marți, 31 decembrie 2013

Masa ovală - locul morții lui Empedocle

Masa ovală
Ne-am strâns toți acolo și vocea a citit:

„III. [57] Aristotel, în cartea sa Sofistul, afirmă că Empedocle primul a inventat retorica, iar Zenon dialectica. În tratatul său Despre poeți, el spune că Empedocle era adept al lui Homer și era versat în felul de a se exprima, fiind meșter în metafore și-n întrebuințarea tuturor celorlalte procedee poetice. Aristotel mai spune că Empedocle a scris, printre altele poeme, și unul despre Expediția lui Xerxes și Imn către Apollo, pe care mai tîrziu le-ar fi ars o soră sau fiica lui, după cum spune Hieronymos, imnul fără de voia ei, iar poemul Persica în mod intenționat, întrucât era neterminat.” *

„XI. În ce privește moartea lui, avem diferite versiuni: Astfel Heracleides povestește în Istoria femeii leșinate cum Empedocle a devenit celebru prin faptul că a reînviat femeia care părea moartă. Apoi continuă spunînd că Empedocle a adus un sacrificiu aproape de cîmpia lui Peisianax. Fuseseră poftiți și cîțiva prieteni, printre care și Pausanias.

După ospăț invitații s-au împrăștiat și s-au retras să se odihnească, care sub copacii din cîmpia alăturată, care pe unde au vrut, pe cînd Empedocle a rămas pe locul unde stătuse culcat la masă. În zorii zilei toți s-au sculat, singur el lipsea. S-a început o cercetare și-au întrebat pe slujitori, care-au răspuns că nu știau unde este. După aceea, cineva spuse că-n mijlocul nopții a auzit o voce foarte tare chemîndu-l pe Empedocle, apoi s-a sculat și a văzut o lumină în cer și o strălucire de făclii și nimic altceva. Ascultătorii rămaseră înmărmuriți de cele întîmplate, iar Pausanias veni și trimise să-l caute. Dar după cîtva timp porunci să nu se mai ostenească nimeni, căci lui Empedocle i se întîmplaseră lucruri demne de rugă, și că era de datoria lor să-i aducă sacrificii, deoarece acum el a devenit zeu.”**


*-**. Diogene Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Cartea a VIII -a,Cap. al II-lea. pag.277,  279.

luni, 30 decembrie 2013

Identitatea materială - Hölderlin

Una din caracteristica scrierii lui Hölderlin, nu singura, este lipsa de timp. Scrie ca și cum îl fugărește ceva. În această fugă îl face pe cititor să rămână în spate. Distanța se mărește și asemeni unei coloane a infinitului, aceasta apare numai atunci când o percepem. Nota ce apare în fraza infinită din postarea precedentă, „când poetul va fi stăpân asupra spiritului”, se referă la identitatea materială.
Ceea ce apare datorită materialului și dispare datorită transformării.

„Identitatea materială?
Ea trebuie să fie inițial pentru materie,
înaintea transformării,
ceea ce în spirit corespunde unității dinaintea transformării ideale;
ea trebuie să fie punctul sensibil convergent al tuturor părților.
Și materia trebuie, ca și spiritul,
să fie însușită și reținută din liber interes de către poet,
dacă este prezentă în întreaga sa ființă,
dacă impresia pe care a făcut-o asupra poetului,
prima plăcere - care ar putea fi întâmplătoare - a fost cercetată și găsită ca fiind receptivă pentru tratarea spiritului și eficientă,

potrivită pentru scopul urmărit, anume cel ca spiritul să se reproducă în sine și în altele,
și dacă după această cercetare materia este din nou simțită,
generată din nou în toate părțile sale și cuprinsă într-un efect încă nerostit,
doar simțit.
Iar acest efect constituie de fapt identitatea materiei,
pentru că în ea se concentrează toate părțile.
Dar acest efect rămâne nedefinit,
materia încă nu este dezvoltată.

Ea trebuie exprimată clar în toate părțile sale,
reducându-se astfel vitalitatea impresiei sale de ansamblu.
Asta deoarece în efectul neexprimat materia este cunoscută poetului, dar nu și altora.

Pe deasupra, în efectul neexprimat reproducerea spiritului încă nu s-a realizat cu adevărat,
efectul dându-i spiritului doar capacitatea imanentă a materiei de a cunoaște și tendința de a realiza reproducerea.
Materia trebuie deci dispersată, impresia de ansamblu oprită, iar identitatea trebuie să devină o aspirație dinspre un punct spre celălalt, impresia de ansamblu constituindu-se astfel încât punctul de pornire, cel central și cel final se regăsesc în cea mai intimă relație, iar la sfârșit punctul final revine asupra celui de pornire iar acesta revine asupra celui central.”

Friedrich Hölderlin, Pagini teoretice, Paralela 45, 2001, nota de subsol a autorului, pag.47-48.

duminică, 29 decembrie 2013

Dintre viitoarele apusuri


Friedrich Hölderlin, 1800 a.d.

