joi, 31 octombrie 2013

Alte dorințe știute de diavol

În jurul nucului


Pe Marele Poet îl chema Nimescu și așa să-i rămână numele până la sfârșitul poveștii.
Aflat în culmea gloriei, visă că moare. Își visă moartea în umbra unui nuc pe care l-a înconjurat cu ziduri, de frică să nu-l piardă. „Nu-i sănătos să dormi la umbra nucului”, își aminti Nimescu.

Anii consumați ca o țigară ajunseră deja la filtru, sau la degete, sau la bețele de chibrit...
Un ulcer gastric îl trezea noaptea din somn.
Urma de câteva luni un tratament de chimioterapie. Gâtul era umflat asemeni unui bivol.
Un diabet zaharat se instalase în trupul său asemeni un djinn.
Împotriva tuturora, Nimescu privea. Și din ochiul lui scria poezii pe care niciun poet până la el nu reușise. Publicase peste douăzeci de volume groase, ca talpa clăparului, cu scris mic și fără desene, pline de poeme ce răstălmăceau lumea. Nu numai asta, dar și o întorceau asemeni unei clătite gata rumenite. Lumea devenea hrană. Nimescu era celebru. Se traducea și în swahili.

Nimescu își numărase anii și ajunsese repede la concluzia că va trăi puțin. Excesele.
După visul cu pricina, de lângă nuc. Nimescu încercă o evlavie, toată viața a fost un liber cugetător, puse o lumânare la biserică, dar nu pentru el. Un preot îl recunoscu imediat și îi mulțumi pentru poeziile sale pline de spiritualitate divină; mai ales cele din volumul „Miere și Argint”, acolo unde sufletul virgin se urcă la ceruri...
Nimescu încuviință politicos și-i povesti visul. Preotul l-a întrebat ce-a mâncat la cină. Visul a fost de după-amiază. Preotul reformulă cu ce a mâncat la prânz. „Somon.”
„Scump, pică greu...” și se îndepărtă recitând:

...e nou și trist;
suflet virgin.
un chist divin,
un risc livid...

Poetul ridică din umeri. Nu-și mai amintea versurile deloc.
Ar fi vrut, brusc, o împărtășanie. Nu avusese parte de așa ceva niciodată.
La ieșire din biserică, o coti spre stânga, de acolo un taxi îl duse la un laborator privat de unde i s-a colectat sânge.

Noaptea ce a urmat, insomnia a fost sora cearceafului. Orice întoarcere devenea resemnare. Cu ochii largi deschiși, Nimescu privea lumea. Și o privea acolo unde ea nu ar fi putut să fie. Și s-a sculat asemeni lui Lazăr și a scris:

Neputința nu-i o dorință,
Așa cum moartea nu-i cerință,
Viața-i doar o linguriță...

Se gândi brusc apoi să încerce să cheme un înger, sau un arhanghel, să se sfătuiască cu cineva.
De la îngeri nu veni nimeni, dar de la arhangheli se înfățișă repede Mihail -era prin apropiere, după spusele lui.
Nimescu îi explică toată povestea și Mihail la rândul lui îi dădu dreptate. E gata?!
Nimescu încercă un târg, un joc în prelungiri. Mihail îi explică repede că la ei se joacă la limită, fără ofsaid și fără prelungiri.
Nimescu îl imploră și îi promise că va avea și el perioada lui mistică, că era la modă. Va băga niște psalmi, așa vreo patruzeci, că-i număr fain. Mihail ridică din aripi, nu credea un cuvânt, sau vreun vers.

Nimescu gândi că toată faima lui pământeană nu avea nici un efect asupra divinului.
Arhanghelul îl privea aprins. Prin ochii lui, Nimescu își văzu trecutul. Totul cu o viteză amețitoare ce îl adormi.
Își visă viața: tânăr cuprins de dorințe, de femei, de chemări. Nu curmă nimic. La 18 ani publică „Cărucioarele de platină”, publicul nu-l băgă în seamă, critica era consternată. Inițial editorul a fost de acord să publice poemele, apoi se răzgândi pe motiv că erau prea puține rânduri (!). Nimescu schimbă pe Ana cu Anamaria și „fu” cu „fusese” și retrimise. Textul se îmbogățise subit cu zece rânduri. Suficient.

Primul volum izbândi. Nimescu deveni poet.
Într-un interviu din acel ani, Nimescu răspundea întrebării referitoare la femeie:


„Nu mă interesează decât trupul, mai ales mâinile, ele descriu totul...”

Doi ani mai târziu publica „Aur și cianură”. Toată lumea a tăcut.
Atunci au început și excesele. Parcă se potrivea.

„N-au să mai scapere-aripile tale crîmpeie de zumzet.
      Brazda ogorului nu-ți mai așterne sălaș.
Și de-am să adorm în frunzișuri de umbră, din aur de-aripă
      N-o mai urca așa dulce, farmecul viersului tău.” *

Nimescu își începu volumul cu Mnasalkes,  „Epitaful lui lăcuste”, din antologia palatină.
Restul urcușului nu mai contează.

Arhanghelul plecă. În umbra aripilor se ivi Belzebut, era de fapt o continuare a contrastului.
Ceea ce nu poate stânga poate dreapta și invers.
Nimescu ridică din nou ochii.
Diavolul îi arătă trei degete. Apoi cu un deget, pe care-l roti spre pământ, îi desenă viitorul.
Diavolul ridică apoi un deget.

„Să nu mai beau atât de mult.”

