu iedul, lumina mea. Informația strălucitoare a televizorului și asta pentru că au ajuns profesorași la nu știu eu ce căcat de universitate sau institut.

Hai să regulăm problema în trei exemple:

- Rimbaud a tras linie când a trebuit și faptul că nu avea douăzeci și ceva de ani îmi reiterează teoria proprie care-mi spune ce-am pierdut eu la douăzeci de ani.

- Cioran, scrie pe Culmile disperării, la vârsta când majoritatea se uită în jos să vadă dacă nu s-au infectat, cei care nu fac asta și simt că sunt tari uită că sunt deja alcoolici sau drogați, dependenți de Wii sau orice altă formă virtuală de depersonalizare.

- Sartre, în timpul războiului - al doilea mondial, publică Ființa și Neantul, o discontinuitate a umanului în căutarea proprie.

Unul dintre invitați bântuia la un moment dat cuvântul „cauzalitate” în căutarea unui vânt ce să-i fâlfâie steagul. Nu venea nici o furtună.

Am ales doar trei exemple ale unor genii tinere pe care sigur le cunoașteți.
Galois, un mare matematician, a scris că nu are timp să demonstreze Teorema lui Fermat acum, dimineața îl aștepta un duel. S-a mărginit să scrie printre formule matematice, cât de mult își iubește prietena; nu avea decât douăzeci și unu de ani. Câmpuri Galois au definit teoria comunicațiilor și sunt importante asemeni transformărilor Fourier.

Poate primul, Alexandru cel Mare reușește să aibă un imperiu la douăzeci de ani...

Venedikt Erofeev întreabă un tren întreg cum a murit Pușkin? Tânar!

Mori așa tânăr pentru ai dat totul, ai cântat ca Morrison, scurt și tare, ceilalți bășinoșii au timp să elaboreze fîssss-ul. Că miroase bine, se datorează unor noi reguli ale mirosului, uneori asta în tinerețe ne depășește și călărim prea repede orice ce ne iese în cale. Aici este decadența. Când trecem de asta, lăsând o parte din vicii, devenim mai înțelepți, dar acea virtutea sincerității totale dispare.

Tinerii, doar ei ne pot face fericiți. Sigur, că nefericirea vine odată cu eșecurile lor. Dar asta nu este o propagandă a neîmplinirii, nicidecum o limitare; tinerii ne vor întrece, așa cum eu mi-am întrecut părinții.

Am vârsta marilor neîmpliniri, vor reuși copiii mei, și certitudinea îmi este deja aproape.

Fericirea

http://goodius.com/uploads/Lgu6sm64a.gif.pagespeed.ce.WZfSjopEcB.gif

≪ Frumosul, spune Nietzsche după Stendhal, este o promisiune de fericire. Dar dacă el nu este chiar fericirea, ce poate promite? ≫

Albert Camus, Carnete, 15 decembrie 1942

Jimmy Cruz comics

Dar azi mai contează?
Pentru mine, acum, mai contează?

Unire

     Ar fi normal ca uniți să fim mai fericiți, lucrul acesta se întâmplă după.
     După o despărțire, după o rătăcire, după o confuzie, oamenii revenind, întorcându-se, se cred mai buni, mai fericiți. O clipă se strâng, se unesc și își zic; „hai să tragem ș-o poză!” Astfel, în marile arhive fotografice, în marile colecții de albume, vedem oameni laolaltă fericiți, rar, foarte rar, vedem grupuri mari de oameni nefericiți. Cele de mai sus se referă la trecut, la fel ca imaginea.


     Astăzi, ne-am cam întors și vedem mari grupuri de oameni furioși, cu gurile crăcănate de furie, cu mâini spasmodice arătând neutru cerul, cu fețe imobile, idioate. Astăzi nimeni nu se mai bucură în colectiv, acasă poate, în pivnița minții sale, poate.


     A fi fericit pe stradă este un denunț la adresa unei morale nou instaurate; ce repede au uitat oamenii bombele și bolile ce traversau orașele, asemeni umbrelor aruncate de bombardiere. Ce repede uită oamenii orașelor europene știrile despre alte orașe, în alte țări, de pe alte continente, orașe care strivite de război sau cataclisme naturale, nu-și mai revin nici în zeci de ani. Este diabolic să fii fericit în țara ta când afară pe stradă, o lume parcă plutește, hipnotic în dansul unei crize de nebunie; „O! de-ar ieși pe stradă cei care cu adevărat mor de foame!”
Nu mai este voie să fii fericit în țara ta. La televizor, fețele tuturor politicienilor sunt buhăite de ură, capetele lor sunt cutii de conserve îndoite de grimase și ifose, prin găuri negre curge la nesfârșit dorința de răzbunare.


     Atunci, mă întreb de ce nu pot fi oamenii cu adevărat fericiți?