 „Când poetul va fi stăpân asupra spiritului, când a simțit și și-a adjudecat, a cuprins și este sigur de sufletul comun care este același pentru toate și propriu fiecăruia, când va fi singur în privința liberei mișcări, a transformării și aspirației armonioase prin care spiritul este înclinat să se reproducă în sine și în altele, sigur în privința frumosului din ideal, a progresului deja proiectat în spirit și a modului său poetic de deducție; când va fi înțeles că între pretenția primară a spiritului, care susține o comuniune și o concordanță a tuturor părților, și cealaltă pretenție, care îi cere să iasă din sine și să se reproducă în altele și în sine într-o frumoasă evoluție și transformare, se naște cu necesitate o contradicție, iar această contradicție îl captivează și îl îndrumă mereu pe calea către îndeplinire; când va fi înțeles că această comuniune și legătură genetică a tuturor părților, acel conținut spiritual nici nu ar fi sesizabil dacă nu ar fi diferit gradual de conținutul sensibil, considerând atât transformarea armonioasă cât și echivalența formei spirituale (a concordanței și comuniunii), că acea transformare armonioasă, acea aspirație ar fi la rândul ei insesizabilă, un joc gratuit de umbre, dacă părțile aflate în transformare nu ar rămâne identice pe parcursul transformării și aspirației, chiar și în cazul diferenței conținutului sensibil, a formei sensibile; când va fi înțeles că această contradicție dintre conținutul spiritual (între legătura genetică a tuturor părților) și forma spirituală (transformarea tuturor părților), dintre repausul și aspirația spiritului își găsește soluția în faptul că tocmai prin aspirația spiritului, prin transformarea formai spirituale, forma materiei rămâne identică în toate părțile și că această formă a materiei înlocuiește exact ceea ce trebuie să se piardă din legătura genetică primară a părților pe parcursul transformării armonioase, ea constituind conținutul obiectiv în contrast cu forma spirituală și dându-i acesteia întreaga ei signifianță, și, pe de altă parte, în faptul că transformarea materială a materiei, care însoțește eternitatea conținutului spiritual, și complexitatea acesteia corespund cerințelor pe care le are în decursul transformării și care sunt îngrădite mereu prin cerința de unitate și eternitate, că tocmai această transformare materială constituie forma obiectivă, înfățișarea, în contrast cu conținutul spiritual; când va fi înțeles că pe de altă parte contradicția dintre transformarea materială și identitatea materială poate fi soluționată prin faptul că pierderea de identitate materială (sublinierea îmi aparține, Friedrich Hölderlin face aici o paranteză largă, ce va fi viitoarea postare) (pierderea presupune impresii de ansamblu) este înlocuită în evoluția pasională, neîntreruptă, prin conținutul spiritual mereu prezent și care echilibrează totul, iar ceea ce se pierde din diversitatea materială, ca urmare a aspirației accelerate către punctul principal și către impresie și ca urmare a acestei identități materiale, este înlocuit prin forma spirituală ideală aflată în continuă schimbare; când va fi înțeles că, în altă ordine de idei, tocmai contradicția dintre conținutul spiritual imobil și forma spirituală schimbătoare, ca și cea dintre transformarea materială și aspirația identică materială către momentul principal, oricât de ireconciliabile ar fi ele, este cea care le face sesizabile pe toate; când va fi înțeles în sfârșit modul în care contradicția dintre conținutul spiritual și forma ideală pe de o parte, și cea dintre transformarea materială și aspirația identică pe de altă parte, se reunesc în punctele de repaus și în momentele principale în care, cu toate că nu pot fi reconciliate, devin sesizabile și sunt sesizate tocmai aici și tocmai din acest motiv; când va fi înțeles acest lucru, atunci tot ce va conta pentru el va fi receptivitatea materiei pentru conținutul ideal și pentru forma ideală.


Friedrich Hölderlin, Pagini teoretice, Paralela 45, 2001, pag.46-49

vineri, 27 decembrie 2013

...approaching Thermopyles...


„Unele lucruri se străduiesc să se nască, altele, să dispară, și din ceea ce se naște ceva deja începe să se stingă.”
Marcus Aurelius, VI, 15. *



_______________________________________
Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși, Humanitas, 2013, pag. 179


miercuri, 25 decembrie 2013

Electric sau acustic?


Când George Șerban m-a întrebat, ce prefer? „Electric sau acustic?”, n-am știut cum să-i demonstrez că eu văd electric...

Privind vârful Retezat, la cinci kilometri de Hațeg spre Petroșani, am găsit dovada. Am găsit paralela.
Rog pentru cei care privesc acustic, să-mi dea semn de dovezile lor.

Landofend



Odată trecut începutul, nimeni nu-și mai amintește de el.
In memoriam, îl sărbătorim.
Cei care cercetează începutul, povestesc despre el, ca despre o mare explozie.
Sărbătorile începutului sunt însoțite de explozii, de vivacitate. Omul prețuiește începutul.


Văzut de sus, totul se strânge-ntr-o vale. Ai impresia că totul se contractă, că se adună la un loc.
Această bruschețe a reliefului îți trezește în viitor, marea alunecare.
Unde poți ajunge așa alunecând?
Poate într-un cimitir!



Ca-n toate satele înghesuite, locurile plane și orizontale sunt prețuite, pe morți îi punem pe coastă, printre stânci. Acesta este sfârșitul.

Un tren străbate costier mica depresiune. Împinge începutul și trage sfârșitul, viața noastră, ca un șir de vagoane, încărcate, unele goale chiar. Un zgomot predomină, un joagăr taie lemne la infinit, de deasupra se aude zgomotul mașinilor ce trec viaductul, plăcile de beton nefiind perfect lipite. Trec și ultimele vagoane, Jim Morrison își începe elegia sfârșitului, așteptarea marelui prieten.

luni, 23 decembrie 2013

Ochiul lui Moș Crăciun

Crivadia, Hunedoara vs. Anasazi Caves, Colorado
Dragă Moșule,

Precum bine știi, nu mai sunt copil. Scrisorile pe care le-am scris cu mulți ani în urmă le-am uitat, nu pe ele ca scrisori, ci pe ele ca dorințe. Am subliniat cele știute.

Astăzi îți scriu, după zeci de ani, încă o scrisoare. Cineva mi-a șoptit să fac asta, nu spun cine. În schimb trebuie să pomenesc că n-am încetat să am dorințe. Și viața asta de căcat uneori, mă făcea să uit asta. Dar faptul că tu vii, an de an, mă făcea să uit asta, tot uneori.

Trebuie să scriu ce dorințe am? sau poate că am numai una? Hai -cu voia ta, să ți le scriu prima dată pe ele -pe dorințe și la urmă pe numai una. Am voie să fac asta? Am. Am uitat că numai sunt copil și cer în continuare -absurd, legitimarea voluntară proprie. Scrisoarea asta la persoana a II-a, poate fi de fapt scrisă de un copil.

