duminică, 6 decembrie 2015

Rar

Muntele Olimp - Olympus
Trec rar pe lângă Muntele Olimp.
Rar mă întâlnesc cu zeii.
Scriu asemeni unui Raport.
Citesc Kazantzakis; Raport către El Greco.
Am pozat Muntele Olimp de pe autostradă, sigur că un teleobiectiv a făcut toată povestea asta, o vedere de aproape: zeii văzuți de aproape sunt asemeni oamenilor, de departe par monștrii.
Numai Isus apare catadioptric și axonometric, lasciv și ascetic, aplecat și nedumerit.
Am dovada că trăiesc, n-am dovada că cineva îmi răspunde.
Am cheltuit 48 de lei pe-o carte, puteam fi beat două zile și mai ales călătoream în acestea.
M-am ales cu un chin lunar de-a-mi face timp să-l citesc pe Kazantzakis.
Și în toate acestea nu mă ajută nimeni.
Cum începe el periplul:

Există trei feluri de suflete, trei feluri de rugi:

I. Doamne, sunt un arc în mâinile tale; întinde-mă, altfel voi putrezi!

II. Doamne, nu mă întinde prea tare; astfel mă vei rupe!

III. Doamne, întinde-mă cît poți de tare; cui îi pasă că mă vei rupe!
Humanitas, 2012

Și Nikos Kazantzakis deja s-a distanțat, de noi și de Doamne Doamne.

Și asta-i ceva rar, pentru că absența divinității creează nepăsarea.
Pentru că Odiseu deja venea acasă, lipsit de zei încărcat de grijile omenești.



sâmbătă, 31 octombrie 2015

Sfârșitul lumii

o molie de Peloponez
O fantă de lumină descoperită în ultima clipă, poate însemna de fapt sfârșitul lumii.
Colțul unde se înghesuie toate, toate capetele, în 90 de grade.
Și toate țipetele mulțimii,
devin repede fade.

În fapt, sfârșitul lumii este atunci când mori, iar Apocalipsa este pentru fiecare,
așa cum pentru fiecare văzul, auzul, mirosul, pipăitul... dispare.

Să mori atât de tânăr privind în jurul tău cum ceilalți,
la fel ca tine, mor.
Sfârșitul lumii.

O clipă am murit și eu... dar pentru mine sfârșitul lumii va fi altul.
Un alt Aergistal

 

marți, 6 octombrie 2015

Lângă marile mulțimi întâlnești singurătatea

străduță în oglindă din Arachova
Arachova este un orășel lângă Delphi (în amonte), de aici iarna se ajunge în stațiunea de schi. Am reușit să găsesc o hartă a pârtiilor; doar de curiozitate, căci nu cred că o să ajung iarna pe aici. În schimb diferența dintre cosmopolitismul de la Delphi și pensionarii greci ce străbat străzile singuratice din Arachova este evidentă. Apare un soi de invidie al locuitorilor acestui minunat loc cățărat pe coasta adâncă a râului Pleistos, față de ceea ce este mai la vale; Delphi.

Poate că de aceea în colțul clădirii, apucată și oglindită au început să apară diferite fețe umane ce aduc a sfinți nedeclarați și nedescoperiți. În timp ce la Delphi spiritul liber ocupă toată priveliștea spre mare, spre Itea (sau spre Kira, în stânga, fostul port antic), aici la Arachova, marea nu se vede, nu vine nimic de acolo, nici un delfin.

Ceva îmi spune că acest contrast trebuia să existe, altfel nimic nu pare mare față de mic, fiind deja septembrie, până și soarele se chinuia să lumineze acest loc în după-amiaza vizitei mele. Fereastra aceea spre apus lipsea, eram undeva în mijlocul munților Parnassos.


duminică, 4 octombrie 2015

Un ultim orizont - Katafigio

Katafigio -începutul orizontului
Pe Mani coastele stâncoase amintesc de cele ale Scoției, pe cele din urmă nu le-am vizitat, le știu din „Privește înapoi cu mânie”, Thomas Hardy le-a prețuit foarte bine în opera sa literară.

Pot descrie furia mării, aproape de aceste ziduri naturale ca fiind contrară mării liniștite de la orizont. Întrebarea ce se naște din acest contrast l-a făcut pe Papillon să numere acestă furie și să tragă concluzia unui relativ zbucium, pauza în care valurile par să se odihnească, devine secunda evadării, a drumului spre orizont.

