vineri, 30 noiembrie 2012

Nu - într-o politică a cunoașterii

Nu vezi și nu distingi, nu poți repara și nu poți desăvârși; atunci este nu!
Negația nu provine doar din necunoaștere -cum era la școală, provine și din orgoliu și încăpățânare.
Cunoașterea de fapt nu este totul.
Nici instinctul de-a nu privi și de a te lăsa acoperit nu este totul.
Totul ar fi precum tu privești în stânga și astfel privirea ta te acoperă.

Raymond Chandler -arta de-a scrie ceva

prima sa povestire - 1933

≪ A aruncat o privire fugară la fata din fața lui; apoi s-a uitat în jur, peste mesele goale, spre ringul în formă de inimă, unde dansatorii dădeau târcoale sub luminile colorate.
[...]
A rămas tăcut. Bărbatul de la volan și-a scos pălăria și s-a scărpinat în claia de păr cenușiu. Un șir sacadat de claxoane s-a auzit dinspre bulevardul aflat în apropiere. La capătul străzii se zăreau farurile mașinilor. După un timp, două automobile au luat curba și au împrăștiat raze pe sub palmieri. O umbră mare s-a legănat pe stradă și a alunecat în fața mașinii lor (era umbra casei unde doreau să ajungă, nota mea).
Luminile s-au stins.
[...]
Avea o gură mare, bine conturată și o expresie amabilă.
[...]
 - Ești un păduche, Jim. Mereu ai fost un păduche.
A spus-o mai degrabă cu îndoială în suflet decât cu ranchiună.
[...]
 Cadillacul mare și negru al lui Landrey mergea tăcut de-a lungul pantei spre Montrose. Luminile luceau slab în stânga, în vale. Vremea era rece și calmă, iar stelele strălucitoare. Landrey s-a uitat în spate și a pus un braț pe spătarul scaunului, un braț lung și negru, care se termina cu o mănușă albă.
[...]
- Nu vorbi. Doar gândește, i-a șoptit Mallory. Ești corupt.
[...]
Un gard alb cu uluci s-a zărit pentru o clipă, înainte ca farurile să se stingă.
[...]
Zâmbetul deșiratului a dispărut. S-a ghemuit într-o parte și în mâna lui a apărut o armă. Camera s-a umplut de țipete. Un strigăt puternic. Apoi încă unul.
Deșiratul a alunecat, apoi a căzut. S-a lungit  pe covor, într-o poziție oarecum leneșă. Zăcea țeapăn, cu un ochi pe jumătate deschis îndreptat parcă spre Macdonald. Femeia slabă a deschis larg gura, dar nu a reușit să scoată niciun sunet.
[...]
Cînd a ridicat-o, ea s-a oprit din sforăit, dar nu s-a trezit.
[...]
Costello a făcut o mișcare nerăbdătoare. ≫
[...]


Shall I continue?

Raymond Chandler, Povestiri polițiste 1-Voi aștepta,  
Șantajiștii nu trag, ed.Nemira.
pag.7, pag.19,pag.21,pag.26,pag.29, pag.31,pag.35, pag.37, pag.38, pag.41.

joi, 29 noiembrie 2012

Sit -site -gate

masking-camouflage
≪ Gaulites -exilat din Samos:
„Spun unii, Cirus, că tu făgăduiești multe în acest moment, datorită situației grele în care te afli în pragul primejdiei și că îndată ce lucrurile se vor sfîrși cu bine, nu-ți vei aminti de făgăduielile făcute; alții spun că, chiar dacă îți vei aduce aminte de făgăduieli și vei căuta să le îndeplinești, nu vei avea putința să te ții de vorbă”. ≫
Xenofon, Anabasis, cap. VII

Vântul se simțea în marele cort, astfel că unul dintre papirusuri o luă la goană peste masa largă și căzu jos. Zgomotul scăpără pe la urechile generalului, care privi de sus nehotărârea cu care sulul de pergament se legăna între picioarele mesei. Înainte, înapoi, pauză, înainte, înapoi, iar pauză... asta-i plăcu.

Căldura apuse odată cu soarele, nisipul sclipea-ntr-o lună vie. Comandă scurt lumină și întinse papirusul pe stativ, se chiorî la el ostentativ. Citi repede primul paragraf, dar se opri la primele cuvinte:„De rostit”. Goni servitorii ce aprindeau din ce în ce mai multă lumină și chemă garda.

- Să vină scribul egiptean!
Acesta sosi repede, parcă aștepta lângă cort.
- Ce-i asta? generalul îi arătă stativul. Scripul făcu prima dată o plecăciune, apoi privi în diagonală pe stativ, mai făcu o plecăciune -spre papirus, își strânse în mâna dreaptă amuleta ce o purta ca medalion, cântă ceva în limba lui.
- Stăpâne, Ré- triumful solar fie cu noi, aici avem Cartea dragonului Apophis, este un imn sfânt la noi pe Hapi, trebuie citit cu voce tare și clară, nu este voie a fi citit bâlbâit sau întrerupt odată ce a fost început, de aceea se recomandă „de rostit”.

-„Magul conjurînd este duhul virtuțiilor magice, trimise de mine întru stîrpirea dușmanilor mei prin descîntece.” - scrie asta undeva în carte, completă scribul ce tremura asemeni uneia din lumânările de lângă papirus.

- Citește-mi tu atunci! Și scribul începu: „Cînd stăpînul Universului s-a ridicat...
Generalul se așeză cu fața spre ieșire, prin dunga largă a cortului privea marea: valuri ascuțite întorceau lumina, zgomote de pescăruși se ițeau prin fața lui, vorbe de oameni înconjur, pași pe nisip pretutindeni. În spatele lui, aproape, scribul declama:

„Hor [Horus] a pornit împotriva lui cu suliţa sa de treizeci de coți, și sulița aceasta de fier i-a sfîrtecat trupul ca și cînd nu s-ar fi aflat niciodată. Vremea furie lui a fost abătută din drum și gîtlejul lui a fost silit să verse. A fost păzit, legat, înlănțuit; un leu cu două capete i-a stors puterea, iar eu i-am desfăcut oasele din mădulare, i-am frînt picioarele...”
Generalul avu viziunea câmpului de luptă în miezul zilei, atunci când puterea se află-n toi la fel ca soarele. Trebuia doar să deruleze și să perceapă începutul. Nu era supertițios, dar nu dori să-l întrerupă pe scrib.

„Ochii arzători ai lui Hor l-au aruncat în mîinile dregătorilor, ale călăilor [care îl așteptau] cu cuțitele lor, și ei și-au săvîrșit asupră-i lucrarea lor obișnuită. El a căzut pradă prăpădului de moarte pe care l-au asmuțit asupra lui și asupra miezului său zi după zi. Chipul...”

Acum a văzut începutul. Înainte, înapoi. Ceea ce este înainte este pentru el înapoi. La fel ca el, ele, trupele sale. Așteptă sfârșitul cu răbdare, ba chiar desenă ceva pe nisipul din fața lui cu sulița unuia dintre gardieni.

„Iar tu [Horus], cel ce sălășluiești pe tronul tău ceresc, călătorește în barca ta zilnică și odihnește-te în barca serii și străbate fericit cele două ceruri! [...]
Eu te-am spulberat, eu te-am stîrpit și tu cazi pradă prăpădului! Te-ai prăpușit, Apop [Apophis], și Ré cîștigă biruința asupra ta, Apop!”