Nimescu adormi pe loc. În dimineața ce urmă se trezi cu gâtul uscat. Dar fără nici o durere de cap.
În stradă lumea trecea nepăsătoare pe lângă el. Primul lui gând era că ceva s-a schimbat și de aceea alergă la o librărie. Ceru precipitat volumul „Cărucioarele de platină”, femeia din spatele unui pult tastă titlul, îi dădu indicații precise unde să găsească volumul în librărie. Niciun autograf, niciun pupic, nimic...
Când ieși se întâlni din nou cu Belzebut, acesta îi arătă două degete.

„Să nu mai fumez atât de mult.”

Nimescu adormi brusc din nou și tot din nou când se trezi, chiar se simți foarte bine.
Nici nu se grăbi. Când ajunse la librărie, trase aer în piept și intră.
Aceeași femeie îi spuse că nu știe de vreun volum numit „Cărucioarele din platină”.
Nimescu întrebă de „Miere și argint”. Femeia roti ochii pe sub frunte, apoi brusc își aminti de numele poetului: Nimicescu?!
Nimescu râse brusc. Femeia  îi dădu indicații precise unde să găsească volumul în librărie.

Afară același diavol. Un deget.
„Să nu preacurvesc atât de mult.”

Când se trezi, Nimicescu, scuzați, Nimescu era fericit. Prostata îi vesti o urinare plăcută și apăsată, aproape că sparse faianța, până la vasul de ceramică nu ajunse. Dormi neîntrerupt. Netrezit de nimeni.
Își mâncă micul dejun în liniște. Aproape de prânz alergă la librărie -chiar putea să alerge.

Nu publicase nimic. Cel puțin femeia de acolo nu știa de el. Îi recomandă o librărie școlară, la vreo două străzi mai încolo, mai departe adică.
Acolo, în librăria școlară, o elevă ce cutreiera rafturile asemeni unei cățărătoare își aminti de „Nimescu”, poetul care scrisese poemul -nu mai știa titlu, dar își aminti un vers:

„Lîngă livada cu șuier de vînturi, pe țărmuri cărunte...” *

Nimescu rămase asemeni unei stânci, el nu-și amintea versul.
Mai privi odată fata din fața lui. O dorință lăuntrică îi aminti că o cunoștea, dar cineva bătu în vitrina librăriei și zgomotul -ce deveni puternic, îl făcu să se întoarcă. Afară diavolul îl aștepta.

„Am fost înșelat!”, izbucni Nimescu.
Diavolul ridică din umeri.
„Viața este asemeni unor pahare în care se reflectă toate evenimentele noastre. Trebuie să le ținem curate, imaculate.”



Nimescu auzi cele spuse de diavol, cu toate că acesta nu vorbea deloc.
„Voi adormi din nou?”
„Da, și ceea ce ai trăit acum, va fi viața ta. O viață anonimă asemeni celorlalți.”

Nimescu adormi.
Se trezi brusc și văzu fața mamei aplecată asupra sa. Îi aduse micul dejun. Era bolnav.
Se aplecase într-o parte. Pe un cărucior, pe o tavă nichelată, văzu un ceainic argintat, un borcan cu miere, un pahar din sticlă aurită, ... în pahar -gustă mai târziu, era ceai de pelin.


* Jean Defradas, Literatura elină, 1968, pag.282.




luni, 28 octombrie 2013

Where are you Van Gogh?


Sunt sigur că puțini l-au citit pe Antonin Artaud, cel care l-a privit pe van Gogh ca fiind sinucisul societății. Poezia lui este ca muzica lui Stravinsky, un soi de dans ce spumegă; un ritual. Proza se chinuie să existe.

Există o cale prin care cunoașterea parvine la fel ca aerul, ține de căutare -este adevărat, însă tocmai de aici existența acestei căutări ce devine adevăr. Nu mă explic, citez doar:

„Nebun, van Gogh?
Acela care s-a priceput să privească o față umană să privească și portretul lui van Gogh pictat de el însuși, mă gândesc la cel cu pălărie de fetru.
Pictată de un van Gogh extra-lucid, această figură de măcelar roșcat, care ne cercetează și ne spionează, dar ne și scrutează cu o privire piezișă.

Nu cunosc nici un psihiatru capabil să scruteze un chip de om cu o forță atât de strivitoare și să-i disece cu satârul irecuzabila psihologie.

Privirea lui van Gogh este a unui mare geniu, dar așa cum o văd eu disecându-mă pe mine însumi din adâncul pânzei în care a izbucnit, nu geniul unui pictor îl simt în clipa de față trăind în el, ci pe acela al unui filosof pe care nu l-am întâlnit niciodată.

Nu, Socrate nu avea privirea aceasta, poate doar nefericitul de Nietzsche a mai avut înaintea lui această privire capabilă să dezbrace sufletul și să despoaie corpul omului mai presus de subterfugiile spiritului.

Privirea lui van Gogh e atârnată, înșurubată, ascunsă dincolo de sticla pleoapelor rare, a sprâncenelor subțiri și fără de nici o cută.

E o privire care se înfige drept, care străpunge acestă figură tăiată din topor ca un copac cioplit cu pricepere.

Dar van Gogh a surprins momentul când pupila stă să se reverse în vid,
     când privirea aceasta, pornită spre noi ca bomba unei metafore, capătă culoarea atonă a golului și a inertului care o umple.

Mai bine decât orice psihiatru, iată cum și-a situat marele van Gogh propria boală.”

Antonin Artaud, van gogh sinucisul societății - pentru apune odată capăt judecății lui dumnezeu, EST, 2004, pag.57-58.

duminică, 27 octombrie 2013

Paradisul cunoașterii


Câți noi, câte oi, câți stâlpi, câte fire, câți copaci, câtă iarbă? ce tufe, ce paralele!
Din toate ceva puțin, de fiecare o parte, din orizont un unghi, din mult nimic, din puțin ceva, ar fi scris Epicur.
Pe iarbă nu o luăm în calcul, o călcăm tot timpul. În schimb oile întrec toți stâlpii și toate firele, copacii fac parte din natură.