Drumul spre fericire

Vechea cetate a Timişorii - pasaj ce trece prin zidul acesteia

Căutarea oamenilor fericiţi s-a amânat; înainte de prânz, două telefoane, unul după altul, ca trenurile expres întârziate, au traversat gara liniştii mele într-o sâmbătă destul de friguroasă pentru luna mai. Aşa că n-am mai ieşit din casă, atât cât să las seara nişte bani la supermarket; am mai tras cu ochiul prin cărucioarele celorlalţi, am citit doar etichetele de pe sticlele scumpe de vin - aici este ideea de cultură (sic!). Oameni fericiţi, sincer n-am văzut. Acum nu despre asta doream să povestesc, ci despre drumul pe care-l poate face cineva spre fericire, drum care este un drum cam de căcat şi plin de întuneric sau în întuneric poţi călca oricând într-un căcat.

A trebuit să duc maşina la reparat, de fapt un bun prieten mi-a luat-o ca să-i facă el un face-lift general şi să-i dea o vopsea; trebuia să o vopsesc demult. Mi-a lăsat în schimb maşina lui, a luat-o pe a mea şi a lăsat-o pe a lui. Maşina lui, o Dacie de prin anii '80, şi cu butelie de gaz în spate. Am refuzat categoric că o voi conduce, am refuzat să iau vreun act de la el; totuşi el mi-a lăsat cheile în perspectiva că se întîmplă ceva pe stradă şi trebuie să o mut, am acceptat mut.

La prânz, la ora telefoanelor care mă anunţau că am de lucru în această sâmbătă, soarele dădea semne că va reuşi să înfrângă frigul anunţat, însă spre după-masă norii s-au interpus şi un vânt ce-a epilat lalelele de ultimele petale m-a făcut să închid ferestrele şi să dau drumul la căldură. Ori nicicând să mă duc pe jos la micile cumpărături ce fac duminica mai veselă, aşa că am luat cheile de Dacie şi-am urnit-o din loc; bineînţeles că mi s-a oprit motorul de câteva ori până să reuşesc să ghicesc marşarier-ul iar schimbătorul de viteze are raza de acţiune ca a unui bombardier strategic. La primul semafor mi s-a oprit motorul.

Am condus această maşină fără frică, amintirea că timp de zece ani am condus la fel maşina lu' tata, care era chiar din anii '70, mi-a trezit o mare remuşcare vis-a-vis de fericire; m-am gândit imediat la prietenul meu, la fericirea lui. Am parcat în schimb cu frică, în stânga şi în dreapta mea mă umbreau turismele de zeci de mii de euro şi Dacia mea nu are servo nici pe direcţie, nici pe frână.

La întoarcere maşina părea că mă ascultă, până când, fără să vreau, din a treia am ajuns la prima şi motorul supraturat s-a supărat pe mine, în jurul meu mirosea deja a benzină; acest miros, venit pe neaşteptate mi-a străpuns amintirea, acolo unde a ajuns străpungerea a izvorât nostalgic fericirea. Nostalgic pentru acea fericire nu mai există, nu mai există acei ani şi totul se leagă de fapt de posesia anilor ce-ţi dau vârsta meritată fericirii momentane: căci fericirea ţine strict de momentul în care are loc străpungerea.

Am descris fenomenul de fericire ca fiind ceea ce-mi face aprigă viaţa şi această maşină, ca un cal nestrunit, neînţeles de mine a reuşit să mă educe şi să-mi arate ce este fericirea. Efortul meu de-a mă întoarce în trecut a fost tardiv, fericirea nu este acolo, în faţa ta în orice moment, în urma unui stimul pe care de cele mai multe ori îl trecem cu vederea, ea poate apare sau dispare. Absenţa fericirii nu este nefericirea cum limpede se crede, absenţa fericirii dă naştere angoasei, nefericirea este doar poleiala acesteia din urmă şi toată dorinţa celor nefericiţi este de-a avea o maşină nouă, tare şi frumoasă; cei angoasaţi crează.

Feminism

Nausicaa

     "Staţi, fetelor. De ce fugiţi din faţa

Bărbatului? Vă-nchipuiţi că este

Vreun duşman? Dar nu-i acesta omul

De care să ne temem ..."
        Homer, Odiseea, Cântecul VI, 271-274

Limbajul homeric este hermeneutic chiar şi în traducere, traducerea lui George Murnu nu ascunde multe înţelesuri, cu notele lui Adrian Pârvulescu, cu puţină istorie şi mitologie, se poate treiera, cerne, culege ceea ce nu numai că merită -căci toată Odiseea pare un diamant neşlefuit, dar atacă o realitate a unei epoci prezente şi uituce.