Urmă o pauză. Scribul sufla greu, accentul pus pe text îl obosise. Generalul îl luă pe după umeri și scribul se întoarse imediat și-i astupă gura cu palmele. Instinctiv mâna dreaptă atinse centura, și mai încolo pumnalul. Dar scribul îi arătă ce urmează: a se citi de patru ori.

Cînd stăpînul Universului s-a ridicat...

Și generalul zâmbi, îl întoarse pe scrib spre papirus; deveni superstițios?
Afară din cort totul aluneca spre liniște, nisipul deveni mai tare. Se îndepărtă de cort spre plajă. Ajuns suficient de departe împărți ordine, doi gardieni fugiră. Valul era deosebit de aproape și-i udă tălpile.
Comandantul cavaleriei se ivi însoțit de doi aghiotanți ce purtau  făclii pe care le înfipseră în nisip în fața lor.
- Maharbal, tu mâine mă vei trăda!
- Minciună! și tânărul din fața generalului se-ntoarse spre corturi spre a fi auzit de toți.
- Șșșt! și generalul îl îmbrățișă, îi șopti la ureche ceva și toate se liniștiră, nici apa la mal nu se mai auzea.

Pe nisip o curbă defini toată bătălia de a doua zi, o altă curbă înconjura pe prima, apoi restul nu mai conta. În noapte se auzi strigătul unui elefant. Maharbal cu o mișcare fulgerătoare scoase pumnalul generalului din centura lui și într-o sclipire de lună pumnalul dispăru, cu mâinile sus comandantul cavaleriei părea neînarmat, transfigurat. Apoi, în altă sclipire de lună, nu următoarea, pumnalul reveni la locul lui obișnuit.

„El a căzut și nu mai este, așa după cum am poruncit eu. El a fost spulberat, și spulberat este...”

Generalul concedie gărzile, făcu câțiva pași cu Maharbal în lungul plajei, privi în întuneric spre Est!
- Oare Filip Macedoneanu' ne întoarce promisiunea?
- Numai dacă poate, răspunse repede comandantul numid.

Întors la cort, scribul egiptean dispăruse, terminase pesemne. Gărzile întindeau tenda umedă, zgomotul sforilor îi treziră instinctul de-a călări, de-a hățui. Alese un alt papirus. Îl desfășură pe masă, îl întoarse și citi aiurea undeva:
„Dacă printre voi se află vreunul care este descurajat pentru că nu avem cavalerie, în timp ce dușmanii au o cavalerie numeroasă, gîndiți-vă că zece mii de călăreți nu sînt decît zece mii de oameni. Nici-odată nimeni n-a pierit în vreo bătălie mușcat de cal sau lovit de copită. Numai oamenii hotărăsc soarta bătăliilor. Și în afară de aceasta, noi pășim mai sigur decît călăreții.”

Zâmbi. Cirus, feblețea lui, povestitorul universal, Xenofon.
Clipi. El chiar avea zece mii de călăreți. Dincolo, în amonte de Aufidus romanii își săpau castrul și nu duceau lipsă de călăreți. Nu dormi o clipă.

Dimineața devreme cărbunii fumegau. Străjerii urlau, urlau adunarea.
Generalul se spălă cu nisip, mâinile, apoi fața, obicei berber.
Ziua nu apărea.
Chemă calul. Strânse personal șaua, numizii lui călăreau fără șa. În schimb la el, șaua -prin prelungirea ei de zale, proteja și calul. Veni și Maharbal. Zâmbi.
În zare lungi rotocoale de nisip iscate de (vântul) Volturnus veneau spre ei.
___________________________________

La 2 august 216 î.e.n. (Î.H.) cele două armate consulare romane, conduse de consulii Caius Terentius Varro și de Lucius Aemilius Varro, au fost spulberate la Cannae, în sudul peninsulei italice, astăzi prefectura Puglia, de cartaginezii conduși de Hannibal (perfidia plus quam punica). Marea Adriatică s-a retras, astăzi o intersecție de autostradă desemnează locul marii bătălii, asemeni celei de la Termopile.
Bătălia a început imediat după răsărit, razele soarelui i-au orbit pe romani până spre prânz, Volturnus le-a aruncat nisip în ochi, și-au ales locul prost.
În primele ore armatele s-au tatonat, mijlocul părea instabil. Pedestrimea cartagineză oscila în a rupe-o la fugă sau în a mai scuipa puțin.

Romanii (din cauza faptului că aveau cavalerie puțină) și-au împins călăreții spre râu (spre Aufidus - azi Ofanto), Hasdrubal (fratele generalului) i-a atacat în unghiul strâmt. Romanii n-aveau câmp de manevră, pe de-o parte râul, pe cealaltă parte mijlocul roman (pedestrimea).

În cealaltă parte, numizii lui Maharbal, doar câțiva zeci din cei două mii se aruncară înainte cu scuturile pe spate (semn de dezertare). Sunt conduși în spate, în tabără, într-un țarc. Atunci ei își scot săbiile lungi ascunse în spate și-i atacă pe paznici, apoi atacă mijlocul roman ce deja înainta convex. Se face mare gălăgie în spate. Romanii sunt demoralizați. Frontul ce înainta sublim se desface asemeni unui trandafir, fiecare petală este fiecare cohoră. Triarii se întorc să se retragă, cavaleria hispanică izbutește și închide cercul. Numizii vin și ei invers. Numizii călăresc doi cai, luptă cu ambele mâini, când un cal obosește, ei sar pe celălalt. Trandafirul este străpuns asemeni luminii solare.
____________________________________


Politicianul este obosit. A citit lecția de istorie a fiului său. N-a priceput nimic sau asta i se pare. Butonează mobilul și-l întreabă repede pe interlocutor chiar înainte de-a răspunde acesta. Acesta știa întrebarea și răspunde:
„Am citit undeva că soarele orbește și nisipul otrăvește!”
Politicianul zâmbește scurt, ce dracu, zâmbește doar pentru sine, nu-l vede nimeni.
- Da, spune el, sunt de acord!
- Începem cu site-urile pricipale prima dată...
- Nu, doar cu unul, doar cu soarele, și se miră imediat de cele spuse. Reluă: imediat!

Politicianul lăsă telefonul jos, ieși din salon și își întâlni soția în living, o întrebă:
- Avem pe undeva o carte de Xenofon?
Nevasta, tot politiciană se uită tâmp la el?
- Ai înnebunit?

Se-ntoarse la telefon.
- Începeți oricum, mâine-l citesc pe Xenofon și rezolvăm și problema asta!
_____________________

despre Cartea dragonului Apophis
Victor Kernbach, Mituri esențiale, Editura științifică și enciclopedică, 1978, pag.41-44.
despre Cirus,
Xenofon, Anabasis, Editura științifică, 1964, pag.129-130.
despre bătălia de la Cannae
Livius Titus, Ab urbe Condita
Polybios, Istorii.

miercuri, 28 noiembrie 2012

Land of confusion


Confuzia ia naștere din asemănare. Din ceea ce ni se pare cu ceea ce este și din ceea ce este cu ceea ce văd alții că este și mai departe nu se termină niciodată. Pentru a nu naște confuzii, mulți spun că ceea ce se vede nu-i adevărat, sau că orice asemănare este pur întâmplătoare. Deci, confuzia este dată de întâmplare, dar şi de adevăr.