Ceea ce am reușit să arăt în imagine nu pare secunda evadării, cea pe care Henri Charrière a ghicit-o, intuit-o sau chiar a așteptat-o. De pe Insula Diavolului, înălțimile par mult mai ample decât aici, cel puțin filmul mi-a arătat asta.

Ceea ce am reușit eu să pot poza; este linia orizontului. Această linie, atât de aproape de marginea de sus a tabloului, îmi sugerează efortul fiecăruia în aflarea orizontului propriu; ce evadare, ce voință personală!

La Katafigio am primit răspunsurile unui nou început și al unui nou sfârșit, asta pentru că acolo, în așteptarea mea, în închipuirea mea, se juca piesa de teatru: „Așteptându-l pe Godot”.
Nu este firesc că primești ceea ce îți dorești, pentru că ar fi nefiresc, este nefiresc să vezi ceea ce îți închipui și astfel este firească dorința de a te simți primit în universul acesta, fie el universul tău.

vineri, 2 octombrie 2015

În fața templului

Delphi văzut de jos, de la Athina Pronaia
Imaginile spectaculare conțin umbra sacrului, contemporanul le susține prin cunoaștere.
Nu se desăvârșește aici arta fotografică, în sfera asta intră tot ceea ce susține natura, de la plantă și gândac, la om și planete, stelele apar ca meteoriți și comete în dungile lor lăptoase.

Deasupra Tholosului -în stânga (cele trei coloane reconstituite înainte de al II-le Război Mondial), se află Templul, de aceea Pronaia se numește înaintea Templului, asemănător și la fel cu pronaos.

Ne aflăm în coasta muntelui Parnassos, la Delphi. În jos, în vale, canalizat, este Pleistos, râu asemenea celui nemuritor Eridanos.

Imaginea perfectă este cea care îți redă ceea ce tu știi cel mai mult despre acel loc.
Poza mamei la bucătărie, a tatălui în garaj, a bunicului la clasorul cu timbre, bunica în grădină... și toate acestea trecute prin filtrul emoțiilor referitoare la persoana în cauză; despre lucruri, imaginile devin mai greu de înțeles.

Acum, nu doar acum, v-am arătat una din pozele mele perfecte. Atât cunosc.

sâmbătă, 26 septembrie 2015

Marmaris - la sud de sud de Mani

Una din rarele locuințe ce par lipsite de locatari
Am împrumutat o nuanțare de Hitchcock asupra celui mai cunoscut punct sudic al Greciei continentale. Această localitate se prezintă ca fiind „raiul” turistic al celor care, lipsiți de orice prejudecată, de griji, de oboseală, reușesc să poposească aici.

Marmaris este un soi de alb sfârșit al lumii, ceva indestructibil, ceva păstrător și în același timp inițiator. De aici încep să curgă celelalte, cele care în absența voastră se manifestă.

Trebuie să ceri ca să primești și să cioc-cioc pentru a ți deschide. 
MENE, MENE, TEKEL, UFARSIN
Fiindcă am lipsit îndelung de la orele de religie, n-am îndrăznit.

Mânuța de cioc-cioc de la Marmaris sud
Am îndrăznit în schimb să iau martor sunetul cuprins între mânuța de bronz și scândura ușii.
M-am aplecat mai jos, și din umbră l-am luat în căușul palmei mele, care, asemeni unei scoici spiralate, a reușit să-l atragă, la fel cum Cocalos -un rege din preajma Siciliei, a mânat o furnică, prinsă de-o sforicică spre punctul sudic, cel mai de jos, care fiind găurit artificial, i-a dat speranțe insectei. Odată ieșită, ața a trecut prin cochilie și astfel Minos a știut unde se ascunde Daidalos (Dedal) -meșterul, fugitivul, evadatul zburător din Labirint.

Cioc-cioc face palma mea la deschidere și în umbra unei mici porți de lemn îmi apare Icar, fiul meu, cel care niciodată nu m-a înțeles.
Cioc-cioc, devine semnalul unei atenții, dar nu din partea mea, ci din partea lui.
Cioc-cioc, îmi este atât de greu să-i înțeleg pe cei tineri.

Zorba grecul -un ghid național al Greciei

Firidă în minunata casă de piatră de la Agios Nikolaos, Mani de Vest, Peloponez
Cunoașterea începe cu harta, cu ochii, cu imaginația.
Apoi vin celelalte -ceilalți cu părerile lor, celelalte fiind locurile văzute de alții, dorințele, ideile.
La urmă și nu cea mai mică, vine cartea lui Nikos Kazantzakis - Zorba Grecul.
Pentru cei care n-au răbdare să înceapă cu Diodor din Sicilia, cred că mâna asta de cărți le ajunge pentru a vedea Grecia.

joi, 24 septembrie 2015

Poarta Nordică Arcadiană - Messenia

Legendara poartă rotundă (tholos) de la Messenia
Nu sunt multe cuvinte pentru a exprima trecerea. Lipsa acestora, a cuvintelor -preludiul tăcerii, ne face cuminți în fața monumentului. Aici mi-ar fi plăcut să fie și Brâncuși.

