Styxul -apa infernală

http://www.greece.com/photos/destinations/Peloponnese/Achaia/Mountain/Chelmos/Styx_Waterfall_Mt_Helmos/1114210

 ≪ ...iar drumul din dreapta duce la Nonacris și spre apa Styxului. În vechime, Nonacris era un oraș situat în Arcadia, care și-a luat acest nume de la soția lui Lycaon. În vremea mea nu existau decît ruinele acestui oraș, și de multe ori nici măcar acestea. La o mică distanță de aceste ruine se află o stîncă înaltă. Eu n-am mai văzut nicăieri o altă stîncă de o înălțime așa de mare. Pe această stîncă picură o apă, numită de greci Styx.

Despre existența Styxului a vorbit Hesiod în a a sa Theogonie, căci sînt unii care cred că Hesiod a compus Theogonia. Se spune așadar, că Styx era fiica lui Okeanos și soția lui Pallas. Se mai spune că Linos a spus lucruri asemănătoare în versurile sale. Eu însă, după ce am citit aceste versuri, am impresia că amîndouă operele sînt apocrife. Epimenide din Creta spune și el că Styx era fiica lui Okeanos, dar nu că era soția lui Pallas, și că ea ar fi dobîndit pe Echidna nu de la Pallas, ci de la Peiras, despre care nu știm cine a fost.

Cel care a întrebuințat numele de „Styx” frecvent în versurile sale a fost Homer. În jurămîntul Herei, Homer spune:

„Martor fie-mi pămîntul acesta și cerul de sus
Și Styxul cu apa lui stătătoare de jos”

Iliada, 15, 36-37, n.t

El face această descriere ca și cînd ar fi văzut aievea apa stătătoare a Styxului. Iar în „Catalogul oștilor” care-l însoțesc pe Guneus el spune că rîul Titaresios se formează în apa Styxului. Îl desemnează ca pe un rîu al Infernului, iar Athena declară că Zeus nu-și amintește că numai cu ajutorul ei Heracles s-a menținut în viață și s-a achitat de muncile impuse de Eurystheus:

„Dacă știam eu de asta și minte aveam într-atîta
Cînd fu trimis în Iadul cu porțile ferecate
S-aducă din beznă cîinele urîtului Hades
Nu mai scăpa el din apele greu de trecut ale Styxului”.

Iliada, 2, 748-755, n.t

Iar apa care picură de pe stîncă, în apropiere de Nonacris cade mai întîi pe o altă stîncă, de asemenea foarte înaltă, trece apoi peste ea și se azvîrle în apa rîului Crathis. Apa rîului este otrăvitoare atît pentru oameni cît și pentru orice animal. Se spune că această apă a nimicit caprele care s-au adăpat cele dintîi din această fîntînă. Dar pe urmă, cu trecerea vremii, s-au făcut cunoscute și alte calități ale apei, care stîrnesc mirare. Vasele de sticlă și de cristal, cît și cele de porțelan și toate cele făcute din orice fel de piatră, chiar vasele de pămînt ars, se sfărîmă atunci cînd pui în ele această apa a Styxului. Iar dacă vasele sînt făcute din corn, din os, fier ori din bronz, din plumb ori cositor, din argint sau electron, și chiar vasele de aur, sînt distruse sub influența acestei ape. Cu toate acestea, poetesa din Lesbos [Sappho n.t.] mărturisește că aurul este ferit de rugină și lucrul acesta se dovedește a fi exact.

Zeii adesea contribuie ca lucrurile cele mai disprețuite să fie în anumite privințe deasupra celor mai căutate. Așa se face că perlele se dizolvă sub acțiunea oțetului și că diamantul care are cea mai mare duritate printre pietre se topește în contact cu sîngele de țap. De asemenea, copita calului este singura substanță pe care apa Styxului nu o poate dizolva. Ea poate fi păstrată într-un vas cu o astfel de apă. Nu sînt sigur dacă această apă a fost otrava pe care conjurații au folosit-o ca să dea morții pe Alexandru, fiul lui Filip, dar știu că așa umblă vorba.≫

Pausanias, Călătorie în Grecia, ed. Științifică și Enciclopedică, 1982, Cartea a VIII-a, Arcadica  pag.111-113.