Pentru a stârni confuzie ai nevoie de asemănare, de întâmplare şi de adevăr, toate acestea pot fi şi negate şi confuzia atunci se naşte din non-asemănare (identitate), non-întâmplare (întâlnire) și non-adevăr (minciună). Este confuzia din partea cealaltă a oglinzii, ea este complotul. Este ceea ce majoritatea nu-și dau seama -și este normal să fie așa, pentru că este la mijloc un complot. Și eu aici scriu de complotul conducătorilor noștri, care devine și al nostru, al românilor.

A început războiul?


marți, 27 noiembrie 2012

Către poeți

Adâncimea liniară în urma unei precipitații
„Context”

≪ Problemele epocii noastre care mă preocupă în momentul de față sunt efectele genetice incalculabile ale precipitațiilor radioactive și un articol documentar despre mariajul înspăimântător, nebun și omnipotent între marile companii și armată în America - „Juggernaut, The Warfare State”, de Fred J. Cook, într-un număr recent din Nation.
Influențează ele genul de poezie pe care-l scriu?
Da, dar într-o manieră indirectă. Nu sunt dăruită cu limba lui Ieremia, deși îmi pierd somnul în fața viziunii mele despre apocalipsă. Poeziile mele nu izbutesc să fie despre Hiroshima, ci despre cum se formează un copil, deget cu deget , în întuneric. Nu vorbesc despre terorile genocidului, ci despre aerul sumbru al lunii deasupra unui arbore de tisă dintr-un cimitir învecinat. Nu despre mărturiile algerienilor torturați, ci despre gândurile nocturne ale unui chirurg obosit.

Într-un sens, aceste poezii sunt devieri. Nu cred că sunt o evadare. Pentru mine adevăratele lucruri importante ale epocii noastre sunt lucrurile importante ale tuturor epocilor: durerea și miracolul iubirii, facerea în toate formele ei - copii, pâini, picturi, clădiri - și conservarea vieții tuturor oamenilor de pretutindeni, a cărei periclitare n-o poate scuza nici un discurs abstract, evaziv, despre „pace” sau „dușmani ireconciliabili”.

Nu cred că „poezia subiectelor zilei” i-ar interesa pe mai mulți oameni mai profund decât subiectele propriu-zise ale zilei. Și dacă poezia de ultimă oră nu se naște din ceva mai apropiat de adevărul incomod decât o filantropie generală și ipocrită, dacă nu este într-adevăr acel lucru-unicorn, adică o poezie adevărată, atunci o pândește pericolul de a fi aruncată la coș cu tot atâta repeziciune ca și un ziar. ≫

Sylvia Plath, Johnny Panic și Biblia Viselor, Polirom, 2009, pag.109-110.


luni, 26 noiembrie 2012

Statica rotirii ca o formă de respect a roții față de mișcare

≪ „Cum putem gândi ceea ce nu are loc?
Dacă mă gândesc că King's College arde când el nu arde, faptul că el arde nu există.
Atunci cum pot gândi acest lucru?
Cum putem spânzura un hoț care nu există?”
Răspunsul nostru ar putea fi pus în această formă:
„Nu-l pot spânzura atunci când nu există, dar îl putem căuta când nu există.” ≫
Ludwig Wittgenstein, Caietul albastru, Humanitas, 2005, pag. 84 mijloc

Scripete de pod
Orice detaliu (al altui detaliu) ne induce în eroare.
Campania electorală fiind în toi, se caută noi detalii, dar acestea, detaliile, au fost deja croșetate.
În urma acestei operațiuni au apărut alte detalii.
Eu personal nu m-am lămurit încă, dacă siguranța ce traversează (în secțiune) capătul butucului ce ține roata scripetelui este bine pusă. Nu cumva asta ține și de sensul de rotație?

Încă mai cred că aceste vremuri vor dispărea și scripetele se va pune în mișcare.

duminică, 25 noiembrie 2012

Edda

http://www.hurstwic.org/history/articles/literature/text/Manuscripts.htm
≪ În 1702, cărturarul Arni Magnusson a aflat că locuitorii sărăciți ai Islandei, înfometați și goi sub jugul stăpânirii daneze, dăduseră buzna în străvechile biblioteci ale țării - unde exemplare unice din cele două Edda erau păstrate de mai bine de şase sute de ani - şi îşi confecţionaseră haine de iarnă din pergamentele poetice. Înştiinţat cu privire la aceste acte de vandalism, regele Frederick al IV-lea al Danemarcei i-a poruncit lui Magnusson să navigheze până în Islanda și să salveze prețioasele manuscrise. Lui Magnusson i-au trebuit zece ani ca să-i dezbrace pe hoți și să reasambleze colecția, ale cărei pagini, deși murdare și rupte, au fost trimise la Copenhaga, unde au fost păzite cu mare grijă vreme de mai bine de paisprezece ani - până când un incendiu le-a mistuit învățămintele. ≫

Alberto Manguel, Biblioteca nopții, Nemira, 2006, pag.113 mijloc.

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Imaginea unei echipe

Entuziasmul celui singur -claustrat de bună voie și voluntar în propria sa părere despre lume, dispare atunci când vorbește singur, dansează singur, se bate cu umbra sau își ascultă pașii.
Echipa este in facto idealul în care omul creează, în care omul se luptă cu propria umbră ajutat din lumină de ceilalți, de ceilalți din echipă.
Câți trebuie pentru o echipă?
Câți se adună la chemarea ta?
Câți vin să te asculte?
Numai o parte din aceste întrebări te pot recunoaște, numai o parte din răspunsuri te pot defini, tocmai de aceea echipa trebuie să fie mare, cât mai mare, dincolo de mare. Ceasul este la tine, fără să vrei, cronometrezi tactul fiecăruia, sau ai transmis stare de tact celui care mai departe face ceea ce ar trebui să faci tu, asta-i altă poveste.

Sportul este lumea în care trupul trebuie să zburde, să obosească; în noaptea ce urmează, spiritul echilibrează totul, parvine într-o odihnă binemeritată, este ceea ce anticii povesteau demult la olimpiade.

Echipa: de fapt te caracterizează, atributele ei devin atributele tale și sincer să fiu cred că este invers.
Ori, imaginea unei echipe, este imaginea ta, este felul (sportiv în această privință) în care te manifești, este felul în care exiști în profesiunea ta. Mai departe echipa îți poartă simbolurile, semnele castei tale, educației transmise.

Îmi este greu să despart omul de echipă, pe cel singur de societate, pe demiurg de îngeri.
Îmi este greu să fac o echipă.
Astăzi am văzut o echipă, nu este singura dată, dar am văzut coeziunea, principiul molecular care dă naștere organismului. Da, o echipă este un organism, unul uman.

Astăzi, echipa este ceea acum mii de ani în urmă era falanga, legiunea, sau minorat, rândul sau cohorta; erau cei toți pentru unul, unul pentru toți. De aici felul în care ne manifestăm în echipă, ne caracterizează felul în care supraviețuim, cei care mor devreme, n-au avut echipă puternică.