Una din poate singurele porți rotunde aparținând Greciei antice se află aici; la Messenia, la nord-vest de Kalamata, iar poarta este la nord, nord de Messenia.

În acest loc exista o piață -după cum povestește Pausanias, unde comerțul arăta -după cum cred eu, asemeni unui duty free actual. Călătorii care intrau puteau să-și cumpere lucruri pe care de cele mai multe ori nu le găseau în oraș, acestea fiind aduse din împrejurimi și mă refer la elementele ce țin de transport: sfori, șei, zăbale, arme, curele, îmbrăcăminte... iar cei care ieșeau, găseau aici merinde, apă, aproape tot ce ține de supraviețuirea în fața unui drum lung.

În mijlocul pieții nu există ecou, cuvintele sunt înghițite de forma geometrică, zgomotul se strecoară afară, în felul acesta limbajul dispare. În locul acestuia apare mimica, socoteala pe degete, privirea... iar eu m-am simțit privit.

marți, 22 septembrie 2015

Curbura

Delphi - deasupra teatrului, a templului, a lumii
În pragul celei mai mari călătorii, deasupra tuturor, aflăm că drumul cel mai scurt, mai viu, este curba.
Contrar eticii antice grecești, datul la vale, pe curba de nivel, pe scurtătură, pe prundiș, face bine tuturor celor, care plictisiți de altitudine și de un soare bătător, doresc să ajungă în vale. În vale, acolo unde, un izvor -asemeni Castaliei, le poate potoli setea de cunoaștere.

La Delphi va trebui inventată telecabina, care -în amonte, cum există la Arachova la fel, duce turiștii sus de tot. Unii pe Fedriades, alții la schi.

În toate acestea există o scurtătură, datul la vale, beția vitezei, a cunoașterii momentane, a lipsei instinctului de conservare, a tinereții de fapt, a dorinței în final.

Pot vedea acum Delphi cu coada ochiului, pot vedea drumul sacru -platoul, templul -divinul, teatrul -arta, stadionul -sportul, întrecerea, competiția în toate cele ce au alcătuit acest tablou, restul este în umbra pleoapelor, a măslinilor, rodiilor, a stâncilor. Pot -în acest răstimp, să aud, scurt de tot -cicadele, molfăitul caprelor și zbieretele măgarilor. Mai jos, un plescăit puternic, asemeni unei stânci prăvălite -Byron s-a aruncat în izvorul creației, cel al Castaliei. Apoi scrie Fecioara din Athina, apoi eu adorm...

luni, 21 septembrie 2015

Încă o dată la Nemea

Nemea - Templul lui Zeus
Pentru a privi ceea ce a mai rămas din marele templu, nu există un unghi favorabil.
Există un unghi din care se poate vedea dispersia. Felul în care cutremurul a desprins capitelul coloanei din arhitravă, ca mai apoi, asemeni unui tăițel, toată coloană să alunece într-o parte.
Despre lumină nu scriem nimic, era divină.

joi, 17 septembrie 2015

Metropolis _ Mistras

Metropolis - Mistras
În viziunea mea, toată așezarea creștin-ortodoxă de pe pantele munților Taygetos; așa arată.
Este ceva înghesuit, străzi înguste și lipsite de ziduri, de unde poți vedea în sus Palatul și mai sus Citadela. Spațiul este aplecat, ridicat spre vest, spre creste.

Prima intrare este Metropolis, a doua PantaAssa... și tot așa, ceva aici ține de cei ce au fost înainte: spartani.

În 396 Alaric spulberă Sparta și mulțimile se urcă îngrozite pe înălțimi, sapă în piatră și înalță ziduri.
Cei care au rău de înălțime o virează invers, spre Est, și se retrag pe o insulă ce mai târziu se va chema Monemvasia.
„Universul grec este limpede” spunea Camus, rezolvarea se naște din supraviețuire, din adaptare.
La Mistras, în lipsa spațiului, morții se îngroapă în ziduri, apa se adună în vechile sarcofage antice găsite la poale, se cultivă pe o palmă de pământ -nimic nu este întâmplător.

