“Să nu te izolezi de lume.
Nu-ţi ratezi viaţa când o pui in lumină. Tot efortul meu, în toate situaţiile, nenorocirile, deziluziile, se îndreaptă spre reluarea contactelor. Până şi în tristeţea asta din mine, câtă dorinţă de iubire şi câtă beţie chiar şi-atunci când nu văd decât o colină în aerul serii.
...
Esenţialul: să nu te pierzi şi să nu pierzi ceea ce, din tine, doarme în lume.”
Albert Camus, Caiete
Timișoara, Piața Victoriei (Operei) 5 februarie 2017 - ora 21.00
Ceea era de așteptat s-a-ntâmplat, dar lucrurile nu se vor opri aici. Guvernanții vor continua să inducă democrației un drum întors. Strada, dacă va obosi, evenimentele actuale vor rămâne doar o amintire, cei 27 de ani vor fi doar o buclă de istorie. Din păcate trebuie să scriu că regret că mi-am făcut vise și-am rămas în țară!
Artefactele, la fel ca moaștele, suferă în vremuri de tranziție. Atunci, pentru ca mitul să coexiste cu realitatea, se întâmplă tot felul de minuni. Sigur că acestea nu au legătură cu dobânda bancară, sau cu producția de grâu din anul respectiv. Minunea se propagă doar într-un prezent static, la fel ca lumea ce se miră, conotațiile târzii nu există. Nu avem alegeri și nici un electorat imprevizibil pentru statistica birourilor non(și)guvernamentale. Acum ne aflăm în fața unei priviri și asta mă doare cel mai mult. În toată existența mea am privit și-am fost privit de m-am săturat, am ajuns să aleg.
Acum am ales privirea ce mă privește. Vasul de lut ce mă primește. În toată revolta greacă și de altfel ea a pornit din faptul că un tânăr (grec) a fost omorât din cauza neglijenței poliției; nu a murit mai apoi nimeni. Sigur că revolta -așa cum este necesar, la fel ca râul ce-și găsește delta, a găsit alte revendicări, din ce în ce mai nuanțate sau mai clare din punctul de vedere al democrației reale: scăderea salariilor, a pensiilor, creșterea costurilor... pe seama unor alte clare disfuncționalități ale regimului fiscal. Ori acestea mi-au întărit convingerea că un guvern este cu atât mai democrat cu cât reușește să provoace mai puține victime în rândul celor ce protestează. Pe vremea când în Syntagma (piața), corul protestanților se auzea până pe Akropolis, noi ne-am ascuns, de frica căldurii (este cacofonie?) în muzee. Astfel am găsit vasul supărat care mă privește. Orice metode de a preda puterea politică înainte de vreme, putere obținută prin mijloace democratice sau chiar mai puțin democratice, ajung să se rezolve printr-o suită de scandaluri politice. Singura și unica problemă se referă, dacă în aceste orgolii a murit cineva? Ori trebuie să scriu că în Grecia antică, la fel ca și în Roma antică, se murea pe capete, atunci când cineva rescria istoria prezentului. Tocmai de aceea vasul mă privește supărat. În sinea mea l-am rugat să-și schimbe unghiul. L-am implorat -tot în sinea mea, că lecția mi-am învățat-o. Spre ieșire, ajuns în marele hol cu privire spre bema, o voce interioară mă interpelă: „Cine pula mea te crezi de pui astfel de probleme, ei fi vreun mic conducător din țara ta, ei fi vreun mic politruc ce vrei să urci repede, să fuți repede tot politicul pe care noi l-am adunat aici de mii de ani? Marș afară limbric prost ce crezi că poți înțelege politeia. Marș fraiere să înțelegi puterea și să te pui bine cu ea.”
≪Michelet nu se înșeală atunci cînd nu vrea să vadă decît două mari personaje în epopeea revoluționară: creștinismul și Revoluția. 1789 se explică, pentru el, într-adevăr, prin lupta dintre har și dreptate. Deși Michelet, împreună cu secolul său dezlănțuit, a avut gustul marilor entități, el a văzut aici una din cauzele profunde ale crizei revoluționare.≫
Albert Camus, Omul revoltat
extras sumar din Tabelul cronologic selectiv al Revoluției Franceze. ( Jules Michelet, Istoria Revoluției, **, ed. Minerva, bpt, 1973, pag.9-27 )
în 15 iulie 1791 Regele este declarat inviolabil de către Adunare.