Off topic:
Astăzi JR, cel singur și fără echipă a murit de-a adevăratelea -așa era în film demult, în realitatea el nu a murit singur astăzi, echipa (cei care au mai supraviețuit din aceasta) au fost în jurul său. Ce echipă!

vineri, 23 noiembrie 2012

„Argonautul” Protesilaus

Get Adobe Flash player

Din stâlp se năștea curcubeul -mit contemporan

În fața palatului neterminat, cuceritorii, cei care au pătruns primii în curtea interioară, au văzut curcubeul. Soarele era apucat de apus, marea umbrelă strânsă, mimoza închisă, portdrapelul fără steag, lucarna privită. Atunci parcă din stâlp -cred că printr-un mănunchi de frunze, răsări curcubeul. Trebuie să știm că datorită irizării ionice, curcubeul răsare asemeni soarelui, lumina astrului dă naștere entuziasmului color.

Doi nori asemeni unor nave extraterestre tăiară panglica, copiii năvăliră în curte, din cauza strigătului lor, curcubeul se ascunse în înaltul unor nori opaci. Soarele apunea în continuare, liniștea așteptată din cauza unei ploi iminente se făcea simțită, copiii-cuceritori chemați în casă, strada scufundată-n întuneric, lume tot mai puțină.

În fața palatului neterminat, curcubeul își strânse culorile, decoloră cerul cu nori, spuse noapte-bună mimozei, umbrelei și stâlpului izbit de soare, stâlp în care a stat ascuns toată vara secetoasă. Acum va putea migra spre țări ploioase. Este firesc, tot ceea ce pare atât de firesc, pentru om, cel nefiresc, pare o lungă așteptare, cea a culorilor, a libertății, a verii, a nisipului și a apei. Vine iarna monocoloră, a albului etern parcă, de aceea cele mai frumoase sărbători -la noi, sunt iarna și toate acestea din cauza unui curcubeu, dacă vreți să știți asta.

joi, 22 noiembrie 2012

Cât de bine te ții și arăți! țara mea


Nu a fost nici măcar o dragoste la prima vedere,
A capitalismului degenerat în mii de mistere.
Pentru asta am vândut medicamente expirate
      și haine secănd-hend nefrecate.

Am intuit repede furtul mașinilor închiriate,
      al dezmembrărilor în garaje întunecate.
Am furat multe capace de canal,
Colectate la fel de penal.

Am mii de coșuri găurite și ceasuri ce merg prea grăbite.
Vând telefoane mobile ce se-nchid când se doresc a fi utile.

Încerc să divorțez în cădere,
      în timp ce politicienii mi-o trag din plăcere.
Citesc cărți cu pagini lipsă,
      apar astfel candidați în listă.
Apar violatorii mei,
      fricoși de fapt ca niște zmei.

miercuri, 21 noiembrie 2012

Lumea, un „setting sun”


Oricât de disperați am fi în a căuta cauzalitatea aparentă în această lume, rămân doar faptele, de ieri a plecat și ultima calăuză; Boris Strugațki, ceilalți rămași, epigoni rătăciți, încearcă doar. De fapt, Wittgenstein a sintetizat în șapte propoziții totul, la rândului ei fiecare propoziție are o remarcă sau mai multe, se întâmplă ca și o remarcă să aibă o concluzie, întocmai ca într-un joc asemănător unui puzzle, diferența constând în apariția unui drum, nu a unui imagini.


1.   Lumea este tot ceea ce se întîmplă.
1.1  Lumea este totalitatea faptelor, nu a lucrurilor.
1.11 Lumea este determinată prin fapte și prin aceea că acestea sînt toate faptele.
1.12 Căci totalitatea faptelor determină ce se întîmplă și, de asemenea, tot ceea ce nu se întîmplă.
1.13 Faptele în spațiul logic sînt lumea.

1.2  Lumea se descompune în fapte.
1.21 Ceva poate să se întîmple sau să nu se întîmple și tot restul să rămînă  la fel.

2    Ceea ce se întîmplă, faptul, este existența stărilor de lucruri atomare.

[...]

7    Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă.

Ludwig Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, Humanitas, 2012, pag.101...189.

marți, 20 noiembrie 2012

Peisaj cu pod

pod între Kato Gatzea și Milies, peninsula Pelion, Grecia
Podul din imaginea de mai sus nu face parte din drumul feroviar proiectat și construit de Evaristo De Chirico.
Inginerul Evaristo De Chirico a conceput în schimb alte poduri mai moderne pentru calea ferată, o parte le vedeți mai jos.

Penisula Pelion, calea ferată

Penisula Pelion, calea ferată
Peninsula Pelion este renumită pentru podurile sale de piatră, îl mai pomenim doar pe cel de la Tsagarada, unde trăiește platanul de o mie de ani, ramurile sale sunt asemeni unor poduri.
În acest mediu a crescut Giorgio De Chirico, sigur tatăl său l-a plimbat și i-a arătat construcțiile, cele noi, cele vechi. De aceea picturile lui Giorgio De Chirico abundă de arcade, de palate ale căror acoperișuri par poduri.
La Milies, unii cred că aici este grota centaurului Chiron, prin munții aceștia hălăduiau centaurii. Suprarealismul lor te poate conduce pe căi nebănuite, prin peșteri unde în absența luminii mitul prinde viață.

Este important să trăiești în locuri din care te poți umple, natura înconjurătoare îți trezește instinctele cele mai adormite, unele dintre ele mai târziu, te fac inginer, pictor sau poate doctor, sau scriitor...
Înțelegi mult mai bine creația cuiva dacă umbli și faci umbră pașilor lui din trecut.

luni, 19 noiembrie 2012

Omul care a-ncetat să viseze

 pentru K.


Naked lunch -

William S. Burroughs

Sebastian a ajuns ziua aceea sau acea zi l-ar fi ajuns pe el. Era ziua când nu mai putea merge. Instalat în fotoliul rulant cu mâinile încă vii, Sebastian a început să-și citească visele. Căci de scris, a început să le scrie de pe vremea când era copil. Scrie-ți visele copile, așa vei cunoaște lumea! îi spusese bunica. Și bunica își scrisese visele, și mama lui, era o tradiție de familie. Scrie-ți visele copile, pentru că ele se uită cel mai ușor! îi spusese și mama lui. De scris le-a scris, dar nu le-a citit niciodată, nu a avut timp sau poate n-a vrut, mai ales că visele au încetat să mai apară. Asta ținu minte bine, anul când a început să nu mai viseze. Mai ținu minte și disperarea care-l cuprinse, orele târzii la care se scula brusc pentru a-și reaminti vreun vis, sau diminețile când prea-devreme era sculat tot pentru același motiv. Nimic. Nu mai visa pur și simplu. Avea peste patruzeci de ani.

Acum când trăsese lada cu caiete lângă birou avea șaptezeci de ani. Fiica sa nu-și scria visele, în schimb reușise cu nepoata în această manie. Stabilise un orar, și deschisese un catalog de vise, unde nota toată simbolistica onirică, aparițiile unor fenomene în vis, coșmarurile, erotismul, frustrările... Nota totul logic, nu-l grăbea nimeni, era o continuare a unei munci, o muncă pe care nici bunica și nici mama lui nu au dus-o până la capăt, n-ar fi dus-o nici el, dacă o întâmplare petrecută şi povestită de un prieten nu-l avertiză parcă în această privință.