Răsuflare


Vă prezentăm respirația naturii. Se aseamănă cu cea a inimii noastre.
Vă prezentăm sclipirea clorofilei. Se aseamănă cu cea a minții noastre.
În tot ceea ce ne înconjoară suntem noi. Ne este frică să recunoaștem asta și atunci dăm vina pe divinitate, astăzi la modă este Dumnezeu. Dumnezeu face asta, cealaltă și cealalaltă... nu ne asumăm nici o vină, nici un mijloc de percepție supranaturală. Dumnezeu este de vină. Ce laș devine omul când nu înțelege.

sâmbătă, 26 octombrie 2013

Arta de a omorî cele bune din jurul nostru


Formaldehida degajată de Kronospan (fabrica de la Sebeș) este cancerigenă, asta se știe demult și totuși este o artă de a muri inspirând aerul de acolo.

Înainte de a intra în Sebeș, venind dinspre Orăștie, pe DN -pentru cei care se grăbesc, vor mai vedea ruinele unui bordel neoficial, era de fapt un bar. Este și asta o artă a sexului de a muri.

La ieșirea din Hunedoara (spre Călan), dacă nu doriți să vizitați Castelul Corviniștilor, o plimbare prin cartierul țigănesc, vă face bine. Este o artă de a omorî un simbol și de a muri sub firele de înaltă tensiune. Împreună cu un ponei. Poneii pot face leucemie?

În Buziaș, în ultima intersecție spre ieșire, spre Timișoara, avem reproducerea statuii Libertății. Într-o bifurcație, în fața intrării, statuia afișează același dezinteres față de libertate, ca și originalul. Aici este înconjurată cu gard, dincolo, peste ocean, chiar de ocean. Este o arta de a omorî libertatea păzind-o.

The art of dying

http://www.tumblr.com/tagged/snakehair
Am făcut azi o călătorie spre centrul țării, la Sebeș am stabilit de la plecare că mă voi întoarce. M-am întors pe alt drum, nu pe acela pe care am venit. Oare nu asta este arta sinuciderii; să o faci altfel decât ai trăit? Să pleci pe altă cale decât cea pe care ai venit. De morți naturale este sătulă lumea.

Am să pun și ceva poze din mica mea călătorie...

vineri, 25 octombrie 2013

Artistul în fața creației

Muzeul Național de Arheologie și Istorie Națională a Greciei, Athina

În umbra împăraților, artistul caută o nouă provocare.
Va desemna ceea ce a ascuns predecesorul său. Va ascunde ceea ce era evident înaintea lui.
Noua creație se va prezenta lumii aproape la fel ca înainte. Aproape pentru neofiți, căci artistul lansează de fapt ceea ce am numit inițial ca fiind provocare.
Așa am învățat eu, că artistul trebuie să ignore tabuurile și să arunce lumii toate prefacerile ei.
Încă nu s-a stabilit dacă, lumea, societatea, simte nevoia de schimbare și-l provoacă pe artist sau invers. Undeva este un echilibru al elaborării celor ce trebuie să se nască, a ideilor. Unii numesc asta revoluție, ori termenul definește și o întoarcere. Misiunea artistică devine astfel ca o reîntoarcere asupra celor spuse, scrise sau arătate. În această curbă, lumea este aruncată în afară, este centrifugal procesul, astfel se naște cunoașterea.


joi, 24 octombrie 2013

Despre prietenie

What progress, you ask, have I made? I have begun to be a friend to myself.
Hecato, Greek philosopher


Începând să devii propriul prieten, nu faci altceva decât un pas înainte spre însănătoșire. Toți suntem bolnavi, o știm prea bine. Toți, mă refer la cei ce citesc, la cei ce interpretează și se luminează, restul sunt sănătoși sadea, de ei ar trebui să nu ne pese. Ori tocmai de aici boala noastră, de nepăsarea față de noi înșine.

„Să-ți iubești aproapele!” distrugându-te pe tine, despre ce face aproapele nu se mai spune nimic înțelept mai departe.
Undeva, aproapele îți dă o palmă; întoarce-i celălalt obraz, asta-i chiar fain, mișto, cool...

...fire within...


Choros from Michael Langan on Vimeo.

În lipsa cuvintelor.

marți, 22 octombrie 2013

Iaca pula populară


Mesajele simultane, se numesc subliminale.
Simultaneitatea ține de educație.
De aceea Pollock a pictat galaxii și Bukowski s-a făcut că recită poezii.
Ca o coincidență simultan îmi iubesc orașul.
Și îl iubesc pentru că știe, tot simultan, să mi-o tragă și să mă tragă, acolo unde-mi place.
Nu este o reclamă la firma Simultan, cea cu iaurturi ieftine și acre, că este cu puțină grăsime.
Orașul meu îmi oferă surprize și de aici încep toate remușcările absolutului. Absolut fiind vizibilul în care eu îl văd, îl percep și de aici deja bat câmpii.

Imaginea originală

luni, 21 octombrie 2013

Acele licăriri de speranță


Undeva prin vie au mai rămas boabe de struguri. Este necesar să fie așa. Privesc câștigul, la fel ca pierderea, un eveniment. În schimb educația îmi spune altceva; că merită câștigul mai mult decât pierderea. Dar încă n-am reușit cu toate, cu toate pierderile, cu toate alunecările, să le văd ca niște câștiguri. Mai este și proprietatea, că ceea ce nu este al tău, nu merită dus mai departe. Trecem și de asta. Mai rămâne eu-l, felul lui de a se băga în seamă, răbdare, că vine perna cea mare și să vedem atunci. Și mai departe? Atunci devii cu adevărat înțelept. Până atunci vă ofer trei boabe de struguri negrii, cred că sunt perfect sferice.

sâmbătă, 19 octombrie 2013

Răpirea lunii

Doamnei M

Înainte de eclipsă, astronomic, luna știa că va fi răpită. Își visase răpirea ca o pată de culoare închisă deasupra unui dragon atmosferic. Departe, scena aceasta era comună, de departe, părea fotografică.