18 Decret ordonațînd două milioane recompensă celor ce au contribuit la arestarea regelui.
30 Adunarea decretează că orice decorație și însemn exterior ce-ar presupune distincții de obîrșie nobiliară sînt abolite în Franța.
august
5 Adunarea decretează că națiunea franceză nu va purta niciodată război cu intenția de-a face cuceriri și nu-și va folosi niciodată forțele împotriva vreunui popor.
17 Decret: „Orice francez plecat din regat este obligat să se întoarcă în termen de o lună.”
27 Declarația de la Pilniz : împăratul Germaniei și regele Prusiei făgăduiesc emigranților sprijin armat împotriva Franței.
septembrie
13 Regele acceptă Constituția.
30 Ultima ședință a Adunării Constituante.
octombrie
2 Noul corp legislativ se declară Adunare națională Legislativă.
5 Termenii sire și majestate sînt suprimați.
noiembrie
6 Danton este ales al doilea substitut de procuror al Comunei.
1792 ianuarie
14 Adunarea declară trădător de patrie și vinovat de crimă de lèse-națiune pe orice francez ce-ar lua parte, direct sau indirect, fie la o întrunire ce-ar avea drept scop modificarea Constituției franceze, fie la o mediere între națiunea franceză și rebelii conjurați împotriva ei.
19 Fratele regelui este suspendat din eventualele sale drepturi de regență.
februarie
9 Adunarea declară bunurile francezilor care se află în străinătate confiscate în folosul națiunii.
martie
7 Ducele de Brunswick este numit generalisim al trupelor austriece.
15 Dumouriez este numit ministru al Afacerilor străine.
aprilie
20 Franța declară război împăratului Germaniei.
mai
27 Decret ordonînd deportarea preoților care n-au depus jurămîntul pe Constituție.
iunie
20 Poporul din Paris năvălește în Palatul Tuileries silindu-l pe Ludovic al XVI-lea să-și pună drept acoperămînt boneta roșie. _______________________ tot acest tabel cronologic, din care am desprins anumite drumuri principale aparține traducătoarei Angela Cișmaș din volumul de mai sus pomenit.
citatul drept motto este din: Albert Camus, Omul revoltat, ed. Sophia, 1994, pag.126 jos.
19 Adunarea decretează abolirea nobilimi în Franța.
iulie
14 Sărbătorirea Federației la Paris
august
20 Adunarea instituie un „Premiu național de utilitate” în valoare de 1200 livre, ce va fi acordat „autorului unei lucrări sau descoperiri celei mai utile progresului științelor și artelor, fie el francez sau străin”.
septembrie
7 Decret privind organizarea Arhivelor naționale.
octombrie
13 Instituirea unei comisii a monumentelor.
13 Adunarea decretează că drapelul tricolor va fi substituit drapelului alb.
decembrie
14 Adunarea decretează instituirea pensiilor pentru militarii cu treizeci de ani vechime și care au vîrsta de cincizeci de ani.
15 Suprimarea venalității și ereditării slujbelor ministeriale.
1791 ianuarie
14 Comitetul instrucțiunii publice dă ordin Sorbonei să pună biblioteca la dispoziția publicului.
martie
3 Adunarea decretează : „Argintăria bisericilor și a comunităților religioase va fi trimisă monetăriilor celor mai apropiate”.
10 Papa condamnă constituția civilă a clerului.
12 Decret ordonînd redactarea listelor cu preoții care au depus jurămînt și cu cei care nu au depus.
15 Decret consfințînd egalitatea cu albii a oamenilor de culoare.
iunie
5 Decret care îl privează pe rege de posibilitatea de-a acorda grațierea.
10 Robespierre eset ales acuzator public la Tribunalul cauzelor criminale din Paris.
20 Fuga familiei regale.
22 Regele este arestat.
25 Regele intră în paris. Adunarea îl suspendă din funcții.
iulie
6 Leopold al II-lea al Austriei cheamă pe toți suveranii Europei să i se alăture pentru a declara Franței că privesc cauza lui Ludovic al XVI-lea ca pe propria lor cauză.