Moșule, fă ca viața mea de acum în colo să fie drum, dacă picioarele mă lasă, urcă-mă în mașină. Nu-mi lua vederea prea devreme și dacă trebuie să plătesc acest bilet, îți dau auzul. Știu că n-am să mai simt fâlfâitul frunzelor și zborul păsărilor, nici clipocitul apei, și nici căderea pietrei.

Moșule, fă ca mintea să fie ferită de alzheimer, capul de parkinson,  nu mă băga în uitare și senilitate și dacă trebuie să plătesc acest bilet, ia-mi vederea. Știu că n-am să mai simt soarele cum apune și nici mestecenii albi cum se apleacă, nici câinele cum se supune, nici oamenii cum pleacă.

Moșule, când vine Doamna cu Coasa, spune-i să-și facă datoria, coasa să fie bine ascuțită, să nu mă întoarcă copiii cu cearceaful, să nu fiu la azil și nici copil.

Moșule, este atât de bine că ultima mea dorință, ar fi ... să nu mă lași fără dorințe.
Moșule, ciupește-mă și trezește-mă de fiecare dată, luminează-mă și nu mă lăsa fără dorințe.

Moșule, dacă faci asta -fără șantaj, sigur am să cred în tine, eu cred în ochiul tău.


Karinei




Georges Bataille - Suveranitatea





Georges Bataille, Suveranitatea, Paralela 45, 2004

sâmbătă, 21 decembrie 2013

Actual

Lupeni - vedere din Straja
La poalele munților Retezat, salba de mine nu se oprește la Petroșani, ea urcă chiar mai sus, spre Obârșia Lotrului. Lupeni ar fi un început și Petrila un sfârșit de itinerar carbonifer. Dar iată, că ieșind la suprafață, spre Jiu, se poate schia. Și nu minerul a schiat, poate fiul său, însă cert este că nepotul are mari șanse.

Drumul spre Straja este incert din pricina îngustimii și a lipsei trotuarului. Din Lupeni ai impresia că pornești spre o potecă. Mai târziu se deschide în largi meandre ce urcă muntele. Asfaltul apare în dauna betonului și se ivesc chiar două benzi.

În câțiva zeci de ani prioritățile s-au schimbat, economia s-a mutat. În trecut, turiști obosiți, ce apucau pe cheile Buții, ajungeau la Câmpu' lui Neag pentru a cumpăra pâine, ca mai apoi să urce la cabană, la Buta și mai departe prin Șaua Plaiului Mic, apoi Custura, să vadă splendoarea Munților Retezat. Astăzi asemenea vilegiaturiști sunt mai rari, în schimb la Straja, în partea opusă, spre Valea Jiului, stațiunea este plină ochi, este adevărat, iarna.

Retezatul se făcea și iarna, cei care reușeau o traversare, erau priviți ca cei veniți din Himalaia, o exagerare desigur, în acele vremuri nimeni nu visa la Nepal. Erau doar poze.

Astăzi, cred că nimeni nu mai face Retezatul iarna, este o exagerare; a traversa Retezatul iarna, pentru ce? În aceeași ordine de idei, îmi apar construcțiile miniere, turnurile de ventilație a puțurilor miniere, cele de răcire, cele de evacuare -ale termocentralei. Pentru ce?

turnuri de răcire - Termocentrala Lupeni - în spate munții Parâng
Pentru că toate acestea fac parte de fapt din existența mea, așa cum deasupra formelor hiperbolice, aliniate și fiecare altfel finisate, puteam ghici cu ușurință vârful Parângul Mic și drumul de coastă spre vârful Cârja. Traseul alpin Cârja - Parângul Mare, este cel mai înalt din țară, rareori scade sub 2500 de metri.
Aceste turnuri vor deveni muzee, ele trebuiesc redefinite în viitor ca obiecte de artă contemporană, dărâmarea lor ar fi inutilă și costisitoare.

Într-un timp scurt, mi-am desenat în mintea mea viitorul roman, al celui venit dintr-un trecut ce trăiește un prezent agonizat de schimbări rapide, de incertitudini. Dorește un viitor și odată ajuns acolo își dă seama că nu se poate adapta. Lumea din viitor este prea bună, prea spectaculară, doritoare de salvare, iar el însuși deveni astfel un mare salvat.

Reîntors în trecutul drag lui, constată că știe prea multe, normal, lumea îl vede ca pe un geniu, partidul pune ochii el. Ajunge nomenclaturist, trasează sarcini. Propune ca ocolo unde-i place lui să se facă lucruri nebănuite și neîncercate de alții, schimbă prezentul de unde a plecat..

Când moare și moare fără ca să mai ajungă în prezentul lui, are cel mai mare regret: că nu știe ce se va alege de marile lui proiecte, construcțiile gigantice, întinderile acvatice și traversările nemăsurate.


vineri, 20 decembrie 2013

Apusul tragic al unui soare și pieptănarea norilor

Am fost invitat aseară la Corul Tânăr al Oglinzilor. Invitația era pentru astăzi la orele după-amiezii.
Am plecat de dimineață, nu foarte devreme; drumul spre Hațeg poate fi ușor aglomerat în aceste zile premergătoare de sărbătoare.
După Glimboca, înainte de Oțelul Roșu am oprit. Un indicator pe care scria „Spre discreție” mă abătu de la drumul național. Prin pădure, printre fagi și mesteceni, pe un drum hurducat, am ajuns în poiană. N-am fost primul, deja corturile erau instalate și copiii ciopleau marmură. Piatră albă adusă de aproape, de la Rușchița. Cântau. Din mânuțele lor ieșeau mici cioburi sclipitoare.