 

Note ale traducătorului

Nonacris - oraș în nordul Arcadiei pare să fi fost situat lîngă actuala așezare Solos; pînă la invazia mezilor în Grecia era considerat oraș sacru.
Styx era considerat drept cel mai important dintre fluviile Infernului și în preajma lui zeii făceau jurăminte pe care dacă le călcau pierdeau darul nemuririi.
Linos, fiul lui Apollo și al muzei Terpsichore, trecea drept un muzician de seamă, care îi inițiase în arta cîntecului cu lira pe Heracles și pe Orpheu. Face parte din pleiada poeților muzicieni legendari care au pus bazele muzicii citharedice și aulodice din Grecia, ca și Eumolpos dealtfel.
Se crease legenda că Alexandru cel Mare ar fi fost otrăvit cu apă provenind de la stînca de la Nonacris. 
pag.368 op.cit.

http://eng.travelogues.gr/item.php?view=53868

La Bassae

Cortul sub care se află Templul lui Apollo Epicureicul de la Bassae, Arcadia, Peloponez, Grecia

≪Phigalia este înconjurată de munți; în stînga se află muntele numit Cotilios, iar în dreapta, muntele Elaion, ce domină această parte. Cotilios se găsește la o depărtare de cel mult patruzeci de stadii de oraș, iar pe acest munte este o așezare cu numele de Bassai cu un sanctuar al lui Apollo Epicurios, făcut și acesta în întregime, din marmură, chiar și acoperișul. Dintre toate sanctuarele ce sînt în Pelopones, după sanctuarul din Tegeea, acesta deține întîietatea, datorită frumuseții marmurei și armoniei dimensiunilor. I s-a dat numele lui Apollo, fiindcă zeul a venit în ajutorul phigalienilor cu prilejul unei boli molipsitoare, tot așa cum atenienii i-au dat porecla de alexicacos [cel ce înlătură Răul, n.m.], fiindcă a îndepărtat și de la ei boala.

Apollo i-a salvat pe phigalieni cu prilejul războiului iscat între peloponesieni și atenieni și nu cu un alt prilej. Dovadă sînt cele două epitete ale lui Apollo, care indică o situație  asemănătoare și faptul că arhitectul sanctuarului din Phigalia a fost Ictinos, contemporan cu Pericle, cel care a construit de asemenea așa-numitul Parthenon.≫ *

Pausanias, Cartea a VIII-a, Arcadica, 41.5

partea laterală estică a templului

Ori această reconstituire de care se bucură acest templu este originală și poate unică în lume. Templul pomenit de Pausanias din Tegeea, care l-ar fi întrecut pe cel de la Bassae era cel închinat zeiței Athina Alea, care acum nu mai are decât fundațiile, iar resturile căzute au fost folosite în construcții ulterioare; acesta aflându-se într-o zonă dens locuită.

Trebuie să pomenim că templul lui Apollo se află aproape de vârful Cotilios și de jos de la Phigaleia urcușul, nu rareori pieptiș, i-a făcut pe locuitorii locului, urmașii celor antici,  nu numai să uite de templu, dar să-l și protejeze astfel prin nepăsarea lor. Templul se află la înălțimea de 1131 de metri față de nivelul mării. Astăzi antica Phigaleia se numește Pavlitsa și se află (pe drumul asfaltat) mai departe de Phigaleia, cam la 4 km, undeva în umbra muntelui.

În stânga spre Andritsaina (14 km), în dreapta spre Figaleia (Phigaleia) (13 km)

La templu se poate ajunge din mai multe părți. Noi am optat pentru drumul național ce pleacă de la Olympia, de lângă Pirgos, spre Kalitheia-Karitena-Megalopoli. Înainte de a intra în Andritsaina (Andritsena), se ivește o bifurcație, a cărei braț spre stânga, urcă avântat pe lângă orășel și ne duce direct la templu. Drumul fiind sinuos, dar bine asfaltat.