15 Regele este declarat inviolabil de către Adunare.
« ... etnopsihiatrul Georges Devereaux a pus în evidenţă postulatul, ascuns de teoria relativismului cultural, anume că, dacă indivizii pot fi bolnavi, societatea este în mod necesar, întotdeauna, normală. Or, dacă aşa gîndeşte Devereaux, există societăţi "bolnave", acelea care îşi asumă normele grupului, introduc în sine norme morbide. Veritabilul semn de sănătate ar fi aici revolta nu adaptarea.
Refuzînd să admită că se întîlnesc societăţi sau fragmente de societăţi într-atît de bolnave încît trebuie să fi tu însuţi foarte bolnav pentru a putea să te adaptezi lor, teoria culturalistă a făcut proba insuficienţei sale. [...] Cu toate că studiile comparative, care ar putea să furnizeze elemente concludente, lipsesc cu desăvîrşire, s-ar părea că societăţile industriale - mult mai puţin securizante pentru indivizi decît cele agrare - aduc o creştere a tensiunii şi a traiului prost - ceea ce nu este, fără îndoială, decît reversul dinamicii economice, sociale ori culturale. »
Roland Jaccard - Nebunia
Lărgind aria citatelor, antropologii au anunţat demult existenţa unui pericol real în ce priveşte exportul cultural; Remo Guidieri, îşi expune teoria despre:
Spre Biblioteca Naţională, spre Universitate, Piaţa Panepistimiou - Universităţii
« A culturaliza înseamnă a acultura prin deculturare: a goli pentru a umple mai apoi. A distruge pentru „a construi”. A asigura triumful „bunei” schimbări de identitate. Faza istorică în care aceasta nu era văzută decât ca victorie a celui puternic asupra celui slab nu s-a încheiat, desigur; supunerea în vederea exploatării rămâne regula. »
Mai departe, antropologul italian continuă în ideea de distrugere:
« De când Occidentul se ocupă de alteritate, identitatea celorlalţi este simbolul „a ceea ce nu suntem” sau, cel puţin, „a ceea ce nu mai suntem”. Arhivarea identităţilor culturale a permis astfel o nouă simbolizare a lumii, alegorie modulată după bunul-plac al nevoilor ontologice ale Occidentului, în care îşi fac loc deopotrivă inocenţa naturală, înzestrată totuşi cu o naivă cruzime, spiritul căzut pradă iluziilor care-i blochează înflorirea, spiritul lipsit de libertate, însă tocmai de aceea dotat cu înţelepciunea umilinţei, sufletul ignorându-şi propriile posibilităţi, şi deci departe încă de veritabila ratio, dar şi spiritul care „confundă” ludicul cu utilul şi se complace într-un bricolaj obsesiv al „categoriilor sensibile”. În toate aceste figuri, ceea ce rămâne insesizabil de alteritatea istorială devine astfel un caz posibil (întotdeauna un caz de insuficienţă în ordinea a ceea ce se înţelege prin „spirit” sau „raţiune”) pentru ceea ce Occidentul trebuie să încerce a nu mai (re)deveni niciodată şi pentru ceea ce el se teme câteodată a fi: un spirit visător sau victima unei forţe mai mari decât el, o forţă care, de la Aufklarung încoace, se numeşte obscurantism, los monstruos del suenos. Aparent, istoria tehnicii confirmă această ambiţie. Mai puţin sigur este însă că triumful său a zguduit efectiv alteritatea, în sensul precis a tot ceea ce nu este Occidentul, şi că alteritatea însăşi ar fi fost în sfârşit şi realmente jugulată.»
