Alunecare

Greece, Athina, summer 2019

Orice corespondență cu realul încetează în neputința căutării. Nu încetăm să căutăm, ci intrăm în necunoscut, acolo unde realul nu există. Oboseala survine momentului neînțeles, ochiul clipește mai des, urechea urmează semnalul, nasul se ridică; ne aflăm în Zonă.

Odată cu apariția romanului scurt; „Picnic la marginea drumului” frații Strugațki au lărgit teritoriile cunoașterii. Imaginea unei Zone nu ține de teritoriu, de geografie, de GPS, ea poate apărea oriunde, așa cum fata se naște sau devine telekinetică datorită tot Zonei.

Ori Arta cu majusculă semnalizează rapid această alunecare, clivajul emoțional al celui ce pricepe.
Om fiind, nu încetez să mă mir de privire, atunci neatent alunec.

Despre Ceilalți

pentru Val

≪Sala era vastă, tapetată cu draperii mătăsoase, fără ferestre, fără ieșiri vizibile. Evoca destul de bine interioarele uriene, așa cum erau înfățișate pe Pămînt, în epoca războiului. Să fie obiceiul stăpînilor timpului de a-i da pe criminalii de război pe mîna dușmanilor lor ?

Un urian, parcă mai bătrîn decît ceilalți, era cocoțat pe un fel de tron care, pentru Corson, aducea mai degrabă cu stinghia unui coteț. Urienii proveniseră dintr-o ramură a evoluției foarte asemănătoare cu cea a păsărilor de pe Pămînt. Înfățișarea lor dădea unele indicații în acest sens și ele fuseseră confirmate prin disecția cadavrelor (după versiunea oficială) căzute  în mîinile pămîntenilor. În creierul lor cortexul era relativ puțin dezvoltat. Dimpotrivă, corpul striat era foarte voluminos. Printre pămînteni circulau tot felul de glume cu privire la creierul de pasăre al urienilor. Dar Corson se ferise să le dea crezare. Știa că, pe Pămînt chiar, unele păsări - obișnuitul corb - dau dovadă de-o inteligență uimitoare și cunoștea prea bine consecințele acuității cerebrale a Principilor Uriei. O foarte mare parte a creierului omenesc e consacrată decodării și integrării percepțiilor, iar o parte relativ mică activităților abstracte. La urieni percepțiile erau destul de limitate, din punct de vedere uman. Aveau, în principiu, o acuitate vizuală mult superioară celei a unui om, dar sensul culorii tare redus. Auzul le era atît de slab încît arta lor muzicală nu depășise niciodată nivelul ritmului. Simțul pipăitului le era handicapat de configurația organelor prehensile - gheare, mai curînd decît mîini - și de rămășițele fulgilor care le acopereau trupul. dar manifestau o aplicație deosebită pentru raționamente abstracte și pentru disputele filosofice. Pe scurt, dacă i-ar fi cunoscut pe urieni, Corson ar fi renunțat la ipoteza senzualistă.≫ *

≪Atingând marginea mlaștinii, se opri lângă tufișurile întunecate de trestie pitică. Ezită câteva secunde, apoi mă privi peste umăr, văzându-i ochii negri, nicidecum morți și goi, ba, dimpotrivă, foarte vii și parcă zâmbitori. Se așeză brusc pe vine, își cuprinse genunchii cu mâinile și se rostogoli. Prima dată n-am înțeles bine ce s-a întâmplat. La început, văzusem un om, fără-ndoială unul straniu, care poate nici nu era om, dar totuși umanoid, iar acum acesta dispăruse brusc, luându-i locul un ghem cenușiu absurd, ce se rostogolea pe suprafața mlaștinii împroșcând în jur mizerie și apă tulbure, prin mocirla fără fund, de netrecut. Și cum se mai rostogolea!