„Conduceam mașina spre centru, -povestea prietenul, în intersecție poliția dirija traficul, m-am oprit la semnul polițistului ce nu-mi permitea să merg înainte, dar am virat stânga pentru a mă înscrie în traficul perpendicular, când era să intru în flux, celălalt polițist, de care trecusem îmi apare din stânga, îmi face semn și parchez în scuarul intersecției, îmi ia carnetul. O lună de zile n-am mai condus.
Ziua când trebuia să-mi iau carnetul de conducere a picat într-o duminică, așa că m-am dus luni. În noaptea aceea de duminică spre luni am visat că îmi ridicasem carnetul de le poliție și fiindcă era o zi atât de frumoasă de toamnă am dorit neapărat să merg la pădure -avem un parc dendrologic la câțiva zeci de kilometri, tocmai ce am ieșit din oraș și un camion imens intră pe contrasens și mă face praf. M-am trezit ud. Dimineața, pe bicicletă mi-am amintit brusc visul și într-adevăr era o zi frumoasă de toamnă. La poliție am constatat cu stupoare că exact în ziua aceea biroul de documente, ca dealtfel întregul sediu al Poliției Rutiere s-a mutat, pentru două zile nu se mai lucrează cu publicul, chestie care se poate întâmpla o dată la câțiva zeci de ani.
La întoarcere, tot pe bicicletă fiind, m-a cuprins o stare de nostalgie, de parcă pierdusem pe cineva foarte drag, era ca și cum dintr-o dată, la acea oră, în urma sigură a unei presimțiri avute, se întâmpla ceva grav ce ținea de mine, de prezența mea sau alor mei, ai mei cei apropiați. M-am grăbit acasă și nimic nu se întâmplase, nici în acea zi, nici în următoarele.”

Sebastian nu-l întrerupse deloc pe prietenul său (care era mult mai tânăr decât el). Ascultase atent, de fapt a ascultat o poveste pe care o știa, era ca și cum cineva i-ar fi povestit un basm tradițional, un mit la modă sau cine știe ce întâmplare mondenă care făcuse în medie de trei ori ocolul pământului până atunci.

„Dar visele următoare, cele din nopțile următoare, le mai ții minte?” întrebă Sebastian.
„Nu, parcă ceva legat de-o călătorie la un moment dat, dar nu, nu sunt sigur, nu-mi amintesc toate visele.”

Sebastian, împins parcă de un resort, începuse din ziua aceea sortarea tuturor viselor pe care, cel puțin le-a scris. A reușit să deducă fără niciun mare efort că „visele în vis” trebuiau separat analizate și privite ca o întoarcere a viselor, de fapt a dedus că aceste vise nu-i aparțineau, dar apariția lor se datora celor care visând asemeni lui îi transmiteau cele visate. Acei celor, erau de fapt tot el, dar în alte lumi, în alte universuri și posibil să nu fie neapărat umani. Nu cu mult mai târziu a aflat că există o legătură între aceste eu-ri, eu-l suprem sau conducător nefiind încă găsit și nici plasat altundeva în afara lor. Visul stabilea interacțiunea, începutul care trebuia dezvoltat, astfel cunoașterea trebuia să fie multiplă, împărtășită unitar dar distribuită de fiecare dată celorlalți.

Ce facem când murim? Când unul dintre noi moare?
Un vis avut în adolescență era povestit asemeni unui desen, mâinile sale desenau pe nisip, el însuși era în formele circulare care călătoreau pe plajă, urmele veneau după el. În față, un soare mare roșu venea spre el. A doua zi, jurnalul povestea despre o iritație ce-i cuprinsese tot corpul, medicii au privit totul ca o reacție hormonală a vârstei juvenile, dar Sebastian fusese cuprins de-o stare apatică ce dură multe zile. Când starea trecu visă acel „vis în vis”, acel medalion al viselor, care citit acum îi transmitea mult mai multe decât atunci când l-a scris. Era numărătoarea, visul în vis era numărătoarea lor, a acelor care mai rămăseseră, unul murise. Cum murise? Scrisese că în „visul în vis” se zbătea să fie înțeles și că ochii de acolo aveau obloane și urechile ce apăreau, se închideau cu uși glisante. Cunoașterea îi era interzisă, acum, încă.

Da, visase şi el acel accident de maşină, oare nu-l visează toţi şoferii?
Venise din nou „visul în vis”, un arbore în care era o frunză. În jurul lui, celelalte frunze agitate asemeni unor vrăbii certărețe, apoi raze de lumină pe care unele frunze pluteau asemeni unor semințe de păpădie și odată cu vântul solar se înălțau tot mai sus până când se pierdeau într-o strălucire comparabilă exploziei atomice. Cum murise încă cineva din  EL? Aluneca și doar ușurința datorată veștejirii și găurile prin care sufla un aer cald îi făcea căderea mai lină, jos noroi. Apoi bolnav de plămâni multe săptămâni. Dar trecusem de numărătoare.

Privind la munca sa, la catalogul care nu înceta să crească în înălțime, la mașina sa de scris care părea a fi neafectată de munca sa, mașină de scris ce părea mai vie și strălucitoare ca oricând. Mașina de scris a bunicii lui, a mamei lui, a lui acum. Mașină de scris ce a trăit bine, nefiind uzată prea mult, neafectată chiar de spiritul pătrunzător al scrierilor, o adevărată nova, novus, printre celelalte lucruri înconjurătoare. De ce nu mai visa?

Muriseră toți. El rămăsese singurul din acea scânteiere universală multiplă care acum s-a redus și s-a îndoit la el. Era sigur de concluzia lui, analizase fișele, căci catalogul devenise prea amplu, era cavernos, îi trebuiau niște ieșiri, niște respirații: fișele de vise! Acestea, asemeni unor vectori reușeau mai mult decât ceea ce a reușit inițial catalogarea, alinierea, supunerea. Mai departe trebuia găsită rezolvarea, căci anii treceau și devenise din ce în ce mai sigur că în el supraviețuiau toți, toți ceilalți care visaseră alături de el, erau asemeni lui în vis și în creangă, în creanga de aur. Sigur că asta mirosea a salvare, chiar a naufragiu, a claustrare și sigur poate a nebunie.

Mașina de scris era rezolvarea, înaintea lui scriseseră doar două persoane și nu mult, nici el n-a scris mare lucru, mai mult cu mâna, cu creionul. Literele de plumb sunt uzate câta, și ele ascund statistica folosirii, putem afla în urma unei numărători, literele utilizate, combinațiile posibile, de aici simbolurile, perenitatea lor posibilă. Dar el nu mai avea timp, trebuia să traverseze tot bagajul oniric nepoatei, cum? Nepoata își scria visele cu o rigurozitate spartană, o văzuse încruntată, cu creionul în gură, mestecându-l asemeni acelor ființe acvatice pe care le visase odată și chiar căuta asta. Intersectase două inele și aflase fișa visului - inelele reprezentau o formă evoluată de aranjare a fișelor.