Copiii cântau de zor și oglinjoarele au început să zboare. De departe părea o pulbere fină, strălucitoare. Praf ce ajuns în dreptul norilor a început să-i lumineze de jos și să-i pieptene.
Am văzut cel mai frumos pieptănat înnourat din lume. Nici un nor n-a scăpat.


joi, 19 decembrie 2013

DunkenKBliths

http://www.dunkenkbliths.com/

Natura unduitoare -feminină fiind, am întâlnit-o prima dată la Pascal, scriind de trestii, ca fiind despre oameni, umanitatea. La Mishima, femeile ușoare erau denumite „trestii”, locuiau în casele cu felinar roșu.

În spatele tuturor geniilor stă sexualitatea, eu nefiind geniu deplâng asta.
Priviți doar și o să-mi dați dreptate.

miercuri, 18 decembrie 2013

Aranjamente

Deprinderile maniacale pornesc de la aranjamente. Matematic scriind înțelegem mutări.
Să potrivim găurile, să definim linia ce marchează începutul, sunt numai două din marile închipuiri. În realitate nimic nu se realizează, nimic nu se potrivește și mai mult chiar nimeni nu se aliniază, formalitatea ne omoară.

luni, 16 decembrie 2013

Scrisorile lui Jim


Eram pe stradă, mașinile, în lipsa locurilor de parcare, păreau eșuate asemeni leilor de mare pe banchize. Trotuarul, asediat de autoturisme se făcea micuț în umbra zidurilor caselor seculare.
Mă aflam într-un cartier vechi al orașului meu și viteza cu care mergeam se datora tocmai lipsei automobilului.
La un moment dat, în fața mea, la vreo zece metri, o femeie bătrână, îmbrăcată cochet, aranjată ca pentru un bal vienez, reușea cu o mare abilitate, pentru vârsta ei, să se strecoare prin fața mașinilor, fără să se atingă de zidul ce dădea direcția. Totul până la mine. Iar eu m-am oprit, exact între, astfel încât am creat scuarul prin care, asemeni unei zâne, această doamnă s-a strecurat în neant. Înainte de asta, mi-a mulțumit. Vocea cu care mi-a zâmbit, de fapt, a creat în mine o atitudine subtil gerontofilă. O clipă mi-am închipuit-o tânără, asta ca să scap de alte viziuni. O altă clipă, și asta cred că era următoarea, mi-am închipuit-o scriind poezii. Am privit înainte.

Un tânăr ca și mine, alerga destul de agitat, strigând un nume scurt și mai înainte de a striga din nou, se oprește în fața mea salutându-mă. Imediat l-am recunoscut pe el, un fost coleg de liceu, pe care sigur nu-l mai văzusem de vreo zece ani.
- Alerg după nebuna de bunică-mea care și-a uitat cheile ei la noi!

-Hei! baba aia este bunică-ta!” și m-am întors înapoi.
„-Da, hai că vorbim”, și trecu repede în fața mea.

Cele povestite mai sus, au trecut repede prin mirajul amintirilor și o bună bucată de vreme, visam la această băbuță, care fiind tânără -bineînțeles, scriind poezii de dragoste, mie. Era un soi de drog livrat la comanda de a adormi și fiindcă munca în programare de calculatoare are soiul ei stresant, nu adormeam cu șirul lui Fibonacci, sau mai știu eu ce algoritm statistic asemeni acului lui Buffon, care nu fac altceva decât să te deregleze mai tare, ci inventam versuri prin care bunica prietenului meu îmi scria poeme romantice. Găseam rima, topica, sau invers, ce contează, mișcam din degetul mare de la picior -unul doar, pentru a cadența hexametri, și somnul venea imediat și poezia rămânea tot timpul neterminată.

Într-una din zilele astea m-am dus pe străduță și-am căutat la interfoane numele de familie pe care-l știam din liceu ca fiind al acestui coleg cu această bunică ce mă bântuia înaintea somnului. Lucrurile nu mi-au rezervat surprize și-am găsit repede locul. Colegul meu chiar era acasă și auzind -prima dată în stradă, mai apoi invitându-mă la un pahar de vin, se miră nespus de aberațiile mele.

-Bunica mea a fost o curvuștină simpatică!” spuse el în final, ascultând cu răbdare felul în care-mi manifestam -gesticulând de multe ori, pasiunea.
-În niciun caz nu a scris versuri, mai mult chiar nu cred că a citit versuri”, încheie oarecum grăbit deja prietenul meu. Am scris prieten pentru că m-am destăinuit -cine citește pricepe.

Sunt fragmente din viață pe care -în ciuda vârstei, le-ai putea pune separat în orice perioadă; astfel că pescuitul, ca formă de curiozitate infantilă se poate intercala la orice vârstă, primul biban prins, prima știucă. Sânul prins poate sări repede peste zeci de ani și candoarea cu care bărbatul o repetă dă tocmai în refren. Viața ca un refren, două-trei evenimente mai insolite, în rest sinusoide.

În felul în care s-au petrecut aceste mici evenimente, disparate, frugale aș putea scrie, pentru că foamea pune tot timpul stăpânire pe mine în timp ce viața mă cuprinde, n-au alcătuit un mijloc de existență, pentru că uitarea, asemeni iernii ce vine, face ca plapuma să fie mai groasă; cea din interior, din cameră, din dormitor și cea de-a afară, din zăpadă, din fuior.

Cred că ieri, nu azi sigur; prietenul meu, colegul meu de liceu, m-a căutat și în lătratul câinilor mi-a strigat: asemeni unui vaiet, unui crivăț nimicitor, că bunica lui a murit.

L-am invitat în bucătărie și-am deschis repede o sticlă de vin. Plângea. În mână ținea ceva, un pachet.
A băut neștiind ce bea, cola. Și a mai cerut repede încă un pahar. Carafa se aplecă.

Mi-a întins pachetul. Am dat la o parte hârtia maronie. Acea hârtie de învelit prăjiturile, pergamentoasă, prietenoasă, rezistentă la temperaturi de peste o sută de grade, dacă nu și mai bine.
Un caiet își făcu apariția.