Poarta de intrare direct din parcare

Din istoria întrecerilor sportive

„În piața publică a phigalienilor se află statuia pancratiastului Arrhachion. Această statuie este arhaică sub unele aspecte, dar mai ales prin poziție. Picioarele statuii nu sunt depărtate prea mult iar mîinile cad de-a lungul corpului pînă la coapse. Statuia este făurită din marmură și se spune că altădată avea gravată și o inscripție pe care vremea a distrus-o. Iar Arrhachion, cel ce cîștigase două victorii la Olympiadele care au fost înaintea Olympiadei a LIV-a, a dobîndit și la această Olympiadă izbînda, datorită spiritului de dreptate al Hellanodicilor [arbitrilor n.m.] și bărbăției sale.

El se lupta pentru obținerea cununii împotriva ultimului adversar ce rămăsese să fie învins. Acest adversar, nu se știe cine va fi fost el, îi luă înainte și-l apucă pe Arrachion cu picioarele, strîngîndu-i în acest timp gîtul cu mâinile. Dar Arrachion îi strivi adversarului unul din degetele de la picior, așa încît în clipa în care Arrachion își dădea sufletul, strangulat, adversarul său, din pricina durerii provocate la degetul de la picior, se declară înfrînt. Eleeni [locuitorii ținutului Elea, Olympia se află în Elea n.m.], cu toate acestea, deși atletul nu mai era în viață, l-au încununat pe Arrachion și l-au proclamat învingător.”

Pausanias, Călătorie în Grecia, Cartea a VIII-a, 40, Vol.II, ed. Științifică și Enciclopedică, 1982, pag.155-156.

Astăzi Simona Halep a pierdut finala Turneului Campioanelor de la Singapore. Nu pot să scriu că sunt mândru de asta, dar pot să scriu că sunt mândru că există.

Mitul soldatului ce învinge datorită disperării și a proastei sale condiții

Thermopile, asaltul falangei spartane împotriva înaintării mezilor

Polybios, Istorii, Cartea a III-a, 72 - bătălia de la Trebia

Tiberius, cum îi văzu pe călăreții numizi apropiindu-se, îndată trimise cavaleria, poruncindu-i să ia contact și să înfrunte pe dușmani. După aceea trimise aproape șase mii de arcași pedeștrii, apoi scoase din tabără restul trupelor, ca și cum numai arătarea lor ar fi fost de ajuns pentru a hotărî soarta luptei, încurajat cum era de numărul mare al oamenilor și de izbînda avută cu cavaleria cu o zi înainte.

Era pe la vremea solstițiului de iarnă și ziua se arăta deosebit de rece și cu multă zăpadă. Oamenii și caii ieșiseră afară aproape toți, ca să spunem așa, nemîncați. Cu toate acestea, la început armata era plină de avînt și de bunăvoință ; dar, cînd soldații ajunseră la trecerea rîului Trebia, îl găsiseră cu apa revărsată și, pentru că în timpul nopții căzuse ploaia prin împrejurimi, pedestrașiitrecură cu greutate cufundați pînă la piept. Din această pricină armata suferea de frig și foame, mai ales că ziua era pe sfîrșite.

Cartaginezii însă mîncaseră și băuseră în corturile lor și, după ce pregătiseră caii, se unseră și se înarmară toți în jurul focurilor. Hanibal, care aștepta momentul prielnic, îndată ce văzu că romanii trecuseră rîul, trimise înainte trupele de rezervă...
[...] *
 
Pausanias, Călătorie în Grecia, Cartea a VIII-a, 53

[...]
Tegeații țin în fiecare  an o sărbătoare și ei spun că lacedemonienii i-au atacat cîndva  în timpul acestei sărbători. Cum ningea pe vremea aceea, lacedemonienii se aflau înarmați și înghețați, dar tegeații, care făcuseră focul în ascuns, nu au luat armele decît atunci cînd se încălziseră bine. Apoi ei porniră împotriva lacedemonienilor și-i învinseră.
[...] **

Scorchfield

Despre dezastrul roman de la Trebia, precursor celui de la Cannae, s-a scris mult. A fost lăudată o legiune romană ce a reușit să ajungă la Placentia (Piacenza), în rest nimic.