În ultima din nopțile sale fără vise, Sebastian, asemeni unui șarpe intră în camera nepoatei, deschise sertarul noptierei în liniștea pe care o face picătura de rouă umflându-se în aerul umed a dimineții ce nu poftește încă ziua. Sebastian nici măcar nu respira, era asemeni unei făpturi arborescente pe care-o visase în noaptea când devenise bărbat, ceva ce se dilata continuu. Pipăi doar, căci trupul greu și neputincios nu putea să ridice și ochii pe care un cap diform abia-i purta. Pipăi, și prin jucărioarele care liniștite și adormite nu scoseseră nici un zgomot, găsise bloc-notesul mic pe care degetele strivite de ani îl scoaseră. Mai departe alunecă sub pat. În lumina palidă a lanternei, deschise și încercă să citească, își uitase ochelarii. Dar văzu desenele, nepoata sa își desena visele, începu să tremure. Atunci când întorse o pagină, fâșâitul ei tăie dunga liniștii și un trup se întorsese deasupra și asemeni unui vis, imaginile se derulară dezordonat fără ca vreuna să-și dea întâietatea sau dimpotrivă să fie ultima. Doi ochi se iviră sub orizont, erau doi meteoriți ce simultan îi loveau inima. Nepoata sa îl privea invers în lumina palidă a lanternei. Făcu un atac de cord.

duminică, 18 noiembrie 2012

Secunda florii

„Cea mai simplă propoziție, propoziția elementară, afirmă existența unei stări de lucruri atomare.”
Ludwig Wittgenstein, Tractatus Logico- Philosophicus, 4.21
In The Realm Of The Senses - 1976
[...]
Graţios degetul femeii tinere
bătea pe coarnele de melc
întocmai cum ar fi bătut la o maşină de scris
gelatinoasă
inima mea de sidef.
[...]
Dulce trebuie să fie somnul înecatului
dormind cu ceafa pe un delfin, -
dulce este secunda florii,
dormindu-și mirosul pe un destin.

Nichita Stănescu, Secunda florii

sâmbătă, 17 noiembrie 2012

9 din 10 când aleargă 9 - noroc de căcat

Bukovski merge la curse, mărturisește că dacă nu vede cel puțin o cursă la câteva zile, nu mai poate scrie. Este un ignorant în ale curselor (de cai), i se pare aiurea alergarea cailor, nu vede rostul. Peste toate acestea nu poate scrie dacă nu vede acele fețe, sute de fețe -care, precum își aduce aminte, au un singur gând: să câștige. Atunci se întoarce acasă și scrie:



P.S. În graba mea unele greșeli de ortografie s-au strecurat în subtitrare; nu poți să asculți muzică și poezie în același timp, dar sunt sigur că voi pricepeți cele înșiruite de marele poet Bukovski, chiar mai bine decât mine.

Filmul la http://www.imdb.com/title/tt0342150/

Do You Speak English? -Yes, Sure

vineri, 16 noiembrie 2012

Greierele și Furnica de Somerset Maugham

Somerset Maugham

          Cînd eram copil, mă puneau să învăţ pe de rost unele fabule de La Fontaine şi-mi explicau cu multă grijă morala fiecăreia. Printre cele învățate era și „Greierele și Furnica”, destinată să le transmită tinerilor lecţia folositoare că într-o lume imperfectă hărnicia e răsplătită iar neseriozitatea pedepsită. În această fabulă admirabilă (îmi cer scuze prentru reproducerea unui lucru presupus în mod politicos, dar inexact, a fi știut de toată lumea) furnica trudește o vară întreagă ca să-și umple cămara pentru iarnă, pe cînd greierele șade pe un fir de iarbă și cîntă la soare. Iarna vine și furnica are tot ce-i trebuie, pe cînd cămara greierelui e goală. Drept care el se duce la furnică și-i cerșește puțină mîncare, iar atunci furnica îi dă răspunsul clasic:
          - Dar ce-ai făcut toată vara?
          - Să nu vă fie cu supărare, am cîntat. Am cîntat toată ziua și toată noaptea.
          - Ai cîntat? Păi atunci du-te și dansează. 

          N-aș zice că din pricina firii mele perverse, ci mai degrabă din pricina frivolității minții mele de copil - lipsită de simț etic - dar în orice caz niciodată n-am fost în stare să mă împac cu această lecție. Simpatia mea îl înconjura întotdeauna pe greier și vreme îndelungată și multă vreme, ori de cîte ori întîlneam o furnică nu mă puteam opri s-o calc în picioare. În acest chip sumar (și pe deplin omenesc, după cum mi-am dat seama ulterior), încercam să-mi exprim dezaprobarea față de prudența și înțelepciunea cu care se laudă oamenii.

          Fabula mi-a revenit fără voia mea în minte deunăzi cînd l-am văzut pe George Ramsay luîndu-și de unul singur prînzul la un restaurant. În viața mea n-am văzut un om cu o expresie mai mohorîtă. Tot timpul privea în gol. Avea aerul că pe umerii lui apasă copleșitor povara întregii lumi. Mi s-a făcut milă de el: Din capul locului am bănuit că iar îi dă de furcă prăpăditul de frate-său. M-am apropiat de el și i-am întins mîna.
          - Ce mai faci? l-am întrebat.
          - Nu prea bine.
          - Iar ai pățit ceva din cauza lui Tom?
          A oftat:
          - Da, iar mi-a făcut Tom bucata.
          - De ce nu încerci să te descotorosești de el? Ai făcut pentru el tot ce ce putea face. Bănuiesc că între timp ți-ai dat seama că e un caz disperat.

          Presupun că în fiecare familie există cîte o oaie neagră. Pentru familia lui, Tom era o tortură cumplită de cel puțin 20 de ani. Debutase în afaceri, se căsătorise și avea doi copii. Familia Ramsay era foarte onorabilă și nimeni n-ar fi avut vreun motiv să presupună că Tom Ramsay n-o să facă o carieră frumoasă și onestă. Dar într-o bună zi, fără nici un fel de semn de prevenire, dădu de veste că nu-i place să muncească și că nu e potrivit pentru viața conjugală. Băiatul vroia să se distreze. Refuză să asculte de sfatul și îndemnul cuiva. Își părăsi și nevasta și biroul. Avea ceva bănuți  puși de o parte și petrecu doi ani fericiți în diverse capitale ale Europei. Din cînd în cînd rudele mai auzeau ce face și erau profund șocate. De distrat nu încape îndoială că se distra foarte bine. Neamurile tot clătinau din cap şi se întrebau ce-o să se întîmple cînd o să ajungă la fundul sacului. Curînd aflară: trăia din împrumuturi.

          Era om fermecător şi lipsit de scrupule. N-am cunoscut vreun alt om căruia să-ți vină mai greu să-i refuzi un împrumut. Scotea un venit constant de pe urma prietenilor și era omul care-și făcea cel mai ușor prieteni. Dar întotdeauna spunea că banii cheltuiți pe necesitățile vieții sînt o mare plictiseală. Numai banii dați pe lux erau cheltuiți agreabil. Pentru aceștia se bizuia pe fratele său George, dar fără a-și irosi pe el farmecul personal. George era un om respectabil. De vreo două ori căzu în cursa făgăduielilor de îndreptare ale lui Tom și-i avansă niște sume considerabile ca să se relanseze în afaceri. Cu banii astfel obținuți, Tom își cumpără un automobil și niște bijuterii foarte frumoase. Dar cînd împrejurările îl siliră pe George să înțeleagă că frate-său n-are cîtuși de puțin de gând să se potolească, și să devină om așezat, și se spălă pe mîini de el, Tom  - fără cea mai mică remușcare - începu să-l șantajeze. Chipurile nu era deloc agreabil pentru un avocat cu renume să-și vadă fratele angajat vainburș la restaurantul său preferat sau să-l găsească făcînd pe șoferul de taxi în fața clubului său elegant. Tom spunea că servitul băuturilor la bar și conducerea mașinilor de piață reprezintă ocupații foarte decente, dar dacă George l-ar împrumuta cu vreo cîteva sute de lire n-ar avea nimic împotrivă să renunțe la o asemenea profesie pentru a salva onoarea familiei. Și George îi plăti banii.