-Tu citești prima dată, eu nici măcar n-am avut curajul, am pipăit și mi-am dat seama că-i o carte și am alergat la tine...

Cu un scris îngrijit, nu caligrafic, doamna care trecuse Câmpiile Elizee, se destăinuia:

„Dragul meu,

Știu că timpul nu face minuni,
Regresul stupid ne face pitici,
Iubesc noi luni,
Și trebuie să-ți spun că am descoperit noi lindici.

Te chem așadar între mimoze,
Să descoperim noi catacombe,
Să privim la tuberoze,
Să așteptăm să ne dai noi bombe...


M-am oprit o clipă. Prietenul meu chițcăia ca un șoarece prins în cușcă, plângea. L-am dat afară.

Am citit aiurea, între pagini...

„Iubitule, nu poezia ne face mai buni,
Noi facem poezia,
Poezia este mijlocul prin care comunicăm.
Firul nebănuit cu care eu mă excit și-ți trimit la pachet, unse pe scrisori, toate sudorile mele, sudori pe care eu știu deja că tu le lingi mai asiduu ca vaca ce împinge cu limba drobul de sare.”

 A doua zi l-am căutat febril.
„-Pe bunică-ta o chema Nora?”
„-Da, de unde știi?!”

duminică, 15 decembrie 2013

Încăpățânare

Biserică ortodoxă în construcție, centrul Aradului, vara 2013

Pentru că bombele atomice au fost dovedite. Ravagiile pe care le-au făcut în 1945 în Japonia, au creat primul impuls pentru a crea bunker-ele de suprafață. Sunt mai ieftine, pot concura cu dom-ul de la Hiroshima, vor avea și ceas.

Au fost timpuri când religia a fost apărată chiar și cu furca, mai târziu, armate întregi au cutreierat Europa în acest scop. Sunt timpuri în care asezonăm istoric evenimentele în funcție de anvergura dată de importanța lor, de efortul de a crea însăși istoria, iar religia nu a precupețit nici o picătură de eroism pentru a nu se manifesta astfel.

Astăzi, în lipsa cruciadelor, betonul este la modă. O axă ce pornește din Barcelona, de La Sagrada Familia și se răspândește sudic în estul Europei desăvârșește betonul bisericesc. Acesta la prima vedere pare divin, și placările ulterioare par la fel. Câtă incertitudine.


Ecclesiastul *
Capitolul 1
1. Cuvintele Ecclesiastului, fiul lui David, rege în Ierusalim.
2. Deşertăciunea deşertăciunilor, zice Ecclesiastul, deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni!
3. Ce folos are omul din toată truda lui cu care se trudeşte sub soare?
4. Un neam trece şi altul vine, dar pământul rămâne totdeauna!
...

* http://www.bibliaortodoxa.ro/vechiul-testament/18/Ecclesiastul

sâmbătă, 14 decembrie 2013

Ultimii

Decolorarea intervine atunci când timpul -evul, a trecut. Este o stare, nu o nuanțare. Pergamentarea a dat naștere scrisului, informației transmise. Îmbătrânirea este rătăcirea mesajului. Atunci culoarea trece spre violet, o scurgere de viteză. În schimb se salvează întregul. Ultima amprentă a existenței.

Privesc viața mea ca fiind un trandafir -asta ca să fiu într-un fel original, nicidecum. Alții au văzut râul sau vântul, sigur mai dinamici și mai expresivi. Eu, un epigon ce trage la țărm o căruță. Ea se vrea barcă și vita delfin.

Static rețin doar epuizarea. Sunt momente în care sunt epuizat. Lipsit de forța de trăi. Aici este minciuna; niciodată nu spunem nu vieții. Sinucigașii spun nu trăirii. Lipsa educației. Lipsa vieții, în contrabalans cu trăirea. Azi futem, bem, ne drogăm, ne futem, ne bem, ne drogăm. O ecuație cu două necunoscute: eu-l și be-ul (persona).

Nu este necesar niciodată refuzul, este absurd drumul. De fiecare dată mi-am imaginat că pot urma poteca altora, a acelor genii, sau poeți, sau pictori... și de fiecare dată aflând despre ei (citind), mi-am dat seama de felul în care ceea ce este nu este ceea ce urmează.

vineri, 13 decembrie 2013

Orizonturi clare


Unica certitudine a drumului mi-a fost creată de semne. Flacăra unei lumini, apusul soarelui, au fost primele semne pe care nu trebuia să le evit. Ulterior s-au suprapus cu fumul și cu răsăritul stelelor, norii ce au fost prezenți au fost eliberați, astfel cunoașterea a devenit globală -în lipsa obstacolelor atmosferice.

Am parcurs drumul prin pădure, acolo unde lumina este drămuită cu grijă de frunzele fagului ascuțit, sau a stejarului dăruit. Sunt arini palm-aurii sau tei străvezii. Prin mesteceni și aluni am văzut poteca lucind în lumina soarelui aburind.

În toate aceste nocturne poezii am trezit un orizont clar și ferm al unui viitor pizdiu.


Luna, unde-i luna, de unde-i luna, ce-i luna...

luni, 9 decembrie 2013

Anturajul culorii

Akropolis, Athina, 2012
Există împrejurul nostru delicatețea prin care mediul reușește să redea realitatea. Totul de cele mai multe ori se petrece cu o asemenea viteză, încât detaliile dispar și dintr-o dată, brusc, apar liniile de fugă, optica, pradă geometriei, ne ferește de asemenea animozități care ne-ar putea îmbogăți brusc viața cu câteva pagini. Și fiindcă nu este vremea cititul, ci al privitului, rămân și eu la rândul meu prins de anturajul culorii.