Nici n-am ajuns bine la mal, că deja dispăruse dincolo de pâlcurile de ceață, auzindu-se de acolo, dincolo de perdeaua cenușie, un fâșâit potolit, plescăituri și un fluierat strident≫ **

≪Privit de sus, un mimoid pare asemănător unui oraș. E numai o iluzie, produsă de căutarea unei analogii cu lucrurile pe care le cunoaștem. Când cerul este senin, toate acele excrescențe multietajate și palisadele de pe creasta lor sunt învăluite de un aer încins, care tulbură și tremură formele, distinse și altminteri cu destulă greutate. Primul nor ce trece pe fondul albastru (o spun din obișnuință, fiindcă acest „albastru” este brun în timpul zilei roșii și extrem de alb în timpul celei albastre) prilejuiește o replică imediată, începe o înmugurire impetuoasă, învelișul ce se înfoiază ca o conopidă este aruncat spre slăvi - desprinzându-se de temelia lui care pălește tot mai mult - și, după câteva minute, reproduce până la iluzie norul cumulus. Uriașul obiect proiectează o umbră roșiatică pe care culmile mimoidului parcă și-o trec unele altora; această mișcare se desfășoară întotdeauna în sens contrar deplasării norului adevărat.≫ ***


* Gérard Klein, Seniorii războiului, Univers,1975, pag. 111-112;
** Arkadi & Boris Strugațki, Piciul, Paralela 45, 2006, pag. 63-64; 
*** Stanislaw Lem, Solaris, Sava Press, 1993, pag. 130.

Perdea

Tavan căzut. Perdea.
În stânga și dreapta bolți romane, circulare, aproape perfecte.
În față, drept în față, trestie cu tencuială din mult var, plasă rabiț și scândură subțire, netrasă.
Soarele în poziția de înălțare, înainte cu mult de prânz. Umbre largi, frumoase. Absorb prin acestea orizontale funiculare, ce traversează fiecare orizont în unghiul lor. Avem de-a face cu mai multe orizonturi, suntem în acea realitate Schwarzschild, orice unghi compensează lumina și evenimentul, astfel că umbrele devin curbe. Nu insist, deja contrastul îmi tulbură solul, praful ce vine de sus, inundă și modifică realitatea; suntem în Călăuza lui Strugațki, a lui Tarkovski, suntem pe linia de unde oricând putem aluneca.
Imaginea strictă a non-trecerii, a interzisului, a amenințării directe, a perceperii dăunătoare; în fața noastră tavanul a devenit obstacol.

Lumea, un „setting sun”

Oricât de disperați am fi în a căuta cauzalitatea aparentă în această lume, rămân doar faptele, de ieri a plecat și ultima calăuză; Boris Strugațki, ceilalți rămași, epigoni rătăciți, încearcă doar. De fapt, Wittgenstein a sintetizat în șapte propoziții totul, la rândului ei fiecare propoziție are o remarcă sau mai multe, se întâmplă ca și o remarcă să aibă o concluzie, întocmai ca într-un joc asemănător unui puzzle, diferența constând în apariția unui drum, nu a unui imagini.


1.   Lumea este tot ceea ce se întîmplă.

1.1  Lumea este totalitatea faptelor, nu a lucrurilor.
1.11 Lumea este determinată prin fapte și prin aceea că acestea sînt toate faptele.
1.12 Căci totalitatea faptelor determină ce se întîmplă și, de asemenea, tot ceea ce nu se întîmplă.
1.13 Faptele în spațiul logic sînt lumea.

1.2  Lumea se descompune în fapte.
1.21 Ceva poate să se întîmple sau să nu se întîmple și tot restul să rămînă  la fel.

2    Ceea ce se întîmplă, faptul, este existența stărilor de lucruri atomare.

[...]

7    Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă.

Ludwig Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, Humanitas, 2012, pag.101...189.

Umclaiedul

pentru Iulian Ciocan, cel care a prefațat volumul

„Ne-am uitat la vultur. Condorul dormea liniștit.

- Arta de a mânui umclaiedul, spuse necunoscutul, este o artă complicată și subtilă. În niciun caz nu trebuie să vă amărâți sau să vă reproșați ceva. Cursul referitor la mânuirea umclaiedului ține opt semestre și necesită o solidă cunoaștere a alchimiei cuantice. Cum sunteți programator, probabil că nu veți depune o muncă îndârjită pentru a vă familiariza cu umclaiedul la nivel electronic, așa numitul UE-17... Dar în privința umclaiedului cuantic... a hiper câmpurilor... a realizărilor prin teleportare... legea generală a lui Lomonosov-Lavoisier... Își desfăcu mâinile în semn de regret.