Spartanii -lacedemonienii, ce au ținut piept perșilor la Termopile, au avut și ei partea lor de greșeli.
Ceea ce nu trebuie uitat este că la Termopile, spartanii erau mult mai bine pregătiți fizic și militar decât persanii. Rezerva lor de hrană era a celor peste cinci mii de aliați care se retrăseseră spre Corint, cu gândul să mai închidă încă o dată înaintarea în dreptul Megarei.

R.Î.P.  (Războiul Întregului Popor) era strategia națională în epoca comunistă, astăzi falsă.
O țară ca a noastră nu are resursele necesare pentru a hrăni și întreține bine o armată de aproape jumătate de milion cum era pe atunci. Realitatea era alta, lipseau multe și cele pe care le aveam erau de proastă calitate. Un exemplu apropiat este Ucraina, a cărei armată se zbate în a ține piept separatiștilor alimentați de Moscova.

Pentru a duce un război este nevoie de resurse maxime și de războinici puțini, invers nu se poate.
Pentru a câștiga un război este nevoie de oameni inteligenți, citiți, lipsiți de orgoliu, aplecați spre introspecție, calmi. Mulți oameni au murit degeaba din cauza unor conducători proști.


* Polybios, Istorii, Ed. Științifică 1966, vol. I, pag.258;
** Pausanias, Călătorie în Grecia, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1982, vol. II, pag.180.

Nașterea unui simbol - symbolon

Cortul templului lui Apollo Epicurios, vedere spre Tripolis, Tegeea, granița cu Lacedemonia

Isidor de Sevilla, De grammatica

„Etimologia este originea cuvintelor, cînd se deduce valoarea esențială a unui cuvînt sau a unui nume prin interpretare. Pe aceasta Aristotel a numit- o symbolon, iar Cicero adnotatio, fiindcă face cunoscute numele și cuvintele [ce desemnează] lucrurile, propunînd un model de pildă; flumen (≪fluviu≫), fiindcă a crescut curgînd (fluendo), și-a luat numele de la fluere (≪a curge≫).

 Cunoașterea [etimologiei] are adesea o necesară utilitate în interpretarea ce-i este proprie. Deoarece, cînd ai văzut de unde s-a născut un cuvînt, îi înțelegi mai repede valoare. Fiindcă cercetarea oricărui lucru este mai clară dacă îi este cunoscută etimologia. Căci nu toate numele [au fost puse] de către cei vechi ținînd seama de natura [lucrurilor], ci unele au fost puse și după bunul plac...” 

http://books.google.ro/books?id=onk0AwAAQBAJ&pg=PT20&lpg=PT20&dq=aristotel+%2B+symbolon&source=bl&ots=JC0LGjfv6n&sig=3s1iBWFFXnSpUhlHadJ8RT6QmX0&hl=ro&sa=X&ei=wlgkVIDWLsPbavyTgOgE&ved=0CEcQ6AEwCA#v=onepage&q=aristotel%20%2B%20symbolon&f=false 

Alpheios la Olympia, în dreptul muzeului

Pausanias, Cartea a VIII-a Arcadica

≪Fluviul Alpheios formează hotar între ținutul lacedemonienilor și tegeaților. Fluviul își are izvorul la Phylake și la o mică depărtare de izvor primește apele unui număr mare de izvoare cu un debit redus. Din această pricină locul acesta a căpătat numele de „Symbola”.

Alpheios pare să aibă o natură diferită de a celorlalte ape curgătoare și anume el dispare de mai multe ori din Philake și din locul numit „Symbola”, el se afundă din nou în Cîmpia Tegeii ca să apară din nou în Asea, amestecîndu-și apele cu cele ale rîului Eurotas. Apoi dispare pentru a doua oară ca să apară în locul numit de arcadieni „Fîntînile”. Trecînd apoi pe lîngă ținutul Pisaia și ieșind în preajma Olympiei, se varsă în marea de deasupra Cyllenei, care este portul eleenilor la mare. Chiar și Marea Adriatică întinsă și deosebit de furtunoasă nu-l oprește; rîul o traversează și reapare în insula Ortygia, în preajma Syracusei, unde-și amestecă apele cu cele ale fîntînii Arethusa.≫ *