          Odată Tom era cît pe-aici să intre la închisoare. George fu groaznic de tulburat. Cercetă toate dedesubturile acelei afaceri. Într-adevăr, de data aceasta Tom mersese prea departe. Și în trecut se mai dovedise zăpăcit, nechibzuit și egoist, dar pînă atunci nu făcuse nici un lucru de-a dreptul necinstit - cuvînt prin care George vroia să spună ilegal; dar dacă era pus sub urmărire penală, avea să fie condamnat cu siguranță. Ei bine, cine ar putea să-l lase pe unicul său frate să meargă la închisoare?

          Individul pe care-l înșelase Tom, un anume Cronshaw, avea o fire răzbunătoare. Era absolut hotărît să aducă tărășenia în fața Tribunalului; spunea că Tom e un ticălos și trebuie pedepsit. Rezolvarea problemei îi ceru lui George nenumărate eforturi și o cheltuială de cinci sute de lire. Niciodată nu l-am văzut mai turbat ca atunci cînd a auzit că Tom a plecat la Monte Carlo împreună cu Cronshaw, imediat după ce acesta din urmă a încasat cecul. Au petrecut acolo o lună încîntătoare.

          Vreme de douăzeci de ani Tom a jucat la curse și la ruletă, a cochetat cu fetele cele mai drăguțe, a dansat și a mîncat în localurile cele mai scumpe și s-a îmbrăcat splendid. Totdeauna arăta ca scos din cutie. Cu toate că împlinise 46 de ani, nu-i dădeai nici 35. Era extrem de amuzant în societate și cu toate că știai bine că-i un om de nimic, îți făcea plăcere să stai de vorbă cu el. De o jovialitate și o veselie nedezmințite, avea un șarm incredibil. N-am obiectat niciodată la contribuțiile pe care le percepea de la mine pentru nevoile existenței sale. Și oricînd îi împrumutam cincizeci de dolari aveam sentimentul că eu îi sunt dator. Tom Ramsay cunoștea pe toată lumea și toată lumea îl știa pe Tom Ramsay. Nu-l puteai aproba în ceea ce face, dar nici nu puteai să nu-l simpatizezi.

          Bietul George, doar cu un an mai mare decît nepricopsitul de frate-său părea trecut bine de șaizeci de ani. De un sfert de secol nu-și îngăduise în niciun an mai mult de două săptămîni de concediu. Zi de zi venea la birou exact la 9,30 și nu pleca niciodată înainte de 6 după-amiaza. Era cinstit, harnic și merituos. Avea o nevastă bună, pe care n-o înșelase vreodată nici măcar în vis, și patru fiice față de care se dovedise un tată excelent. Deviza lui era să economisească o treime din cîștiguri și-și făcea planul ca la vîrsta de 55 de ani să se retragă la o căsuță de țară, unde proiecta să se ocupe de grădinărit și să joace golf. În viața lui nu exista nici o pată. Se bucura că îmbătrînește și Tom odată cu el. Frecîndu-și mîinile, zicea:
          Ei da, cît a fost tînăr și chipeș, toate bune, dar nu e decît cu un an mai mic ca mine. Peste patru ani o să împlinească și el o jumătate de veac. Atunci n-o să mai aibă o viață chiar așa ușoară. Eu unul o să strîng treizeci de mii de lire pînă împlinesc 50 de ani. De un sfert de veac tot spun că Tom o să ajungă la lada cu gunoi a societății. Să vedem dacă o să-i mai placă și cînd o s-o ajungă acolo. Să vedem dacă e mai rentabil să muncești decît să trîndăvești.

          Bietul George! Nu puteam decît să-l compătimesc. Iar acum, așezîndu-mă lîngă el la masă, mă întrebam ce ticăloșie cruntă o mai fi făcut Tom. În mod evident, George era întors pe dos.
          Și ce s-a mai întîmplat? m-a întrebat.
          Îmi oțeleam voința ca să primesc cea mai rea veste cu putință. Mă temeam că Tom a încăput în cele din urmă pe mîinile poliției. George făcea eforturi disperate ca să-și poată aduna cuvintele să-mi vorbească.

          - Sper că n-ai să negi că toată viața am fost muncitor, onorabil cumsecade și corect. După o viață de trudă și economie, abia aștept să mă pensionez, bizuindu-mă pe venitul modest adus de titlurile și obligațiile adunate cu grijă. Întotdeauna mi-am făcut datoria în situația pe care a binevoit providența să mi-o atribuie.
          - Adevărat.
          - Și iarăși nu poți să negi că Tom a fost o pușlama leneșă și necinstită, o secătură dezmățată. Dacă ar exista dreptate pe lumea asta, ar trebui să fie băgat într-un azil de muncă.
          - Adevărat.
          George se împurpură la față.
          - Ei bine, acum cîteva săptămîni s-a logodit cu o femeie care ar fi putut ușor să-i fie mamă. Iar acum, aia a murit și i-a lăsat moștenire toată averea. O jumătate de milion de lire, un iaht, o casă la Londra și o casă la țară.
          George Ramsay trînti cu pumnul în masă.
          - E nedrept, ascultă-mă pe mine, e nedrept! Să fiu al dracului dacă asta e dreptate!

          Nu m-am putut stăpîni. Am izbucnit într-un hohot de rîs, fără să-mi iau ochii de la fața mînioasă a lui George. M-am răsturnat pe spate, gata să cad cu scaun cu tot. George nu m-a mai iertat de atunci. În schimb Tom mă invită adesea la niște mese excelente în casa lui încîntătoare din cartierul londonez Mayfair și dacă din cînd în cînd mai împrumută de la mine vreo sumă neînsemnată, o face pur și simplu din obișnuință. Niciodată nu-mi cere mai mult de o liră.

din Almanahul României literare 1984, pag.225-227, traducere de Andrei Bantaș

Aer și lumină - medii apotropaice

În lungul șir al mileniilor pe care oamenii l-au desăvârșit prin ocuparea acestui pământ, foarte puțini au înțeles că aerul -mediul în care ne mișcăm și viețuim, și lumina -mediul în care vedem și cunoaștem, sunt intangibile. Unii numesc lumina; foc și au partea lor aristotelică de adevăr, creștinismul a luat lumina prometeică (câștigată greu) și a returnat-o zeilor, mai ales Zeului, aici neoplatonismul s-a impus.

Aerul, constantă de adevăr a vieții, a devenit forma de libertate. Pentru a fi ferit, bolnavul în evul mediu era țintuit în camere neaerisite și lipsite de lumină, se credea astfel, că duhurile rele nu puteau ajunge la el. Ha! Mitul cu Zeul preschimbat în ploaia de aur ce a pătruns în iatacul prințesei era sigur necunoscut.

Astăzi, obiceiul de a construi case lipsite de aer și lumină dăinuie. Ferestre largi acoperă zidurile, instalațiile de climatizare prin tubulaturi strălucesc lipite de tavane, uneori ascunse, atunci fac ca volumele să fie micșorate, aerul irespirabil, un televizor plasmatic dă lumină acolo unde nu este aceasta. Omul, înghesuit de fapt, pretinde că trăiește în confortul ideal. Afară, frunzele, înainte de a respira ultima dată, devin transparente, este efortul lor de a arăta libertatea.