Piaţa Syntagma
Descoperirea în Grecia, a corupţiei, a deturnării fondurilor, a falsificării rapoartelor fiscale, a multor audituri în care indicii favorabili economici erau exageraţi, au dus la declararea unui război economic, ce ascunde o mare frustrare din partea unui Occident loial acum unor tradiţii şi culturi nordice. Se ştie, şi o scriu cu ironie, că niciodată în ţări ca; Germania, Anglia sau chiar Franţa, nu a existat şi nu există corupţie, nici un cancelar sau prim-ministru, om de stat sau ales nu a provocat nici un scandal financiar. Există chiar o politică de a distrage, de a distanţa toate acestea în direcţia sudului meridional european.
Grecia este privită ca ţintă financiară, ca descoperirea unui zăcământ neexploatat încă, de aceea se scrie şi se vorbeşte mult despre grecii care nu muncesc deloc şi care trebuie să fie ajutaţi.
Inscripţii pe Universitate
Albul Athinei (oraşului Atena), a dispărut; luna august a acestui an se deosebeşte fundametal de cea de anul trecut. Piaţa Syntagma a devenit centrul revoltei, Universitatea, oala în care se fierb ideile revoltei necontrolate, absurde chiar, dar dorinţa şi frica de a nu fi aculturalizaţi, de a nu fi adaptaţi unui Occident anglo-saxon falimentar în cultură, bântuie prin mediile universitare, de la studenţii prea tineri, până la profesorii ultraortodocşi. Dar nu toată populaţia Athinei vede cu ochi buni revolta, parte îşi exprimă scepticismul că asta ar schimba ceva, alţii înclină să creadă că acest haos nu le va aduce nimic bun, nu cred că există o statistică reală în ce priveşte împărţirea în pro şi contra revoltei.
Acest secol aparţine nordului, sudul european luptă pentru păstrarea unor tradiţii seculare, economicul este vârful de lance, Grecia a avut primul rege modern, la fel ca noi, din familii nobile germane, dorinţă foarte reţinută de greci. Dacă istoria se repetă, sau ghiceşte prin asta viitorul este în logica faptelor prezente, acoperite de poleiala jocului de bursă, al dobânzilor bancare, al garanţiei monedei europene -eurobondurile.
Universitatea din Athina - august 2011
Aplicarea experimentelor continuă, logica războiului armat în Europa a fost amânată nedefinit de la ultimul conflict iugoslav şi exportată în Africa sau Asia. Dacă Grecia va cădea în sensul ocupării ei economice, atunci se pare că preţul acestei Europe unite va fi plătit de ţările sudice, aflate acum la periferia economică a unui Euro stabilit de Germania la o cotă prea înaltă pentru populaţiile de sub 10 milioane de locuitori.
Fără diasporă, Grecia are o populaţie de aproximativ 10 milioane de locuitori, pe un teritoriu ce poate adăposti pe toţi pensionarii ţărilor nordice, pensionari care să trăiască dintr-o pensie în ceea ce va deveni în viitor un paradis, acea Arcadie visată de poeţi; Friedrich Hölderlin fiind genial în această privinţă.
Plaja de de la Marathon
Am simţit printre dinţi praful ridicat de coloanele de turişti ce cotropeau Acropole, eu fiind unul dintre ei. Am simţit ardoarea de-a mai revedea încă o dată pietrele. Nimic din ceea ce vine nu prevesteşte ceva bun, ignoranţa este prima literă a unui alfabet care se impune în educaţia celor ce vor să devină europeni cu adevărat.
Urcarea spre Acropole, Propilaya, sus - Templul zeiţei Nike
O să înnebunim în curând fericiţi într-o pedofile catolică şi nordică importată prin dos!
Nesperat mesajul disperat spune multe. Lărgindu-şi aria de cunoştinţe generale, oamenii de peste Ocean au auzit de Grecia. Au auzit cei care nici nu ştiau pe unde se află Europa, vaca aia călărită de Zeus. Mitul ne spune că Europa a fost vrăjită de un taur pe care încălecându-l a devenit prizonieră lui. Taur în care se metamorfozase Zeus pentru ca răpirea să fie mai subtilă. Aşa mă gândesc că în juisarea ce-a urmat şi ea Europa a fost metamorfozată într-o junincă, scriu asta pentru că Hera fiind deosebit de geloasă avea ochi peste tot, numai ochii lui Argus treceau de o mie.