- Ce să mai continuăm cu discuțiile? am spus repede. De fapt, eu nici nu pretind! Firește, sunt un ignorant desăvârșit.”

Arkadi & Boris Strugațki, Lunea începe sâmbăta, Paralela 45, 2004, pag.66.

Despre fericire

Momentul când fraţii Strugaţki au dorit să rezolve fericirea i-au dat stalkerului Redrick Schuhart ultima misiune, aceea de a găsi sfera; Globul,  care împlineşte orice dorinţă.

După câţiva ani marele Tarkovski, poate nemulţumit de rezultat, schimbă mesajul şi trimite în Zonă trei oameni. Prin aceştia, binenţeles că era şi stalker-ul; Scriitorul şi Fizicianul alcătuiau restul celor trimişi de data aceasta să găsească Camera Dorinţelor, locul unde se împlinea orice dorinţă. Ajunşi în final acolo, au fost surprinşi de un fenomen neobişnuit, în cameră ploua. O încăpere, fără ferestre, doar cu deschizătura uşii; stătea să plângă.

Toate acestea, sigur fără ştirea lor, nu ar mai fi avut loc, dacă Solon (marele reformator şi înţelept atenian) nu ar fi vizitat marele regat lidian unde regele Cresus, după ce i-a arătat toate palatele, pivniţele luminate de strălucirea aurului şi a argintului, cârdul de sclave, i-a cerut să-l numească pe cel mai fericit om din lume.

Herodot scrie chiar în Cartea I - Clio, despre această întâlnire, neezitând să dea şi răspunsurile lui Solon, răspunsuri în care Cresus nu intra nici măcar pe locul al treilea.

Odată toate acestea încheiate, Scriitorul şi Fizicianul, întruchipări ale umanului şi raţionalului, ale ideii şi experimentului, duc mai departe sarcina în găsi totuşi fericirea în oameni. Experiment greoi şi costisitor din punct de vedere psihic, încărcarea emoţională dată de martori, afectându-i şi pe ei, periclitând rezultatele, în definitiv şi aşa lipsite deja de vreun sens.

O ultimă încercare în a găsi oameni cu adevăraţi fericiţi, s-a petrecut în oraşul X, oraş ales cu grijă, faimos prin anvergura sa turistică, prin darurile pe care le primeşte anual de la milioanele de vizitatori. Au ales şi un ghid care să-i poarte prin oraş, unul nu prea costisitor, căci şi banii erau pe terminate. Au luat cu ei şi oglinda, adică cei doi metri pătraţi de oglindă semitransparentă, pe care vertical, într-o ramă uşoară cu mânere o ducea înainte ghidul, în spate fiind Fizicianul, iar de partea netransparentă Scriitorul care făcea fotografii tuturor ce încercau sau chiar priveau în oglindă. Seara priveau peste acestea în speranţa că vor desluşi o umbră de fericire.

Citat celebru pentru mine

citat

Dar toată nenorocirea este că omul, în orice caz omul de rând, depăşeşte uşor necesitatea de a cunoaşte. După mine, asemenea necesităţi nici nu există. Poate doar necesitatea de a înţelege, iar pentru asta nici nu este nevoie de cunoştinţe. Ipoteza despre Dumnezeu, de exemplu, dă o posibilitate inegalabilă, de a înţelege absolut totul, fără a cunoaşte nimic... Dă-i omului un sistem simplificat al lumii şi poţi să-i explici orice pe baza acestui model. O asemenea concepţie nu necesită nici un fel de cunoştinţe. Câteva formule învăţate, plus aşa-numita intuiţie, aşa-numita îndemânare practică, precum şi bunul simţ.

Arkadi & Boris Strugaţki, Picnic la marginea drumului, ed. Paralela 45, 2004, pag 159 mijloc.

P.S. Sublinierea în bold îmi aparţine.

Imaginea este de pe autostrada Larissa-Atena; răsărit de soare din Marea Egee, cu toate insulele, cu toate legendele; august 2010.

Aparatul datoriei morale - ADăMă!

pentru Mihail Vakulovski

"Este o invazie.