Muzeul Messenia

Dicționar:
”Arethusa - Nimfă din alaiul zeiței cinegetice Artemis, în mitologia greacă. Respingînd dragostea zeului rîului Alpheios, Arethusa a fost prefăcută, la rugămintea sa, de Artemis într-un izvor. Anticii credeau că rîul Alpheos, după ce scălda Elida, traversa marea ale căror ape nu se amestecau cu apele lui, apoi se vărsa în fîntîna Arethusa din insula Ortygia, din preajma Siracusei. Pausanias transmite varianta transformării Arethusei în fîntînă și a lui Alpheos în fluviu. Într-o epocă târzie, Arethusa a fost adăugată uneori celor 9 Muze, ca muză a poeziei pastorale.” **

* Pausanias, Călătoria în Grecia, ed. Științifică și pedagocică, 1982, pag.181,

** Victor Kernbach, dicționar de mitologie generală, ed. Albatros, 1983, pag.64.

Religia formei

Bridge at river Eurotas,

by Otto Stackelberg,

Black-and-white litograph by Dervy and Frey 

(Pylos - Museum of Navarino)

O colecție impresionantă de litografii, lăsată de Rene Puax prin donație statului grec, alcătuiește Muzeul Navarino din Pylos. 
http://www.pylos.gr/index.php?option=com_content&task=view&id=40&Itemid=57&lang=en
Am ales astăzi una care m-a impresionat prin liniștea și candoarea peisajului;
Pod peste Eurotas.


Pausanias ne scrie din Călătoria lui în Grecia:
”... La moartea lui Myles a luat domnia fiul lui, Eurotas. Acesta a construit un canal și a îndreptat spre mare apele care formau o mlaștină în cîmpie; iar atunci cînd apele s-au scurs, cele rămase au format un rîu, căruia el i-a dat numele de Eurotas. Cum Eurotas nu avea copii de parte bărbătească, a lăsat domnia lui Lakedaimon, care avea de mamă pe Taygeta și de la care și-a luat numele și muntele.

După datele tradiției tatăl lui Lakedaimon ar fi fost Zeus.

Lakedaimon a avut de soție pe Sparta, fiica lui Eurotas, iar cînd a venit la domnie a dat îndată țării și locuitorilor ei numele său. După aceasta a mai zidit o cetate, căreia i-a dat numele soției lui, iar cetatea poartă pînă-n zilele noastre numele de Sparta.” *

Eurotas la monumentul de la Termopile

Două statui monumentale străjuiesc monumentul de la Termopile. În stânga Eurotas și în dreapta Taygetos. Ansamblul are la mijloc statuia unui luptător spartan cu sulița pregătită pentru a fi aruncată, sigur Leonidas întruchipează acest hoplit cu o privire aspră.

În schimb Eurotas este oarecum visător, pașnic.
Podurile care traversează apele de munte trebuie să fie înalte, apele acestea umflate de ploi pot rupe repede stâlpii, atunci podul se prăbușește.
Podul din litografie respectă, prin bolta lui maiestoasă această lege, mai mult chiar, lasă loc și prin picioarele lui să treacă râul devenit torent peste noapte.
Omul de pe pod ne dă unitatea de mărime, astfel că întreaga construcție apare uriașă pentru acele vremuri. Omul traversează urcând, apoi coboară pentru a ajunge la capătul podului, acolo, după o stâncă, în umbră, îl așteaptă cineva.

Taygetos este muntele, masculinul și nicidecum cum ne povestește Pausanias, chiar și la Termopile el arată astfel, supărat și plin de furtună. Totuși istoria nu ține cu punctul meu de vedere. Taygetos este soacra Spartei. Ține încă de matriarhat.

Taygetos la Termopile

* Pausanias, Călătorie în Grecia, vol. I, ed. Științifică, 1974, pag.215.