Acum în epoca modernă mitul necunoscut de mulţi dislocă oricum conştiinţe, face comparaţii şi atacă evenimentul în sensul cel mai sarcastic. Da, aş putea eu să enunţ: America aia (SUA) nu va fi niciodată Grecia şi nici Europa, nici Rusia şi nici altă ţară nu va fi vreodată Grecia, tocmai prin asta s-a scris un adevăr, mai puţin mirositor şi mai greu de încadrat. În schimb, fără să se ştie, s-a scris în stânga, ceea ce grecii antici numeau cu mare pasiune hedonism. Face parte din acesta, alături de fericire şi cunoaştere, puterea de a te opune celui care de fapt te pune la jug, statul.
Ştim prea puţin despre felul în care te poţi opune, nu violent, nu isteric, ne lipseşte hedonismul antic grec, care de la Platon încoace a fost înecat şi acoperit cu un strat gros de timiditate frustrantă.
“Keep Ithaca always in your mind. Arriving there is what you are destined for. But do not hurry the journey at all. Better if it lasts for years, So you are old by the time you reach the island, Wealthy with all you have gained on the way, Not expecting Ithaca to make you rich. Ithaca gave you the marvelous journey. Without her you would not have set out."
"Păstrează-ţi Ithaca mereu în mintea ta. Să ajungi acolo este ceea ce ţi-ai dorit. Dar nu te grăbi în toată această călătorie. Este mai bine dacă durează ani de zile, Deci, vei fi bătrân când vei atinge insula, Îmbogăţit cu ceea ce ţi-a dăruit drumul, Şi nu te aştepta ca Ithaca să-ţi dea mai mult. Ithaca de fapt ţi-a dat destinaţia, Fără de care această călătorie nu ar fi existat."
Ori tocmai că lucrurile nu stau aşa simplu în această călătorie pe care omul, de fapt o face în viaţă. Trebuie să reamintesc că vizitând de multe ori Grecia, în special Atena, în special Delfi, am putut să încadrez viaţa grecului modern în limitele unei existenţe deosebit de simple, faţă de cele ale europeanului nordic sau chiar celui vestic. Să fie clima de vină? Sau starea de graţie, de beatitudine care ţi-o dă dorinţa, izvorâtă genetic (sau istoric), de-a trăi în majuscule viaţa.
Revoltele de la Atena în special, nu vizează altceva decât dorinţa populară de a trăi la fel cum au trăit până acum şi nu ne referim la cei zece ani trecuţi de la adoptarea economiei lor de către o monedă sau de către un spaţiu comunitar (prea mare), ne amintim de sutele de ani, chiar când cotropiţi de turci, au reuşit să-şi păstreze o identitate culturală; acum o pierd, la fel cum o pierdem şi noi.
Trebuie să amintesc că pe teritoriul Greciei, cărţile de credit sunt privite ca artefacte extratereste, sigur că în Atena lucrurile stau altfel. Dar Atena Greciei nu este Bucureştiul României şi cine are curajul fragil de-a face această comparaţie sigur nu a fost la Atena deloc şi sigur nu la citit pe Homer (óla). În general toate gândurile grecilor se duc spre Atena; la ce se întâmplă acolo: speranţa este acolo. Ca o completare, oraşul numărul doi: Salonic (Tesalonic) poartă trena Zeiţei şi susţine, prin culturalitatea sa deosebită, Grecia în nordul ei.
Grecia este o ţară încă guvernată mental de o religie creştin ortodoxă, care se ridică; printr-o coincidenţă vestigiile antice sunt acum port-drapelul trezirii nervoase, Parthenon-ul este cel vizat acum de protestatari şi nu o catedrală ortodoxă cum s-a întâmplat în 1821 cu ocazia Proclamării Independenţei. Grecia îşi caută o identitate care, pentru cei mai mulţi din lumea asta, apare ca neobişnuită, dar fiind cea care reflectă cel mai bine starea lor antică. Sigur că cele scrise par bizare acum, dar în felul călătoriei, fiind scurtă sau lungă, ne ascunde destinaţia aparent, totul datorită unei rătăciri. Uneori văd rătăcirea, la fel ca mai sus discutata călătorie, elementul esenţial ce dă vieţii savoarea cunoaşterii şi credeţi-mă grecii ştiu asta.