Ori toate aceste aglomerări, de gânduri și de idei, au făcut ca norii să întețească vântul -ceea ce este iluzoriu și nedovedit. Cum ar fi omul fără Lună, omul fără Nietzsche?

Stai! Întrebarea trimite altundeva și schimbă subiectul eclipsei ce va urma în imagine, și a fost în cele ce scriu. Omul, sau supraomul chemat, nu există decât în mintea celui ce dorește asta. În rest suntem animale ce aspiră în fiecare noapte să răpească Luna.

Altfel Omul?! Să nu răpească Luna. Să n-aibă dorințe, aplecări, sărutări...
Revolta, dacă este sub semnul schimbării, trebuie să eclipseze Luna. Adică în Umbra ei, Omul să schimbe Timpul -o clipă. Toate evenimentele, în trecut, erau solare. Existau și civilizații care aveau un calendar selenar, este adevărat, dar în final cele solare s-au impus. Este de domeniul activității diurne, este de înțeles, nu de cucerit.

Ar fi, cum titirezul povestea lumii; ca toți să se oprească un pic, ca el să vadă cum stau lucrurile!
Și lumea s-a oprit- un pic, și titirezul a căzut.

„Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece.”

Lumea promisă, în lipsa mișcării, a rotației, s-a dovedit a fi falsă. S-a dovedit a fi metafizică și statică (din punct de vedere dinamic). Dorința de unghi, de flash, a fost păcălită de înțelepciunea celui ce deschide ochii odată pe secundă. În secunda aceea, o lume dispare și alta apare, și titirezul o știe prea bine.

Omul de după Nietzsche: un titirez!

joi, 17 octombrie 2013

Lecția de democrație

Timișoara. Piața Libertății, colț cu str. E.Ungureanu
Dialog în fața școlii. Ghivece ceramice, lungi de peste un metru, cu panseluțe, stau parcă și ele la rând.
Înghesuială. În spate, spre parcare, un tânăr de aproape treizeci de ani așteaptă la rândul său copilul sau copiii să iasă din școală. La un moment dat se apropie un alt tânăr -tot de vreo treizeci de ani, se oprește și îl întreabă:
- Te cunosc, de câteva zile mă gândesc numai la asta.
- Și eu te cunosc, răspunde primul personaj de care am pomenit.
- Ai fost la școală cu mine, sigur, sigur de acolo te știu. Al doilea tânăr pare un pic agitat, este îmbrăcat mult mai decent decât primul. Copilul pe care îl ține de mână este aranjat ca un mic violonist.

- Am fost în aceeași clasă!
Mirat, cel care a deschis dialogul rămâne un pic uimit.
- Ai fost mai gras un pic, de asta nu te cunosc.
- Nu, am fost slab tot timpul, ca acum, reia imperturbabil primul.
- Da, te confund cu fratele tău...
Primul pare deja satisfăcut de conversație și dă din cap.
- Sigur, cu fratele tău mai mare.
- Am un frate mai mic, și plictiseala revine.
- Da, așa este, eram noi ăia „cei cinci”... și mâna stângă se învârte deasupra capului ca un lasou.

- Tu erai cu coasa, nu?
- Nu, eu eram cu lanțul...
Copilul devine agitat și dă semne că vrea să plece.
Primul se apleacă asupra lui și dă cu mâna să-i mângâie creștetul. Copilul se retrage brusc, dar nu apucă să se ferească.

- Îi cresc deja cornițele!
- Da, se văd, sigur se văd.
- Tu cum stai?
- Eu nu m-am căsătorit, replică primul.
Al doilea pare mirat și se uită împrejur.
Apoi, fără nici o altă politețe se depărtează grăbit, trăgându-și copilul de mână.
- Ne mai vedem noi!

Două fetițe, în primii ani de școală, se zbenguiau în apropiere, una dintre ele avea o panseluță albă în mână și o plimba de mama focului prin păr.
Undeva în lume, în partea cealaltă, în urma unui accident, o femeie tânără muri în salvarea albă care-o ducea spre spitalul cel mai apropiat.

Fetița se apropie de o panseluță albastră și dori să o smulgă.
Tânărul interveni verbal și fetița lăsă cu greu petalele cărnoase.
În altă parte a lumii, în urma unui infarct, un tânăr se prăbuși pe scări. Cineva îl prinse la timp și acum pe o parte respira bine, parcă cineva îl smulsese din locul lui.

Primul își strânse fetițele ca pe puii unei găini și trecu parcarea. Din spate, o fetiță din cele două încercă să lovească un câine vagabond cu piciorul. În emisfera sudică, se formă o furtună, ce posibil, prin amploarea imediată, putea ajunge uragan.

Suntem obișnuiți să comparăm imediat, stimuli celebri se ocupă de asta, totuși nu greșim, prima impresie contează. Ceea ce se întâmplă de multe luni în orașul meu se datorează orgoliului nemăsurat al primarului. Orgoliu ce concurează cu indiferența față de cei ce l-au ales. Când îi trece prin cap o idee, mii de timișoreni suferă, dar el n-ar cum să priceapă și nici să vadă.

Timișoara a devenit brusc un șantier ce-și sufocă locuitorii.
Există o inutilitate a dorinței, aceea de-a fi brusc revelată, fără nici un parcurs interior.