Nu  este un picnic la marginea drumului şi nici o chemare de contact.

Nu ne pot schimba,

dar vor pătrunde în corpurile copiilor noştrii,

transformându-i după chipul şi asemănarea lor."

fraze dintr-un pocket-book ce circula pe atunci

pomenit de fraţii Strugaţki în romanul lor

     Aparatul, aşa s-a  numit la început obiectul găsit în Zonă; sigur că era un artefact al civilizaţiilor necunoscute care au poluat Zona. Cu aproape un secol înainte, fraţii Strugaţki, au pomenit de locul Zona în romanul "Picnic la marginea drumului", dar poate n-au vrut să dea toate detaliile în roman, căci lumea, atunci prea speriată de adevăruri atât de subtile poate i-ar fi crezut şi asta chiar nu ar fi fost bine.

     Aparatul a intrat prin Marmont, localitatea de frontieră şi a fost adus de unul dintre ultimii stalkeri; Redrick Schuhart, chiar poate cel mai bun dintre cei rămaşi în viaţă, apoi nimeni nu a mai auzit de el, unii spun că s-a întors înapoi în Zonă pentru a căuta o sferă ce-ţi împlineşte toate dorinţele şi ultimul capitol din Picnic întăreşte ideea aceasta.

    Cei de la Institut au studiat aparatul, care nu era mai mare decât o cutie de chibrituri şi care adus în dreptul urechii părea că-ţi şopteşte ceva, dar nu erau decât gândurile care se rostogoleau cu zgomot prin urechea ta internă şi îţi aminteau de toate datoriile morale pe care le aveai faţă de cei din jurul tău. Unul dintre asistenţi, un voluntar nesăbuit, care a purtat acest aparat mai mult timp a observat că anumite datorii morale chiar dispăreau, dacă el în viaţa reală le ducea la bun sfârşit, mai mult, aparatul îţi dădea prin asta şi o stare euforică, aşa, de bun samaritean şi te îndemna parcă prin asta, să-ţi continui efortul de a întoarce tuturor, cât poţi, ceea ce ai rămas dator.

     Aparatul a devenit o afacere. Primele semne ale implicării au fost date de bănci, căci datoria materială era în fapt şi una morală. Mari companii de telecomuncaţii s-au implicat şi ele dând naştere la un colos informatic-neuronal numit Angstrom, care, cu banii băncilor a introdus un pachet de legi morale - aşa le-au numit, care a obligat ca fiecare cetăţean să poarte un asemenea aparat, numit acum pentru prima dată; Aparatul datoriei morale. Normal că acum aparatul avea altă înfăţişare, se identifica pe viaţă cu persoana în cauză, nu putea fi copiat sau utilizat aiurea. Angstrom a înghiţit rapid şi toate firmele de telefonie şi astfel, A.D.M.-ul a devenit multifuncţional şi asta nu a însemnat că s-a oprit aici, în continuare se lucra tot timpul la acest A.D.M. În scurt timp, multe contravenţii s-au rezolvat direct între persoanele implicate, fără ca legea să mai împartă amenzi, prin asta s-a deschis la schimbul în troc de datorii morale: un salvat de la înec, care avea un punctaj deosebit de mare, îţi putea acoperi trei accidente rutiere, fără victime, adevărat. Lumea se arunca în a face bine doar cu scopul de-aş acoperi datoriile din trecut, care, prin schimburi succesive putea ajunge să fie acoperite chiar după câteva zile sau săptămâni şi aparatul sesiza şi te anunţa imediat. În periferie aparatul se numea ADăMă! şi prezenţa lui era obligatorie la toate încăierările, pariurile, concursurile sau jocurile de noroc, adevărat că din ce în ce mai rare; lumea se schimba şi încă nu-şi dădea seama. Criminalitate scădea rapid. Este pomenit episodul în care doi preşedinţi ale unor mari ţări, au încheiat un tratat foarte repede, trăgând astfel şi o linie asupra datoriei morale proprii, căci unul dintre ei l-a ajutat în tinereţe la Aspen, unde pe o pârtie laterală, periculoasă şi necirculată de prea mulţi, celălalt şi-a rupt piciorul. Atunci poporul a manifestat de bucurie şi a scandat o noapte întreagă "ADăMă! ADăMă!".