Plecarea sau neputința de a mai sta

≪- Nu, prietene; mă lepăd dinaintea de orice ar putea sfâșia și mai tare trupul bisericii. Admit că Dumnezeu stăpânește atotputernic în lumea duhurilor, dar noi suntem aici, în lumea trupurilor. Și pe acest pământ pe care a pășit, cum oare L-am văzut, dacă nu în chip de copil nevinovat culcat în paie, asemenea pruncilor ce zăceau pe zăpadă în satele noastre pustiite de oștile Regelui, în chip de vagabond ce nu avea nici măcar o piatră pe care să-și pună capul, în chip de osândit, spânzurat la o răscruce, întrebându-se și el ca și noi de ce oare l-o fi părăsit Dumnezeu? Fiecare în parte suntem foarte slabi, dar gândul că El e și mai neputincios, și mai descurajat, că noi trebuie să-L zămislim și să-L salvăm în ființele omenești este o mângâiere... Iartă-mă, spuse el tușind. Ți-am ținut predica pe care n-o mai pot ține în amvon.≫ *

Valea adâncă a Nedei

„Al doilea fluviu care are tot atâtea ocoluri ar fi Neda. La o distanță de douăsprezece stadii mai sus de Neda există băi calde și nu prea departe de aceste băi, Lymaxul se varsă în Neda. La confluența acestora se înalță un sanctuar al Eurynomei, care se bucură de cinstire din vremuri îndepărtate. Acest sanctuar este greu accesibil din cauza locului abrupt în care este așezat și în preajma lui se înalță chiparoși mulți și deși. Demosul phigalienilor [cei din Phigaleia] socotește că Eurynome este o poreclă a zeiței Artemis; phigalienii însă, care sînt în posesia unor documente vechi susțin că Eurynome era fiica lui Okeanos și că Homer o menționează în Iliada, atunci cînd spune că Hermes a fost primit de Eurynome împreună cu Thetis.

Templul Eurynomei nu este deschis decît într-o anumită zi pe an, iar restul timpului s-a statornicit să nu fie deschis. În ziua în care se deschide, sînt aduse sacrificii atît în numele orașului cît și al particularilor. Nu mi s-a întîmplat să fiu acolo în timpul serbării și nici n-am văzut statuia Eurynomei, dar am aflat de la phigalieni că această statuie de lemn este legată cu lanțuri de aur. Pînă la coapse, statuia reprezintă o femeie, iar de la coapse în jos seamănă cu un pește. Peștele este o dovadă că Eurynome este o fiică a oceanului, ce locuiește în fundul mării împreună cu Thetis, dar nu se știe în ce chip și potrivit cărei tradiții această înfățișare se leagă de zeița Artemis.” **

Drumul spre izvorul antic din Phigaleia

Dispariția Zeului, fuga sau chiar neputința prin care acesta nu se mai poate revela în fața oamenilor a deschis aprige discuții între cei ce vedeau în mit ultima urmă a unei conștiințe divine aplecată peste cea a oamenilor și ceilalți, care văd mitul ca o poveste cu unele adevăruri sau chiar începutul istoriei.
Statuile arhaice grecești se numesc xoanon, anticii au dat de ele și le-au păstrat cu sfințenie. Legarea cu lanțuri (de aur chiar) reprezintă începutul unei gândiri sau a unei bănuieli că Zeul ar putea oricând să plece.
Deus otiotus.
Mai departe; însăși omul are de multe ori impresia că nu mai poate înainta sau că toate sforțările într-o anumită direcție îi secătuiesc puterile. Toate acestea sunt preludiul unei plecări. Lucrurile pot rămâne neterminate, nelegate.

Lumea noastră poate părea oricând o operă divină neterminată.
Toate defectele apar ca forme brute ale creației, ce ies sigur cel dintâi în evidență. Că lumea noastră ne-o dorim mai bună, cred că majoritatea celor ce o alcătuiesc gândesc asta, dar poate că plecarea divină nu înseamnă numai neputința de a duce până la capăt creația, însemnă predarea ștafetei, nouă, locuitorilor acestui pământ.

Rolul religiei se pare că s-a încheiat. O nouă educație apare la orizont.
Biserica ar fi bine să plătească impozite la stat. Inclusiv pe cutia milei, dacă vrea ca și Creația lui Dumnezeu să se termine mai repede.