Sunt umbre care merg, coloane care privesc, chipuri ferite de ochelari de soare, un sol tern de gris și-un cer albastru marin și peste toate o umbrelă verde. Deasupra ei, un chip.

duminică, 8 decembrie 2013

Umbrele timpului


≪Cît despre igienă, ea se reducea la strictul minim; în locurile mai prielnice, unde apa nu era mult prea rară, ne-am putut îngădui o toaletă aproape convenabilă o dată la trei zile. Dar în masivul Auanrhet, de exemplu, unde trebuia să umbli o zi întreagă ca să dai de ea, nu ne-am putut spăla timp de o lună și jumătate. Într-o zi, doi dintre camarazii noștri, cuprinși subit de o nevoie de curățenie absolut aberantă, s-au spălat din cap pînă-n picioare. Ghizii tuaregi prinseră de veste și unul dintre ei sosi gîfîind în tabăra mea și-mi spuse:

- „Știți, ăia doi de colo, au înnebunit!
- Au înnebunit? întrebai eu, dar ce s-a întîmplat?
- Se spală!” îmi răspunse el indignat.

Tuaregul avea dreptate. Într-adevăr, a doua zi, toate burdufurile erau goale, iar convoiul cu apă era așteptat abia pentru ziua următoare! A trebuit să raționalizăm ceea ce mai rămăsese și să ne lipsim de cafea. În ansamblu însă, lipsa de igienă deveni repede obișnuință și prin-asta nu făceam decît să-i imităm pe tuaregi care nu se spală niciodată. Ba chiar susțin că spălatul zilnic e boală curată. Cert este că folosirea cotidiană a apei într-un climat cu aerul atît de uscat provoacă descuamări; aceasta e și motivul pentru care își ung ei trupul cu grăsime ori de cîte ori se ivește prilejul.≫ *

În ziua de 20 februarie 1956, Henri Lhote, împreună cu 12 conaționali, vreo treizeci de cămile, cinci conducători de cămile, un ghid tuareg și doi boy, pleacă în inima Saharei, spre munții Hoggar, pentru a cartografia desenele rupestre de pe marele platou Tassili. Toată călătoria va dura șaisprezece luni. În condiții de climă de la -10 C noaptea până la 50 C ziua la umbră, corpul expediționar a catalogat mii de desene, a fotografiat și a filmat în neștire. Lăsând la o parte toate vicisitudinile călătoriei, Henri Lhote va scrie: „aveam în schimb libertatea, acea magnifică libertate a orizonturilor vaste, a văzduhului pur, un cer aproape veșnic albastru.

Henri Lhote, 1956

Un glob pământesc stă permanent într-un loc de unde poate fi observat ușor. O oglindă devine sferă. Un chip privește. Soarele apune repede, iarna a luat în stăpânire locul. În casă, ferit de frig, deschid cartea, văd imaginile. Începe călătoria.


 * Henri Lhote, Frescele din Tassili, ed. Meridiane, 1966, 79-80.

sâmbătă, 7 decembrie 2013

Despre prietenie

Fântâna cu Pești, Timișoara, sfârșit de iunie 2013
Aristotel, Etica Nicomahică

1155 a   Subiectul pe care-l vom trata în continuare este deci prietenia. Ea este, în fond, o virtute sau, cel puțin, este inseparabilă de virtute.
[...]
„cînd doi oameni merg împreună...” [Homer, Iliada, X, 224], sînt mai capabili și de gîndire și de acțiune.≫ *


Toate încep în cele mai puternice dăruiri și se termină contrar. Prietenia în schimb suferă și amână și pornirile și sfârșiturile. Nu se termină niciodată precum a început și nu se știe când începe. Am început să cunosc când doi oameni sunt prieteni. Îmi place să-i văd așa. Îmi convine să-i știu prima dată prieteni și mai apoi, iubiți, amanți, soți. Un soi de etică mă-ncearcă, ca și cum înainte de a mânca să beau apă, multă apă; ca să mănânc mai puțin, să las burta goală, ca mai apoi să tânjească, niciodată să se sature, sau să fie ghiftuită. Prietenia să fie tot timpul ca o dorință, celelalte oricum mor în timp, faptul se datorează în primul rând timpului trecut, în al doilea, decrepitudinii care pune stăpânire. În final rămâne doar prietenia. Ca să începeți o relație, trebuie mai întâi să fiți prieteni. Dacă nu reușiți, lăsați-o baltă.

* Aristotel, Etica nicomahică, ed. Științifică și enciclopedică, 1988,pag.184.

Tassili

http://rolfgross.dreamhosters.com/HistoryAtlas-GE/EarlyMan/

http://rolfgross.dreamhosters.com/HistoryAtlas-GE/EarlyMan/

http://www.megalithic.co.uk/article.php?sid=11418

Editura Meridiane, 1966

vineri, 6 decembrie 2013

Macularea - factoidul

Suntem în fața unei reculegeri, trecutul moare -nu avem nici o dovadă, și nu putem salva mare lucru.
Ceea ce lipsește, este agitația, fierberea. Pentru că poporul nu a înțeles cine este medusa, i s-a arătat pisica, un lucru hotărâtor mai viu.

Am ales două exemple vii. Acestea trăiesc și exultă prin imaginea mesajului transmis.

Prima:
Margaret Atwood. *


„Dar Odiseea lui Homer nu este singura versiune a poveștii. Substanța mitică a fost la origine orală, dar și locală - mitul se povestea într-un fel într-un anumit loc și total diferit într-altul. M-am inspirat și din alte material decât Odiseea, mai ales în ceea-ce privește detaliile descendenței Penelopei, copilăria și căsătoria ei, precum și zvonurile scandaloase care circulau despre ea.

Am ales să atribui relatarea faptelor Penelopei și celor douăsprezece slujnice care au fost spânzurate. Acestea din urmă formează un cor ce rostește incantații sau cânturi, axându-se pe două întrebări ce apar la orice lecturare atentă a Odiseei: ce a condus la spânzurarea slujnicelor și ce voia de fapt Penelopa. Povestea, așa cum e relatată în Odiseea, nu ține: există prea multe inconsecvențe. Am fost mereu obsedată de slujnicele acelea spânzurate; iar în Penelopiada, tot așa e Penelopa.”