Feminism - Fetişism - Fixism

Am avut "impresia că mă mir" trecând podul, frigul ţeapăn revenise, lumea dispăruse în după-masa unei zile de luni, maşini înghesuite spre semafor aglomerau trecerea peste canal, lumina zilei dădea semne că vrea să dispară. Pe stâlpul ce sprijină balustrada de beton a podului am citit feminism. Am citit scris cu majuscule, accentuat parcă în vremea când fusese scris, acum acest scris-mesaj devine erodat. Scrisul pare compus, de parcă la fiecare trecere de o sută, de o hecatombă feminină, una se desprinde din fluxul uman şi pentru o clipă, când timpul se opreşte, mai rectifică o literă, o face cu o culoare pe care o are la îndemână poate, cu roşu al rujului de buze - aşa îmi place să cred asta.

Am avut atunci gândul că dorinţa trebuie fixată, emancipată, întocmai ca acei fagi imenşi pe care pădurea ce înconjoară satele de munte, îi păzeşte în ceea ce ei sunt stele vii de lemn ale unor declaraţii de dragoste, a unor simboluri specifice, a unor treziri. Treziri pentru că scrijelitul în scoarţa fagului se face la un metru înălţime, poate puţin mai mult, dar anii care trec ridică mesajul, astfel încât îl văd din ce în ce mai mulţi trecători, adevărat, cei din partea locului, şi astfel se trezesc o clipă.

O clipă m-am trezit şi eu, citind feminism, cercetând cu ochii scrisul, i-am dat câţiva ani buni, aşa ca un arheolog începător şi mi-am închipuit, în trezirea mea, cum ea, femeia care l-a scris, vine cel puţin o dată pe an să-i vadă starea, să-i vadă viaţa, fixând asta într-un fetişism personal.

O clipă am crezut că greşesc, dar numai gândul crimei, căci numai Dostoievski putea să mă înveţe lucru acesta, a gândului de a te întoarce acolo unde ai ascuns cel puţin arma sau furtul, ca să nu scriu de locul comiterii, mi-a acoperit greşeala.

Ideea de feminism elaborată de Homer este cea adevărată, minţi sclipitoare ca Simone de Beauvoir şi Virginia Woolf au reluat ideea în scris, au acoperit cu gândurile lor pagini minunate în care femeia urcă pe piedestal alături de bărbat; urcă cu dorinţă, nu cu remuşcare.

Am dorit doar să pomenesc asta.

Despre fericire

Momentul când fraţii Strugaţki au dorit să rezolve fericirea i-au dat stalkerului Redrick Schuhart ultima misiune, aceea de a găsi sfera; Globul,  care împlineşte orice dorinţă.

După câţiva ani marele Tarkovski, poate nemulţumit de rezultat, schimbă mesajul şi trimite în Zonă trei oameni. Prin aceştia, binenţeles că era şi stalker-ul; Scriitorul şi Fizicianul alcătuiau restul celor trimişi de data aceasta să găsească Camera Dorinţelor, locul unde se împlinea orice dorinţă. Ajunşi în final acolo, au fost surprinşi de un fenomen neobişnuit, în cameră ploua. O încăpere, fără ferestre, doar cu deschizătura uşii; stătea să plângă.

Toate acestea, sigur fără ştirea lor, nu ar mai fi avut loc, dacă Solon (marele reformator şi înţelept atenian) nu ar fi vizitat marele regat lidian unde regele Cresus, după ce i-a arătat toate palatele, pivniţele luminate de strălucirea aurului şi a argintului, cârdul de sclave, i-a cerut să-l numească pe cel mai fericit om din lume.

Herodot scrie chiar în Cartea I - Clio, despre această întâlnire, neezitând să dea şi răspunsurile lui Solon, răspunsuri în care Cresus nu intra nici măcar pe locul al treilea.

Odată toate acestea încheiate, Scriitorul şi Fizicianul, întruchipări ale umanului şi raţionalului, ale ideii şi experimentului, duc mai departe sarcina în găsi totuşi fericirea în oameni. Experiment greoi şi costisitor din punct de vedere psihic, încărcarea emoţională dată de martori, afectându-i şi pe ei, periclitând rezultatele, în definitiv şi aşa lipsite deja de vreun sens.

O ultimă încercare în a găsi oameni cu adevăraţi fericiţi, s-a petrecut în oraşul X, oraş ales cu grijă, faimos prin anvergura sa turistică, prin darurile pe care le primeşte anual de la milioanele de vizitatori. Au ales şi un ghid care să-i poarte prin oraş, unul nu prea costisitor, căci şi banii erau pe terminate. Au luat cu ei şi oglinda, adică cei doi metri pătraţi de oglindă semitransparentă, pe care vertical, într-o ramă uşoară cu mânere o ducea înainte ghidul, în spate fiind Fizicianul, iar de partea netransparentă Scriitorul care făcea fotografii tuturor ce încercau sau chiar priveau în oglindă. Seara priveau peste acestea în speranţa că vor desluşi o umbră de fericire.