Fântâna antică de la Phigaleia

* Marguerite Yourcenar, Piatra filosofală, ed. Univers, 2006, pag.180.

** Pausanias, Călătorie în Grecia, vol. II, ed. Științifică și Enciclopedică, 1982, Cartea a VII-a, 4; pag.157-158.

Adulter

"Unii greci numesc smochimul sălbatic Olynthe,

iar mesenienii îl numesc tragos."

"După aceasta, asupra messenienilor s-au abătut nenorociri din pricina unui adulter,

aşa cum se abătuseră şi mai înainte vreme asupra troienilor."

Pausanias, Călătorie în Grecia, Cartea a IV-a, 20(3)

În timpul războaielor de expansiune purtate de Sparta, în anul 743 Î.H. izbucneşte primul război messenian, fără a intra în amănunte strict istorice, merită să pomenim sfârşitul: după ce messenienii şi-au pierdut cetatea, Messina, s-au retras în vârf de munte, întemeind acolo o altă aşezare: Eira. Pe vârful Eira, de pe Muntele Lykaion îşi ridica citadela messenienilor zidurile spre cer, de necucerit la prima vedere şi totuşi spartanii o înconjoară larg, relieful muntos fiind greu de ţinut, dar în dorinţa de a da aici ultima lovitură aceştia încearcă orice.

Apa Nedei, coboară de pe vârful Eirei şi nu departe de cetate, face meandre de-a lungul cărora pământul puţin cât este se strânge şi devine roditor. Aici îşi păşea vacile un fugar din Laconia, un sclav care fiind păstor acolo fugise cu tot cu vaci la messenieni. Odată văzu pe soţia unui messenian care-şi avea casa, ca mulţi alţii, în afara zidurilor cetăţii, luând apă de la râu. Acesta îndrăgostindu-se, intră în vorbă într-o zi cu ea, şi cu blândeţe, cu daruri, cu promisiuni, se culcă cu aceasta. Bărbatul femeii făcea de strajă pe acropole, sus în cetăţuie şi de fiecare dată când pleca de acasă, sclavul văcar se furişa în casă şi era primit de femeie.

Într-o zi, spre seară, începu o ploaie torenţială, ai fi zis că Eol, zeul vânturilor, mânase toţii norii grei de apă deasupra muntelui Lycaion. Cum într-o parte zidul nu fusese încă bine ridicat, dar şi noaptea care era fără lună ascundea asta, în întunericul ud de ploaie străjerii se sfătuiră să plece, căci era cu neputinţă să urce cineva pe vremea aceea, dar să mai şi lupte.

Împreună cu celelalte străji a plecat şi soţul femeii care se desfrâna cu văcarul. În vestea neanunţată a sosirii, reuşi să-l ascundă pe amant şi cu cuvinte dragi îşi întâmpină soţul. Ca să arate că-i pasă de soarta lui, îl întrebă dacă este rănit, sau ce l-a mânat de la pază spre casă. Acesta neştiind cine este în casă îi spuse toată pricina. Văcarul ascultă din locul său cu mare atenţie, sări pe geam şi se duse cale de câteva ore direct la garnizoana spartană, la comanda căreia era chiar fostul său stăpân; Emperamos. Sclavul cerându-şi iertare îi dezvălui taina aflată.

Pausanias scrie:

Deoarece li se păru că spune lucruri adevărate şi Emperamos şi spartanii îl luară drept călăuză. Drumul le-a fost anevoios, căci mergeau prin beznă, iar ploaia nu mai contenea. Dar cum erau plini de o mare râvnă, străbătură drumul şi ajungând la acropola Eirei, trecură peste întăritură, apoi ajutându-se de scări şi de tot ce găsiră la îndemână, săriră înăuntru. Au fost şi alte indicii care i-au făcut pe messenieni să înţeleagă nenorocirea ce-i ameninţa, dar mai ales câinii care nu lătrau ca de obicei, ci scoteau urlete prelungi şi sălbatice.

am adaptat şi am copiat din:

Pausanias, Călătorie în Grecia,ed. Ştiinţifică, 1974, pag.322-324