Manualul de Istorie pentru clasa a V-a

Educația trebuie să deruteze, la fel ca politica. Consensul trebuie să existe. Ai voie să refuzi, ai voie să nu dorești sau să nu vrei. Matematic și 2 plus 2 -dacă vrei, nu fac 4. Mai târziu societatea va fi răsplătită de oameni care se întreabă tot timpul de ce legea nu trebuie ocolită sau de ce trebuie neapărat să muncești pentru un confort propriu.

Prima pagină de istorie din manualul de istorie pentru clasa a V-a a ratat știința, a declarat că „răspunsurile nu sunt definitive”, iar istoria -ca știință este „incompletă și nesigură” plus că apariția omului este „surprinzătoare”. Duplicitatea este a doua natură a acestor afirmații.

Pentru a nu supăra pe nimeni „iarna nu-i ca vara”, nici „pasăre ca avionul”.
Una din întrebările elevilor a fost referitoare la necesitatea de a ține minte o dată exactă a unui eveniment. Majoritatea cred lipsit de importanță dacă evenimentul a avut loc acum o sută de ani sau o mie, pentru că oricum, acum nu mai contează. Și manualul dă dreptate.

Ceea ce este interesant, este absența termenului de evoluție, apare în schimb „evoluție unică” -tot în aldin. Ca și cum omul a evoluat, în timp ce restul? Restul este așa tot timpul. Ori clasificarea omului ca ceva aparte, față de restul animalelor privind evoluția, duce la absența adaptării, ea nu există. Ori societatea ca piramidă umană contrazice acest lucru chiar prin existența ei.

miercuri, 16 octombrie 2013

„Este indecent să fii creștin, în ziua de astăzi”. - tot Friedrich

Trei pagini scrise de Alain de Botton, traduse de Veronica Tomescu și Cristina Drăgulin, două vrăjitoare care au reușit să răstălmăcescă versurile acestui filosof preailuminat - Alain de Botton. Eu am pregătit rugul, rog licitație asupra lemnelor. Ce preferați? molizii plini de rășină cu iz de tămâie, sau lemne de gard, din fag, udate de ploi și câini ce put a oțet (amoniac) atunci când le pui în sobă?




Ce-am mai reținut: tânjirea, masturbarea în locul_acolo unde nu ne vede nimeni. Apoi ieșim la lumină -fără să ne spălăm pe mâini, mai curați și mai puri. Sigur privim asta, pentru că odată descătușați de toată tensiunea interioară, lumea nouă este altfel. De aceea îi salutăm pe toți, dăm mâna cu toți, îi pupăm pe toți, îi iubim pe toți...

Alain de Botton, Consolările filosofiei, Curtea Veche, 2006, toată cartea.

marți, 15 octombrie 2013

De la Friedrich

http://hicventerhicsalta.wordpress.com/page/7/

Nietzsche:
„Împotriva bisericii creștine aduc cea mai groaznică acuzație pe care a pronunțat-o vreodată un procuror. Pentru mine, reprezintă forma de corupție extremă pe care și-o poate închipui cineva... nu a lăsat nimic neatins de depravarea [sa]... Arăt cu degetul spre creștinism ca despre singurul mare blestem, singura mare depravare intrisecă...

Am face bine să ne punem mănuși când citim Noul Testament.
Proximitatea unei necurățenii atât de mari ne obligă la acest gest... Totul este lașitate acolo, totul este auto-înșelare și orbire față de sine... Mai trebuie să adaug că în tot Noul Testament există un singur personaj însingurat, pe care suntem nevoiți să-l respectăm? Este vorba de Pilat, guvernatorul roman.”

Alain de Botton, Consolările filosofiei, Curtea Veche, 2006, pag. 230.

Principiul antropic

Penrose says:
 
≪Cât de importantă este existența conștiinței în ansamblul Universului? Ar putea exista un Univers care să nu fie populat de ființe conștiente? Oare legile fizicii sunt astfel proiectate încât să permită existența unei vieți conștiente? Oare, poziția noastră particulară în Univers, în spațiu sau în timp, are ceva deosebit? Acestea ar fi tipurile de întrebări pe care și le pune ceea ce a devenit cunoscut drept principiul antropic.

Acest principiu are multe forme. (Vezi Barrow și Tipler, 1986.) Cea mai acceptată dintre acestea se referă doar la localizarea spațio-temporală a vieții conștiente (sau „inteligente”) în Univers. Acesta este principiul antropic slab. Argumentația poate fi folosită pentru a explica de ce condiții sunt exact cele necesare pentru existența vieții (inteligente) pe Pământ. Pentru că dacă nu ar fi fost exact cele necesare, atunci noi nu am fi acum aici, ci în altă parte și într-un alt timp. Acest principiu a fost utilizat foarte eficient de Brandon Carter și de Robert Dicke la rezolvarea unor probleme care îi obseda și îi deruta pe fizicieni de foarte mulți ani. Este vorba de diverse relații numerice frapante ce par să existe între constantele fizice (constanta gravitațională, masa protonului, vârsta Universului etc.) Este cu totul uimitor că unele dintre aceste relații sunt valabile doar pentru epoca prezentă istoriei pământului, așa că, se pare, că trăim întâmplător într-o perioadă foarte specială (plus sau minus câteva milioane de ani!). Acest lucru a fost explicat de Carter și Dicke prin aceea că epoca noastră coincide cu timpul de viață al așa numitelor stele din secvența principală, cum este Soarele. Conform acestui raționament, în orice altă epocă, pe pământ nu ar exista viață inteligentă care să poată măsura constantele fizice menționate - așa că această coincidență trebuia să existe, tocmai pentru ca viața inteligentă să fie aici doar în momentul particular în care are loc această coincidență!