     Lucrurile eu evoluat, toată creaţia umană se concentra asupra aparatului, în rest nimeni nu mai compunea nimic, nu mai desena, nu mai scria, se asculta, se vedea şi se citea tot ceea ce este vechi, slavă zeilor că era destul. Dar până când?!

     Lumea murea, toate dorinţele ei fuseseră împlinite. Inconştient murea, pentru că nu-şi dădea seama, dar cel puţin murea fericită.

Cum s-a născut acest roman

citat de la maeştrii: fraţii Strugaţki

     Istoria scrierii roman (spre deosebire de istoria publicării lui) nu conţine nimic atractiv sau măcar, să zicem ceva instructiv. Romanul a fost gândit în februarie 1970, când noi am plecat la Casa de creaţie Komarovo pentru a scrie Oraşul damnat şi unde, în momentele noastre de pauză, în timpul plimbărilor de seară, pe străzile pustii şi înzăpezite ale localităţii turistice, am conceput câteva subiecte ale "Picnicului" şi "Piciului".

     Prima notiţă arăta cam aşa:
"...Maimuţa şi cutia de conserve. La treizeci de ani de la vizita străinilor, doar resturi de gunoaie lăsate în urmă de ei - obiecte ale vânării, căutării, cercetării şi dezastrului. Propagarea superstiţiilor, departament, încearcă să pună mâna pe putere prin folosirea lor, organizaţie care caută să le distrugă (cunoştinţele picate din cer sunt inutile şi dăunătoare; orice lucru găsit nu poate duce decât la o utilizare proastă). Căutătorii de aur, respectaţi precum  vrăjitorii. Prăbuşirea prestigiului ştiinţei. Biosistemele abandonate (o baterie aproape descărcată), morţi înviaţi din cele mai diferite epoci..."


     Tot atunci şi tot acolo apare denumire finală şi definitiv acceptată - Picnic la marginea drumului - în schimb despre stalker nici pomeneală, pe atunci nu exista pentru noi decât noţiunea de căutători de aur. Aproape un an mai târziu, în ianuarie 1971, tot la Komarovo, am pus pe hârtie planul foarte amănunţit, extrem de detailat, al romanului, dar nici în acest plan, practic nici chiar în acele zile când în sfârşit am încetat să mai inventăm şi să mai dezvoltăm subiectul şi ne-am apucat de scris, nici atunci nu exista în lucrarea noastră cuvântul stalker. Viitorii stalkeri erau deocamdată trapperi:  "trapperul Redrick Schuhart", fratele trapperului...". Probabil că termenul de stalker a apărut în procesul decreaţie încă de la primele pagini ale textului. În privinţa căutătorilor de aur şi a trapperilor, îmi aduc bine aminte: nu ne-au plăcut denumirile de la bun început.

     Stalker - iată unul dintre puţinele cuvinte inventate de A. & B. Strugaţki devenit de uz general. La fel a avut impact şi ciber, dar mai mult în cercul fanilor. Stalker a pătruns pe toate direcţiile, şi în întindere, şi în profunzime, iar asta cred că se datorează în primul rând filmului lui Tarkovski. Totuşi Tarkovski nu degeaba l-a păstrat - probabil că acest cuvânt inventat de noi a ieşit într-adevăr precis, cu sonoritate şi volum. El provine din cuvîntul englezesc to stalk, ce înseamnă a se furişa, a veni tiptil. Printre altele, acest cuvânt se pronunţă stok (cu o lung), iar pronunţia lui exactă ar trebui să fie stoker şi nu stalker, dar trebuie spus că noi n-am preluat acest cuvânt din dicţionar, ci din lucrarea lui Rudyard Kipling Stalky & Co. - publicat în 1899, roman despre viaţa elevilor dintr-un colegiu englezesc la sfârşit de secol XIX şi despre liderul acestora: un tânăr isteţ şi cam golan, poreclit Stalky. Fratele meu Arkadi, pe vremea când încă era student, a primit cadou de la mine această carte Stalky & Co. a lui Kipling, cumpărată întâmplător de mine, a citit-o, a fost încântat de ea şi atunci a făcut la repezeală o traducere în rusă a ei, punându-i denumirea Stalky şi compania, iar ea a devenit una dintre cele mai iubite cărţi ale mele în timpul şcolii şi ulterior în studenţie.