Secunda:
William Burroughs **

„Kim își ridică privirea spre copaci, cu ochii după o veveriță, iar chipul îi e inundat de o veselie distantă, de demult, modelîndu-i buzele în surîsul ambiguu de marmură al unui tînăr grec.
Fără discuție, un arhaic din Skyros, cu zîmbetul aparte al celor de acolo.

Cui îi surîde tînărul grec? Îi surîde propriului zîmbet arhaic.
Vîntul se întețește, iar Kim se uită la o frunză moartă care urcă în spirală spre cer.
Hieroglifa egipteană care înseamnă: a face dovada. Un falus care ejaculează, o gură, un bărbat cu degetele în gură.

Kim le face cu mîna celor trei martori pe care i-a adus. Unul îi răspunde, cu un bețișor de tobă în mînă.

Hiatus al calmului pictat...

Paté, pîine, vin, fructe întinse pe iarbă, arma proptită de o piatră funerară, o lună plină în cerul de porțelan al serii. Unul dintre vînători ciupește o mandolină cu încrustații de sidef, în timp ce cîntă cu toții:

- E doar o lună de hîrtie...

Kim își ridică pistolul și găurește luna - face o gaură neagră, încercuită de un puf fin, ca arsurile provocate de praful de pușcă.
- Plutind peste un pom de muselină.

A doua împușcătură a lui Kim distruge un pîlc de copaci din fundul cimitirului.
Vîntul crește, smulgînd pete și străfulgerări cafenii, portocalii și roșii din copaci, suierînd printre pietrele de mormînt.

Toate imaginile vechi și falsificate ale taților dau năvală pe scenă.
- OPREȘTE-TE, FIULE!
- Nu sînt fiul vostru, bășinoși bătrîni de două parale.

Kim își ridică pistolul.
- DISTRUGEȚI UNIVERSUL!
- Care univers?

Kim face o gaură în cer. Bezna se revarsă și întunecă pământul. În ultimele raze ale unui soare pictat, un Johnson ridică un gard de sîrmă ghimpată, ajutîndu-i pe ceilalți să se strecoare. Gardul a crestat linia orizontului... o uriașă falie neagră. Gloatele urlă și arată spre cer.

- S-A STRICAT! S-A STRICAT!
- REPARAȚI-L! mugește regizorul...
- Cu ce, cu leucoplast și gumă de mestecat? Învelișul principal s-a paradit... Repară-l matale, Șefu' .
- PĂRĂSIȚI NAVA, DAR-AR DRACII... FIECARE PENTRU EL!”

* Margaret Atwood, Penelopiada, Corint, 2008 10-11;
** William Burroughs, Ghemul fundăturilor, Paralela 45, 2003, pag.26-27.

joi, 5 decembrie 2013

marți, 3 decembrie 2013

duminică, 1 decembrie 2013

Ulise și apartamentul Circei


Circe avea o casă mare. La parter era un apartament, cum spune ea; pentru oaspeți, iar sus era apartamentul ei, acolo nimeni nu intra nimeni niciodată. Contrar așteptărilor, Circe locuia singură.
Cele două apartamente suprapuse se aflau pe o insulă. Conform așteptărilor, insula era departe de orice țărm continental.

Din cauza căldurii, o vară fierbinte traversa marea Egee asemenea unei berze, calmă și neabătută, tot circuitul de apă, fie ea rece sau caldă, explodă. Circe căuta înfrigurată un instalator. Circe avea internet.

Dădu, poate din greșeală, de adresa lui Ulise, ce tocmai se oprise o clipă din marea lui călătorie și își întemeiase o nouă familie și ceva copii. Ulise a trebuit să facă peste o mie de kilometri pe uscat și peste o mie de kilometri pe mare ca să ajungă la insula vrăjitoarei Circe.

Ulise instalatorul.
Ulise electricianul.
Ulise zugravul.
Ulise cu ipotecă.
Ulise cu datorii.
Ulise cu dorințe.

Ulise a aplecat urechea la onorariul pe care Circe l-a promis și a plecat în țări străine pentru a strânge ceva bani pentru acasă. Ulise a poftit.
După trei zile Ulise împreună cu lada de scule a ajuns. În fața lui se ridica o casă ale cărei orizontale erau, sau păreau, invizibile. Ferestrele erau cele care pronunțau vocalele, iar balustradele consoanele, diftongii, triftongii, au rămas pentru ziduri și acoperișuri.

Circe vorbea o limbă necunoscută lui Ulise, era alcătuită din ferestre și balustrade, din când în când mai pica câte-un zid sau vreun acoperiș. De acolo, din acolo, de fiecare dată, cu fiecare cădere, un suflet era eliberat, era anasteziat.

Circe cea frumoasă.
Circe cea blondă, contrar filmelor ce-o reprezintă brunetă.
Circe doritoarea.
Circe vrăjitoarea.
Circe curvă.
Circe rea.

Ulise a intrat în apartamentul de oaspeți, în care lumina dispărea după fiecare fereastră, după fiecare oblon. Ulise a devenit obosit imediat și era obosit de două zile. Circe i-a servit o băutură cu gust de cicoare care i-a dat culoare; albastru și Ulise navighează, este pe mare, se luptă cu Zeul, cu Poseidon.

A doua zi de la sosire, Ulise a început să cunoască nemurirea. Imediat a simțit monotonia vieții. Toate în lipsa orarului, lipsa schimbării, a alternanței...


joi, 28 noiembrie 2013

Scriitorul scrie o scrisoare

 
Chiup de apă
”Unul s-a înfățișat însă tocmai în felul acesta, el însuși fiind deopotrivă și deodată în sine însuși și în ceva diferit.”
Platon, Parmenide

Prin această misivă încerc doar să vă atrag atenția asupra minunatei expuneri de la Gaudeamus. De unde ați știut că eu sunt Ulise și mai ales felul în care vă raportați atât de nebunește pe aleile marilor mei înaintași. De unde știți că desăvârșim călătoria, este oricum un pleonasm, sigur greu de înțeles pentru profani.