Principiul antropic tare merge și mai departe. În acest caz, avem de-a face nu numai cu localizarea noastră spațio-temporală în Univers, ci în infinitatea de Universuri posibile. Putem sugera răspunsuri la întrebări ca de exemplu: de ce constantele fizice, sau legile fizice în general, sunt făcute în așa fel încât să existe viață inteligentă. Argumentul ar fi că dacă constantele sau legile ar fi diferite, atunci noi nu ar trebui să fim în aceste Univers particular, ci într-altul! După părerea mea, principiul antropic tare are un caracter destul de dubios, și ele tinde să fie invocat de teoreticieni ori de câte ori ei nu au o teorie suficient de bună pentru a explica faptele observate (în teoriile fizicii particulelor, unde masele particulelor nu au putut fi explicate, și se argumentează că dacă ele ar avea valori diferite de cele observate, atunci viața ar fi probabil imposibilă etc.) Pe de altă parte, principiul antropic slab, după părerea mea, de necontestat, cu condiția să fie folosit cu mare atenție.

Prin folosirea principiul antropic - fie în forma tare, fie în cea slabă - s-ar putea încerca să se arate că existența conștiinței este inevitabilă, în virtutea faptului că ființele conștiente, adică „noi”, trebuie să fim aici pentru a observa lumea înconjurătoare, așa că nu este necesar să se presupună, așa cum am făcut eu, că existența conștiinței are un avantaj selectiv! După părerea mea, acest argument este corect tehnic, iar argumentul antropic slab ar putea (cel puțin) furniza un considerent pentru faptul că există aici ființe conștiente fără să fi fost necesar ca existența lor să fie favorizată de selecția naturală. Pe de altă parte, nu pot crede că argumentul antropic este motivul real (sau unicul motiv) al evoluției conștiinței. Există suficiente dovezi din alte direcții care să mă convingă că existența conștiinței posedă un avantaj selectiv remarcabil, și nu cred că argumentul antropic este necesar.≫

Roger Penrose, mintea noastră... cea de toate zilele, ed. Tehnică, 2006, 780-782.

duminică, 13 octombrie 2013

Universul - universuri paralele și universuri gemene

Oprirea celestă din privirea unui copil

Imagine a ceea ce se poate numi „Lumi paralele” - datorită internetului

Entropie-entalpie, moarte și naștere, îngemănare

sâmbătă, 12 octombrie 2013

„imaginea indistinctă a unei perfecțiuni” *

Muzeul de Arheologie și Istorie Națională Athina, Grecia
Apare altfel serenitatea cu care Herakles devine sclav timp de trei ani în Lydia. Regina Omphale se îndrăgostește de el. Suverană peste un ținut foarte bogat regina are și un fiu cu marele erou. Dar anii au trecut și Herakles pleacă. Se încheie un ciclu. Nimeni nu se poate opune celor desăvârșite de zei. Herakles devine liber și regina nu se poate opune. Este timpul înțelepciunii pentru fiecare. Sigur că mulți gândesc că s-ar fi putut să fie altfel, dar nu este așa. Fiecare s-a mulțumit cu ceea ce a primit. Zeii îi pedepsesc numai pe cei avari, nepotoliți, lacomi, neostoiți.

Circulă prin ținut ideea că mitul ar fi inventat pentru a furniza ceva, chiar cu plusvaloare dacă se poate, așa mitul devine comercial. Mi se pare normal pentru cei ce confundă conținutul cu ambalajul.

*
≪Mendelssohn, alt urmaș al lui Baumgarden, considerând frumusețea drept „imaginea indistinctă a unei perfecțiuni” deducea de aici că Dumnezeu nu poate avea sentimentul frumuseții, aceasta fiind un fenomen al imperfecțiunii umane.≫
Benedetto Croce, Estetica, Univers, 1971, pag.310.

vineri, 11 octombrie 2013

Pentru că toate lucrurile au un sfârșit

Piraeus Museum - Herakles killing the centaur Nessos

Deianira, soția lui Herakles, izvoarele spun că este a doua, geloasă până la moarte, găsește un leac în a vindeca boala cuplului, cum spun astăzi psihologii. Ea merge tot la un psiholog, care, ascultând toate văicărelile femeiești, o întreabă dacă vrea să fie cu el până la moarte și ea repede răspunde că DA!.

Nessos, puțin mai deștept ca Kheiron (Chiron) -cel care l-a educat pe erou, dă soluția finală. Blana leului de la Nemea să fie îmbibată cu sângele hidrei din Lerna. Am cutezanța să inspir că două te termină mai repede decât una.

Ori lucrurile astea chiar se întâmplă -atemporal for ever, și Herakles chiar moare înainte de a deveni semizeu și a o avea drept soție chiar pe Helena din Troia. Dacă greșesc corectați-mă.

Ori chiar înainte de a muri, încearcă să-și dea jos tunica felină care lipită de trupul său, nu-l mai apăra, ci chiar îl ucidea. Dar vai, odată cu blana leului se trăgea și pielea eroului cu tot cu tegumente și dureri cumplite.

Herakles știe de unde vine săgeata și găsindu-l repede pe centaur îi cere socoteală. În imagine avem un ménage à trois. Nu apar deloc vulgar cele enunțate. Traducerea suferă erori, la fel ca Deianira; centaurul a întrebat-o clar: până la moarte? Ea apare în dreapta ca o explicație; prea târziu.

Acceptăm prea repede prețul pentru un viitor confort, chiar imprevizibil. Ăsta da lux!

joi, 10 octombrie 2013

Radio Guerrilla

Templul zeiței Artemis Vravrona (Arthemis of Brauron), Atica, Grecia
Ultima mea moștenire -primită la cei șaizeci de ani bătuți pe ban, a fost un templu. Pentru a da culoare acestei hetaire-heritage imobiliare a trebuit prima dată să tund iarba. M-am îndrăgostit pur și simplu de acest loc, pe unde urșii odinioară își făceau bârlog.