     Aşa că inventând cuvântul stalker, fără-ndoială că ne-am gândit tocmai la vicleanul Stalky - o puşlama, un băiat aspru, uneori chiar plin de cruzime, dar nu lipsit de o interesantă nobleţe şi generozitate copilărească. Şi niciodată nu ne-a trecut prin minte că el nu este de fapt Stalky, ci mai degrabă Stoky.

[...]

Arkadi & Boris Strugaţki, Picnic la marginea drumului, ed. Paralela 45, 2004, pag. 5-6

Cernobîl - Чорнобиль - Чернобыль

citat

      Drumul se întindea de-a lungul marginii de vest a oraşului. Cândva, aici fuseseră vile, grădini, livezi şi reşedinţele de vară ale bogătanilor din oraş şi ale celor din conducerea uzinei. Locuri vesele, verzi, lacuri micuţe, maluri cu nisip curat, pădurici luminoase de mesteacăn, bălţi unde creşteau crapii. Mirosurile urâte şi norii de fum de la uzină nu ajungeau până aici şi nici canalizarea oraşului, de altfel. Acum însă locurile erau părăsite şi în tot acest timp am văzut o singură casă locuită, cu o fereastră luminată şi perdeluţe trase. În curte, pe sfori, atârnau rufele ude de ploaie. Un câine uriaş, care aproape se îneca de ură, ţâşni dintr-o parte şi un timp fugi după maşină, în rafalele de noroi care zburau de pe roţi.

Arkadi & Boris Strugaţki, Picnic la marginea drumului, ed. Paralela 45, 2004, pag. 91 sus

Oraşul damnat - hermeneutici

     Fraţii Strugaţki au scris romanul Oraşul damnat demult. Ei au început scrisul mai demult şi în tot acest răgaz, romanele lor nu au încetat să fie interpretate stigmatizate de un ev, de o epocă, încât ai fi zis că fără acele vremuri ei nu ar fi putut scrie.

     Timpul în care scrie, reuşeşte să-l influenţeze pe autor, dar autorul se preface că înţelege asta, ceea ce vrea el ascunde foarte adânc şi trec generaţii întregi şi odată timpul acela uitat, valoarea adevărată iese la suprafaţă. Pentru a mă face mai înţeles, dau ca exemplu romanul 1984 al lui Orwell; timpul în care a fost scris are legătură doar cu războiul ce tocmai se terminase şi marea sărăcie ce a urmat acestuia în întreaga Europă, dar abia în anii 80 romanul a fost relansat şi atunci tot în scop propagandistic. Adevărata valoare a acestui roman poate fi privită poate abia acum.

     Oraşul damnat este mai suplu, mai uman decât 1984, dar nu comparaţia trebuie să vină acum, ci marea hermeneutică a acestui roman: omul urban, singur între prieteni, predispus a fi adaptabil în orice moment în condiţia sa de cetăţean al urbei. Nu există vis, se trăieşte ca într-un vis, personajele romanului se adaptează permanent visului, cum am mai scris, prin asta oraşul trăieşte, funcţionează asemeni unui aparat analogic gânditor. Totuşi, zvonul încearcă să despartă realul de imaginar; apariţia unei case roşii care bântuie oraşul, oameni care odată intraţi acolo nu mai apar.

      Oraşul de fapt respiră toate amintirile, toate trăirile celor ce habitează, devenind practic o cuşcă, un loc de unde nu mai poţi ieşi. Cei care doresc totuşi asta se vor împletici într-o călătorie, prin drumul lor, romanul deja capătă noi sensuri, neaşteptate.

      Cine reuşeşte să citească acest roman va avea o mare satisfacţie, sfârşitul este neaşteptat; probabil toată încărcătura se descarcă în final.

      Nu este un roman despre comunism, sau capitalism, este un roman despre locuitorii unui oraş.

Oraşe damnate:

      Belgrad,

      New-York,

      Atena,

şi voi încerca în postările următoare să arăt lucrul acesta prin subiectivismul meu propriu.