Ceea ce a uitat Aristotel să mai definească se referă la cei care au dreptul la aer și lumină, Platon s-a pierdut oricum în amănuntul unicului.

joi, 15 noiembrie 2012

Acta diurna - primul ziar

Acta diurna
≪ Caesar este considerat fondatorul primului „ziar”. Suetoniu arată că unul din primele lui acte a fost de a stabili ca procesele verbale ale ședințelor senatului să fie redactate și publicate : Instituit ut senatus confierent et publicarentur. Pînă atunci toate dezbaterile senatului erau secrete și publicul nu putea să afle ceea ce se discute în curie. În scopul micșorării autorității senatului și înlăturării misterului care îl făcea temut, Caesar a decis, în perioada consulatului său, ca unul dintre senatorii tineri, de regulă un fost cvestor, învrednicit cu funcția de secretar, să redacteze darea de seamă și să o afișeze zilnic într-un loc central, unde se afișau și legile. În felul acesta, Caesar izbutea să modeleze opinia publică, opinia din Roma, cea care avea greutate, deoarece capitala alegea magistrații și hotăra treburile importante ale statului.

Apariția acestor acta diurna a avut efect neașteptat și cu mult mai mare decît cel sperat de Caesar. Oameni de carte, strămoșii jurnaliștilor de azi, strîngeau aceste noutăți, le transcriau și le trimiteau în provincii, odată cu comentariile personale: comentarium rerum Urbanorum. S-a păstrat o scrisoare adresată lui Cicero de către Caelius, în care se arată următoarele: „Vei găsi aici opiniile susținute în senat. Cît despre celelalte, citește ce te va interesa și lasă deoparte mulțimea articolelor privitoare la actorii fluierați, la înmormîntări și la alte fleacuri. În definitiv, vei găsi multe informații utile”.

Detaliile indiscrete, comentariile care divulgau scopurile personale urmărite de unii senatori stîrneau scandaluri și nemulțumiri. Spre a da o satisfacție aristocrației, Augustus a oprit publicarea dărilor de seamă cu privire la ședințele senatului și a restituit secretul acestui aparat central al statului roman. Din acest moment, jurnalul a căpătat un alt caracter și întreaga atenție s-a îndreptat asupra studiului social al moravurilor, al confruntărilor politice, al intrigilor de culise. Un jurnal roman conținea o parte oficială, alcătuită din decretele magistraților, scrisorile și discursurile împăratului, fragmente din dezbaterile senatului (deci o selecție), apoi știri de la curtea imperială, ceremonii, lista persoanelor primite de împărat la palatul de pe Palatin. Cum nu numai împăratul avea o „curte”, ci și alte persoane din anturajul sau familia sa, acestea imitau obiceiurile Caesarului și emiteau ele însele jurnale cu informații menite să creeze ori să distrugă reputații.

S-ar putea afirma că acta diurna au alcătuit prima arhivă pentru istoricii de mai tîrziu. Toți scriitorii romani au cercetat și folosit sursele scrise, Pliniu cel Bătrîn colecționînd fapte diverse și informații lapidare, pe care apoi le dezvolta și comenta. Din aceste izvoare s-a observat cît de dese erau divorțurile la Roma și s-au putut întocmi ulterior studii statistice. O seamă de romani se foloseau de mijloacele publicitare pentru a-și menține sau crea o faimă în capitala imperiului și în provincii, iar uneori - ca Seneca - nu țineau defel să se vorbească doar despre faptele lor bune. Cicero, Pliniu cel Tînăr, Symmachus au lăsat mărturii privind interesul dar și disprețul pentru presă, văzîndu-i utilitatea în difuzarea informațiilor și crearea opiniei publice, dar și deficiențele, răspîndind uneori zvonuri false.

Tirajele gazetelor romane nu erau mari. De la Pliniu se știe că unele numere se răspîndeau în tot imperiul, într-o mie de exemplare. Statul exercita asupra jurnalelor un control sever. O caracterizare a jurnalului avea să fie dată de Tacit, care scrie în Analele sale: „demnitatea poporului roman cere ca în istoria lui să nu fie cuprinse decît faptele mari, cele mici să fie lăsate jurnalelor.” ≫

Josif Constantin Drăgan, Mileniul imperial al Daciei, ed. Științifică și enciclopedică, 1986, pag.73-74.

miercuri, 14 noiembrie 2012

Femeia - forma perfectă

Dan McCaw (b. 1942)Frozen, 2012, Oil on board, 24 x 18 in.On view at 25 CPW Gallery, New York, New York.
Sigur coincidența nu există, este imaginația prin care întâmplarea ne șoptește cam cum stau lucrurile.

Mai departe se vede.

Ar trebui să-l întrebăm pe Dan McCaw, dacă în afară de faptul că o cunoaște pe Venus de Millo, dacă nu cumva a dat iama în Ciclade, în insule, poate are și-o casă pe acolo. Ori tocmai aici constă valoarea reprezentării umanului; arta, în felul în care recunoaștem -și sigur de multe ori suntem egoiști prin asta, că împrumutul fără dobândă este cel mai valoros. Când privesc în trecut, în cele scrise de cei de acolo, îmi vine să nu mai scriu nici un cuvânt și totuși o fac pentru a-i face recunoscuți: reușita mea, pasiunea mea, și nimeni venind de acolo, nu m-a tras de mânecă, cerându-mi ceva. Noaptea mai visez uneori, vinu-i de vină, că am întâlniri, în grădini largi, unde poeții declamă adevărul mitului...


Nu deosebesc între două femei, fără a vorbi cu ele, decât conturul, photoshop-ul feței nu mă interesează, este ascuns, parvenit pudrei și culorii din cutie, luminii mai ales. Conturul le dă de gol. Să le decupezi imagistic brațele, ca să vezi șoldurile, mânerele... atunci dai de forme perfecte, numai că trebuie să cauți și asta-i altă artă!

„Forme esențiale” - Picasso

http://trove.nla.gov.au/work/34468735?q=%22ancient+Greek+art%22&c=music&versionId=42633322

„Many modern artists have taken inspiration from the ancient works of the Cyclades. The simple geometric forms have inspired many of the most revered artists of the last century. The influence can be seen in the work of Modigliani, especially his sculpture Female Head Statue, along with the art of Picasso and many others. However, time robbed these modern artists of the truth. Color was widely used to create detail on the sculptures including the addition of facial features, jewelery and body paint. Time has worn away those artistic flourishes, leaving only the clean marble of the Cycladic idols and the illusion of abstract simplicity.”


O mie de ani arta cicladică a supraviețuit, apoi, vulcanul ce a erupt acum peste 5000 de ani în urmă în mijlocul mării Egee a redus-o la tăcere. Cataclismul a secerat o civilizație. Încă se mai sapă la Thira-Santorini, în Naxos sau Andros, formele esențiale nu încetează să apară.

Într-un documentar scurt de la Muzeul de Artă Cicladică din Athina se încearcă -ipotetic, felul în care oamenii acelor timpuri vedeau arta, felul în care -trăind în insule, în mijlocul mării, și-au transpus marea în artă, valurile, vântul... animalele, peștii, femeile, bărbații, sau copiii.