Cuvântul dragoste ar trebui redefinit în măsura în care te întorci acolo, la acel loc, la acea ființă, fie ea umană sau pur și simplu celulară. Unii își iubesc atât de mult virușii, încât devin purtători -deja am căzut mai jos de celulă. Alții -printre care și eu, devin vicioși -atât de mult s-au atașat de un lucru, încât absența lui, chiar minimală, îi produce sevraj. De aceea în fiecare vară tund iarba la Vavrona. Vara asta am dat skip, ceva, în partea cealaltă m-a oprit. Deja tremur.

Radio Guerrilla s-a oprit, fenomenul se petrece doar în eter. Dar astăzi, vestea că ceea ce demult transpira se pare că îngheța!, m-a făcut  să scriu aceste rânduri.
Eram un fan al acestui post de radio și chiar suportam stoic când Dobrovolschi o lua pe ulei, sau sâmbătă și duminica dimineața, ateismul era întins la maxim și săgeata (ideatică) o lua aiurea. Eram fan pentru că dădeau (dau și acum pe net) cea mai bună muzică ca post de radio românesc.

Timp de câteva săptămâni, în timp, ce-mi beau cafea de dimineață, am dat pe alte posturi și-mi vine greață. Radio Cultural ține stindardul sus, dar bocitorii culturii române plâng prea mult, sigur că absenteismul se face cunoscut și la acest post, dar eu țineam la gazonul meu, pe care îl puteam și reușeam, să-l tund oricând; ăsta era Radio Guerrilla.


Radio Guerrilla este un post de radio stratosferic, este o metaforă, undele ultrascurte abia ajung acolo, dar pentru ceea ce se întâmplă în maneaua radio românească, superlativul are rost.

http://www.radioguerrilla.ro/


luni, 7 octombrie 2013

Virtualitate

Rafina port - 2011
Tinerii nici nu au observat faptul că-i fotografiez, nici apusul de soare, nici interviul pe care ancora le ia lor. Observăm o aplecare.

Nici eu n-am observat ce fac ei. Mie mi se pare mai important ce vreau eu. De aici orgoliul celui care privește. Este important ce credem și nu ce se întâmplă. Este important că putem spune ceva despre ceea ce privim, celorlalți - cei priviți, li se rupe. Așa considerăm -repede, lumea, în ceea ce privim și sigur are rost și în ceea ce fac ceilalți -neimportant pentru noi.

Refuz să cred că în ceea ce văd am dreptate și mai ales în ceea ce critic. Recunosc că mă lansez, orbital de fiecare dată, asupra ideii. Recunosc că mai și cred cele ce le scriu. Recunosc că nu văd totul. Să fie un privilegiu sau un autism?

duminică, 6 octombrie 2013

Ikepod - o poveste despre măsurarea timpului

Marc Newson for Ikepod on Nowness.com

Identități

Niciodată, în demersul pentru obținerea perfecțiunii, n-am reușit. Un soi de mediocritate mă dobora. Aveam colegi care reușeau o caligrafie demnă de estetica letopiseților, citire oraculară, exprimare retorică. Dezordinea punea stăpânire pe mine. Și nu s-a lăsat până genetic nu s-a transmis mai departe.

Privind în schimb toate imperfecțiunile vaselor antice, atât de perfecte, înclin deja să cred că am avut o copilărie reușită. Toate întâmplările, toate nereușitele, n-au făcut altceva decât să dea farmec acelei vârste. Ei bine eu atunci nu știam asta. Dar poate că deformez atât de bine trecutul personal, încât reușesc să creez o dublură, care uitându-se cu totul și totul altfel decât originalul, vede o altă perspectivă. Nici dublura nu-i perfectă, iz-ul că ar fi o oglindire ne dă de gândit. Ca element ajutător; priviți cele două vase plate (platane), care par identice privind conturul lor. Acum priviți de la centru spre exterior, spre mânere.

Personal, eu le văd identice. Sigur că geometria și locul ocupat de fiecare culoare (ca și aria) sunt altele. Atunci de unde ideea de identitate?

Prin alăturare.
Pentru că aparțin acelui subiect, poate chiar unui singur artist. La fel se întâmplă și cu vasul cu cele două capete de femeie. La fel se întâmplă și cu amintirile. Ele aparțin celui ce le istorisește și oricât le-ar deforma, ceva le identifică (cu cel ce le spune) și-l caracterizează pe autor foarte repede.

Muzeul de la Marathon are o istorie interesantă, el se află foarte departe de locul Marii Bătălii.

sâmbătă, 5 octombrie 2013

All glory is fleeting

Greek lekythos (wine vessel) with mythological scenes (Marathon Museum)


from:
http://www.usnewslink.com/fleetingglory.htm

"For over a thousand years Roman conquerors returning from the wars enjoyed the honor of triumph, a tumultuous parade. In the procession came trumpeteers, musicians and strange animals from conquered territories, together with carts laden with treasure and captured armaments. The conquerors rode in a triumphal chariot, the dazed prisoners walking in chains before him. Sometimes his children robed in white stood with him in the chariot or rode the trace horses. A slave stood behind the conqueror holding a golden crown and whispering in his ear a warning: that all glory is fleeting."
Gen. George C. Patton 

Former Secretary of State James Baker once said, "Someone asked me what was the most important thing I had learned since being in Washington. I replied that it was the fact that temporal power is fleeting." Baker went on to observe that once driving through the White House gates he saw a man walking alone on Pennsylvania Avenue and recognized him as having been Secretary of State in a previous administration. "There he was alone - no reporters, no security, no adoring public, no trappings of power. Just one solitary man alone with his thoughts. And that mental picture continually serves to remind me of the impermanence of power and the impermanence of place." 