« Mişcarea insurecţională care s-a născut în 1789 nu se poate, totuşi, opri aici. Dumnezeu nu a murit cu totul pentru Iacobini, nici pentru romantici. Ei mai păstrează încă Fiinţa supremă. Raţiunea, într-un anume fel, este încă mediatoare. Ea presupune o ordine preexistentă. Dar Dumnezeu e, cel puţin, dezincarnat şi redus la existenţa teoretică a unui principiu moral.
Burghezia n-a stăpînit de-a lungul întregului secol al 19-lea decît raportîndu-se la aceste principii abstracte. Numai că, mai puţin demnă decît Saint-Just, ea a făcut uz de acest punct de reper ca de un alibi, practicînd, cu orice ocazie, valorile contrare. Prin corupţia esenţială şi prin ipocrizia ei descurajantă, ea a făcut să fie discreditate în mod definitiv principiile de la care se reclama. Vinovăţia ei, în această privinţă, este infinită. Din momentul în care principiile eterne vor fi puse la îndoială odată cu virtutea formală, din momentul în care orice valoare va fi discreditată, raţiunea va intra în acţiune şi nu se va mai raporta la altceva decît la succesele sale. Ea va dori să stăpânească, negînd tot ceea ce a fost înainte, afirmînd tot ceea ce va fi în viitor. Ea va deveni acaparatoare.
Prin critica violentă a oricărei virtuţi formale, comunismul rus desăvîrşeşte opera revoltată a secolului al 19-lea, negînd orice principiu superior. Execuţiilor de regi din secolul 19-lea le urmează uciderile de zei din secolul 20, care merg pînă la capătul logicii revoltate şi vor să facă din pămînt împărăţia unde omul va fi dumnezeu. Domnia istoriei începe; identificîndu-se doar cu istoria sa, omul, infidel faţă de adevărata sa revoltă, se va pune, de-acum înainte, în slujba revoluţiilor nihiliste din secolul 20 care, negînd orice morală, caută cu disperare unitatea speciei umane printr-o epuizantă acumulare de crime şi de războaie. Revoluţiei iacobine, care încerca să instituie religii virtuţii, ca să întemeieze pe ea unitatea, îi vor urma revoluţiile cinice, fie de dreapta, fie de stînga, care vor încerca să cucerească unitatea lumii pentru a întemeia, în cele din urmă, religia omului. Tot ce era datorat lui Dumnezeu va fi, de acum înainte, dat Cezarului. »
Albert Camus, Omul revoltat, ed Sophia, 1994, pag. 146-147.
Pentru că Pământul respiră, respirăm şi noi oamenii. Felul grabnic în care o facem ne grăbeşte moartea, noroc cu albastrul azotului care pătrunzând prin alveolele labirintice ale plămânului potoleşte roşul oxigenului.
Omul vrea repede totul, absolut totul, nimic să nu mai fie inexplicabil, şi inexplicabilul chiar dacă există să-l transformăm în religie. Fiinţa lui Dumnezeu să fie departe, nevăzută, neauzită, neajutorată prin asta în viziunea celor ce comandă cum îl ajutăm noi pe Dumnezeu, ajutându-ne pe noi. Toate explicate în frica acelei zile ce va veni şi pe care mulţi n-o vor prinde, toate acestea explicate pentru a nu vedea ce se întâmplă cu noi şi a nu simţi până şi respiraţia unei lalele.
Frumosul care ne înconjoară poate deveni Dumnezeu dacă vrem, în această revoltă vom respira mai adânc, mai rar, mai puternic...
Nu asistăm la vreo lecţie, aici nimeni nu este dat exemplu, nimeni nu predă o lecţie de istorie.