De ce deschideți sticla de vin înaintea botezului, nu sunteți preot, nu vizați această alternativă. De ce calibrați ideile, de ce țintiți mai bine ca mine. De unde metafora că stilul prelucrează divinul, sunt ateu, ști...iți prea bine.

Cum curge apa, pe unde se preumblă, cum vine ea singură, singurică, la vale.
Și dintr-o dată, în lipsa dealului, a muntelui, a perspectivei, dumneavoastră vedeți totul, cum reușiți așa de bine.
Undeva în expunerea dumneavoastră plictisitoare, s-a încurcat traiectoria cu glonțul, idea cu obiectul. Așa am ajuns să mă încurc și eu scriindu-vă această scrisoare. Mai departe, toate rătăcirile nu mai contează, devenim -în scurt timp potecă, poteca altora, a celor morți, călcăm -fără să vrem, pașii celor ce au deschis cu maceta cărarea spre lumină.

Am revăzut -înregistrat video, minunata dumneavoastră polologhie, ce alternative uriași îmi oferiți, n-am știut că am plagiat atâta. În fiecare referire m-ați simțit umil, de parcă nu l-am citit pe Dante sau pe Fulcanelli. Asta cu Ulise de unde ați scos-o? Întreb pentru că eu n-am publicat nimic. N-am scris nimic. De unde atâta propagandă cu acest individ.

"-Într-adevăr, fiindcă nu e cu putință! -Dar atunci, să fie oare diferit  față de sine. - E de la sine înțeles că nu. -Prin urmare, dacă nu este nici diferit, nici întreg, nici parte, el însuși față de sine, nu trebuie să fie identic cu sine? -Trebuie. -Cum rămâne atunci? Ceea ce este în altă parte decât în el însuși, în el care ființează la sine însuși, oare nu trebuie să difere de sine, odată ce se află și într-un loc diferit [de acela în care se află]? -Unul s-a înfățișat însă tocmai în felul acesta, el însuși fiind deopotrivă și deodată în sine însuși și în ceva diferit."

Platon, Parmenide, Paideia, 1194, 146c(-1), pag.106.

miercuri, 27 noiembrie 2013

Ștergerea -din Grecia antică până la Orwell

Akropolis Museum, Athina, Greece *

motto:

„Tovarășul Ogilvy, despre care nici că se pomenise acum o oră, devenise un fapt, se întrupase în realitate. Winston remarcă, intrigat, că doar morții pot fi reîntrupați, nicidecum cei vii. Tovarășul Ogilvy, care nu existase nici o clipă în prezent, era acum o realitate a trecutului, iar cînd se vor șterge urmele falsificării, va rămîne în Istorie cu aceeași autenticitate și cu probe la fel de netăgăduit ca și Carol cel Mare sau Iulius Caesar.”


Orwell, 1984 **

text:

null

______________
* G. Papathanassopoulos, The Acropolis, Krene Edition, 2006, pag. 93;
** George Orwell, 1984, Hyperion, Chișinău, 1991, pag.43.

luni, 25 noiembrie 2013

O graniță romană a Athinei



O femeie de bronz plantează nuferi, sau poate că așterne cenușă. În spatele ei la mai puțin de o sută de metri se înalță poarta lui Hadrian. Hadrian este împăratul care a dat imperiului roman zeci de ani de pace. A trasat o linie imaginară ce desparte Athina astfel încât templul lui Zeus -terminat din porunca lui, să se evidențieze cel mai bine. Prin poartă se vede astfel Parthenonul. Este o linie dreaptă ce unește Templul lui Zeus cu Poarta și cu Akropolis. De aceea pe poartă, pe frontispiciul acesteia a scris că „Aceasta este Athina, orașul vechi al lui Theseu”, citind asta priveai în față marele templu.

ΑΙΔ' ΕΙΣ' ΑΘΗΝΑΙ ΘΗΣΕΩΣ Η ΠΡΙΝ ΠΟΛΙΣ  (This is Athens, the old city of Theseus)

Odată intrat, întorcându-te spre Akropolis, citeai pe cealaltă parte a porții; „Acesta este orașul lui Hadrian și nu al lui Theseu”.
http://www.ancientathens3d.com/Roman/adri.jpg

ΑΙΔ' ΕΙΣ' ΑΔΡΙΑΝΟΥ Κ'ΟΥΧΙ ΘΗΣΕΩΣ ΠΟΛΙΣ (This is the city of Hadrian and not of Theseus)

http://www.ancientathens3d.com/Roman/adr1.jpg
Astăzi, această alăturare pare bizară, chiar trufașă - din partea unui împărat.
Sunt sigur că prin reconstrucțiile pe care Hadrian le-a făcut în Athina a vrut să traseze nu numai un hotar temporal, dar și unul spațial. Sunt oameni care își doresc în viață o graniță, o linie de unde să poată lua totul de la început, o prefacere să aibă loc după aceasta. Ceea ce citim de multe ori este dorința, sau chiar rezultatul unui scop. De aici voi fi altfel. Hadrian chiar a demonstrat lucrul acesta.

duminică, 24 noiembrie 2013

Iarna ca amprentă

lemn - beton - frunza

Orice destăinuire începe cu evocarea cuștii în care te afli. Este de prisos să te aperi că orice vină pe care dorești astfel să ți-o răscumperi -datorită destăinuirii, s-ar afla altundeva. Vina este datorită chepengului care ți-a închis de fapt mica libertate. Vina este a lemnului, a betonului, a construcției care te ține închis de vrei să nu comunici, să nu spui nimic, să nu vrei să scrii nimic: o frunză înghețată.