vineri, 4 octombrie 2013

O parte din istoria evenimentelor recente

Cizmulița
„Porecla de Caligula a căpătat-o din glumele de tabără, fiindcă era crescut între soldați cu îmbrăcăminte și încălțăminte de simplu soldat. Felul acesta de educație i-a atras dragostea și trecerea în fața soldaților atît de mult, că la moartea lui Augustus singura prezența lui a potolit legiunile răzvrătite și înfuriate la culme.”
Suetonius Tranquillius, Doisprezece Cezari

A refuzat să mai învețe și șapte clase primare au fost îndeajuns pentru a scrie, pentru a citi și pentru a munci. Tocmai că a munci a venit odată cu școala, dar a munci nu era niciodată îndeajuns pentru a întreține o familie destrămată și destul de numeroasă, școala a trebuit părăsită vremelnic.

Când în sat lucrul s-a terminat, când lumea fugea prin țări vecine și chiar mai departe pentru a munci, se legă de-o trupă de zidari ce ridicau case frumoase celor bogați de la oraș. Orașul era la o oră de mers cu mașina. De pe acoperișurile caselor lumea se vedea altfel.

Unul din trupă lucrase în Germania, altul în Spania, veniseră înapoi în sat goniți de frustrări și crize sociale, nimeni nu vorbea despre cum i-ar fi fost dor de țară. Poveștile lor îl amețeau. Ar fi vrut să plece, dar nu știa bine nici măcar limba maternă. Îi părea rău că este abia copil de fapt.

În viață oportunitățile vin rar, la fel ca trenurile ultrarapide. Măcar ultimul vagon, ultima treaptă. Ar fi vrut măcar să viseze. Și într-o noapte chiar visă. Visul că se agățase de o familie, că muncea pentru ei, îi plăcu cel mai mult. Era ca un argat, dar învăța de toate. Anii ce au trecut nu-l marcară deloc, în schimb citi jumătate din bibliotecă, locuia la mansardă. De acolo, printr-un chepeng transparent vedea o parte din Univers, știa aproape toate stelele. Nu-i era dor de nimic.

Visul dură o noapte. A doua zi trebuia să plece la o casă să tundă gazonul, era ca o vacanță. Când intră în curte, recunoscu imediat casa. De la mansardă cineva îi făcu semn cu mâna. Norii se strângeau în ghemotoace, ca mai apoi să se răsfire ca un caier. Casa părea mai frumoasă ca oricând. Primi repede niște cizme.

marți, 1 octombrie 2013

Marea așteptare

Vedere din Thassos - photo by Vali și Miha
Dacă viața este o călătorie -cum mulți au scris înaintea mea, atunci trebuie că ajunul acestei călătorii este ocupat de marea așteptare. Cum vocabularul nu permitea extinderea, totul s-a redus la vine barza; la acea pasăre călătoare care cică aduce copilul în cioc. Așa omul apare pe lumea aceasta.

Apariția unui om în mijlocul acestui univers perfect nu poate fi pusă pe seama vreunui scenariu prestabilit în care ceilalți actori alcătuiesc doar recuzita, căci fiecare la rândul ar trebui să aibă un scenariu. Marele scenariu ar fi atunci compus doar dintr-o mare așteptare. Să ne închipuim o clipă o plajă, în care înfipte în nisip, două umbrele adăpostesc la umbra lor câteva șezlonguri. Apa de la mal are culoarea turcoazului, în larg ea se închide. Un enorm pachebot ocupă spațiul dintre umbrele. Un pescăruș pune în evidență norii. În zare munții răsar din apa mării împreună cu pinii răsuciți datorită valurilor. Nu se vede nici un om.

Această imagine face parte din marea așteptare. Fiecare dintre noi ar dori poate să creadă că toate acestea au fost făcute pentru oameni. Fals. Toate acestea au fost făcute pentru că noi dorim să punem în evidență tocmai ceea ce în absența noastră are cea mai mare valoare. Lucrurile care ne înconjoară. Acestea fac și trebuie să facă parte din călătorie. Orice cui, sau foaie de hârtie, reușesc să maculeze, să mascheze, albul vid al călătoriei noastre prin această lume. De aceea mai târziu ne-am dat seama că hainele trebuie să fie croite și mașinile vopsite. Oricum ar fi tot ceea ce ne înconjoară, cu toate apăsările, cu toate lansările, felul în care așteptăm, cum ne manifestăm, ne dă conduita acelei fâțâieli în fața morții. Cred că în acel moment ne grăbim. Odată ridicat de pe scaun, ce mai contează drumul până la ușă; poate fi parcurs cât mai repede, deodată chiar.

Privind această fotografie -care nu-mi aparține, am avut o clipă senzația că lipsa oricăruia, la fel ca apariția oricăruia, nu dă sens acestei lumi. Mulțimile de fapt sunt cele ce ocupă, ce echilibrează numărul arborilor, al păsărilor, al valurilor. Oamenii, dacă ar fi extrem de puțini, n-ar conta deloc. Zgomotul pe care l-ar face, n-ar reuși să trezească nici un elefant. Recunoașterea vine de la acel pachebot, care odată intrat în port, salvează economic o populație de zece ori mai mică, produce acel val ce deschide sezonul risipirii tuturor dorințelor. După un scurt timp, totul se împachetează și dispare la fel cum a apărut, cu tot cu dorințe. Suntem aici, pentru că suntem mulți, dacă eram câțiva, s-ar fi putut nici să ne cunoaștem. Trăiam și speram -fără să știm, într-o mare așteptare.