Dacă nu doriţi să vedeţi videoclipul de pe Youtube, mutaţi cursorul spre sfârşit, acolo unde cameramanul mută aparatul de luat imagini spre cer; se vede Acropole. (imediat după minutul 2)
Sunt vremuri când ar trebui ca individul să se schimbe, să privească acut şi să fie mai conştient. Este o vreme proastă pentru intelectualul român, este aşa pentru că nu face nimic, nimicul cel mai mic posibil. În toate cărţile care apar astăzi ca scriitura marilor români ai acestor vremuri se simte năduşeala lor datorată imposibilităţii înţelegerii realităţii. Piesele de teatru au dat la întors, filmele s-au întors deja în trecut şi câteva filme realiste mai scot ceva premii peste hotare, oricum şi aşa ne traversează o mare plictiseală culturală. Nimic cu vână, nimic mai răsărit care să trezească cu un bâzâit creierul amorţit al românului. Amorţeală pe care mass-media a livrat-o porţionat românului ca drog. Amorţeală dorită şi politic şi economic; drumul omului de rând este drumul spre abator, dragi intelectuali români.
"Ceea ce un filosof modern reţine din marea sofistică este punctul următor: fiinţa este în mod esenţial multiplă. [...] Dumnezeu este cu adevărat mort, la fel cum sunt şi toate categoriile care depindeau de el în ordinea gîndirii fiinţei. Calea noastră este cea a unui platonism al multiplului."
Prin asta, Badiou, ne transmite că putem fi, că putem accepta să gândim la un plural ideologic, la o revoluţie în noi, la o cunoaştere de sine multiplă. Întrebările care surprind ideea că: "De ce Sartre nu mi-a rezolvat angoasa? sau Heidegger umanismul?" sunt inutile în momentul când am citit deja ceva din aceştia, chiar dacă nu totul. Definiţiile din dicţionare date asupra unor personalităţi devin desuete. Nu ne mai interesează ce-a făcut Bakunin cu individul, a reuşit cineva să răspundă la întrebarea asta acum 40 de ani, parţial poate şi tot poate, restul răspunsului este în noi.
Filosofia modernă astăzi nu se mai învaţă de la profesori, aceştia au devenit în ani şi ani tot mai ancoraţi în definiţii, în programe şcolare, în titluri. Trebuie să reuşim să le depăşim existenţa pedagogică, să intrăm brusc în marele mediu informaţional şi să alegem noul, multiplu, adiacentul.
Am citit un răspuns pe e-mail, care pomenea de faptul că toate sunt la fel, se repetă, nu se schimbă nimic, ce mai contează... şi eu subscriu la aşa ceva, dar noi? rămânem la fel, cu noi nu se întâmplă nimic?
Merită văzut filmul şi dacă într-adevăr nu s-a schimbat nimic în voi, eu voi purta toată vina, dar numai unul din mine.
citatul de început: Alain Badiou, Manifest pentru filosofie, Ed. Ideea Design & Print 2008, Cap.11. Generic, pag.65 sus.
"Trei elemente sau, dacă vreţi, trei principii fundamentale, constituie condiţiile esenţiale ale întregii dezvoltări umane: 1. animalitatea umană; 2. gândirea; 3. revolta. Primeia îi corespunde în mod specific economia socială şi privată; celei de-a doua, ştiinţa, celei de-a treia, libertatea. Idealiştii tuturor Şcolilor, aristocraţi şi burghezi, teologi şi metafizicieni, politicieni şi moralişti, preoţi, filozofi sau poeţi – fără a-i uita pe economiştii liberali, adoratori neînfrânaţi ai idealului, după cum se ştie – se ofensează serios când li se spune că omul, cu inteligenţa sa magnifică, cu ideile sale sublime şi cu aspiraţiile sale infinite, nu este, precum toate celelalte lucruri care există în lume, nimic altceva decât materie, nimic altceva decât un produs al acestei neînsemnate materii." *
Aşa îşi începe Bakunin eseul despre Dumnezeu şi Stat, fără nici o frustrare, fără nici o scuză, mai departe totul este liber. ______________________________________________________