La biserica Sf. Theodor, o încăpere laterală naosului, numită oarecum diaconos, locul corului, aerul mișcat de soarele ce pătrunde prin ferestruică, miroase a smirnă. La Mistras s-a locuit până în anul 1953, de atunci, locul a devenit muzeu. Nu au loc slujbe, dar zidul emană mirosul îmbibat de secole, de celebrări în numele celui ce a devenit atunci Dumnezeu, apoi Fiul, apoi Fecioara, apoi Arhanghelii, apoi Sfinții, apoi conducătorii și istoria se repetă.

Da, ca liber cugetător am văzut Mistras-ul în lumina celor ce au dorit să ducă mai departe cunoașterea, să o protejeze de hoarde, de barbari.
Acum nu este oare la fel în alte părți?!

miercuri, 16 septembrie 2015

Apropierea

Epava de la Gytheio
Nici o istorie a transfugilor sau a contrabandiștilor nu poate fi spusă pentru a fi scrisă de pe uscat. Toate poveștile ce descriu naufragii, migrații, abandonări, trebuie scrise începând cu cele ce vin de pe / dinspre mare. Nici o imagine, nu ar fi putut fi mai perfectă asupra unei epave decât cea privită dinspre mare.

Este felul în care, din caiacul dezechilibrat de valuri, am reușit să văd epava.
Orice poveste despre epavă poate fi adevărată, în schimb orice poveste despre cel care a văzut epava poate fi falsă.

La fel ca Ulise ce a văzut Insula! 

luni, 14 septembrie 2015

Dvořák Symphony No 9 "New World"


Într-o casă de piatră, construită după toate regulile laconienilor din Mani, Dvořák răsuna mai viu ca nici o dată. Am plecat lăsând muzica să se avânte până în înaltul acoperișului. Șopârlele (Hemidactylus turcicus), au ieșit din instalațiile de climă și-au colindat pe căpriorii imensei bucătării, ... acolo unde muzica nu se mai termina.



Nu visele sunt de vină că nu mai apar, ci noi, uităm să le dorim.

panoramă verticală

duminică, 13 septembrie 2015

Cod de bare la Delphi

Delphi - intrarea - agora romană

Nici biletele de intrare nu mai sunt cele pe care le știam, cotorul din care se rupeau nu mai există. La Delphi biletele ies la imprimanta termică și au cod de bare. Aștepți ceva până se dau la o parte două ferestre de plexiglas și cel care altădată îți rupea binevoitor biletul, astăzi se uită la tine cum de nu ști să-l așezi pe scanner. În final, te ajută, oarecum încurcat; se dau la o partea planele transparente. Urci treptele și te întorci, și alții pățesc la fel. Din nou solidaritatea celui ce supraveghează. Aș fi vrut să vadă Camus asta, ca atunci cum povestea că urcând spre Delphi, o ploaia grozavă ascundea priveliștea, ștergătoarele nu făceau față, ca și cum în asta ar consta secretul. Acum te joci cu o fițuică pe un geam, și felul în care o aluneci, ușa ți se va deschide, sau nu. Un soi de nimereală sau de prestidigitație, joc sau îndoială.

sâmbătă, 12 septembrie 2015

Monemvasia - singura intrare

vederea de sus - de sub citadelă

străzile înguste și abrupte spre zidul de/cel mare
Dacă numele Monemvasia înseamnă „o singură intrare”, mone embasis (atenție la b care se citește v), atunci tot ceea ce am văzut acolo înseamnă un singur organism; un oraș articulat pe străduțele înguste, uneori cioplite în piatră, vii asemeni arterelor și venelor noastre, pe care tot noi ne strecurăm și dispărem în stânga sau în dreapta, pentru ca puțin mai târziu, ca teleportați să apărem în alte locuri, mai sus mai jos din oraș. Fiecare tavernă are și o altă intrare, sau ieșire; dacă regula exterioară era „o singură intrare” în interior sunt permise oricâte, așa se face că fără să vreau, era să intru în bucătăria grecului, să dau peste tigaia ce fumegăia pe plită, greșind în umbră, direcția.

Monemvasia nu are niciun trecut antic, istoria sa este preponderent medievală, am rămas surprins de dinamica turistică, cu greu am reușit să dau de străduțe necirculate. M-am rătăcit voit, și-am mâncat smochine de pe înălțimi cât să-mi rup gâtul, am picotit la umbra vreunui măslin privind marea. Aici poți să mori sau să te naști, ceea ce se întâmplă mai departe nu mai are nici o importanță.

Moonlight Sonata

A spring evening.
A large room in an old house.
A woman of a certain age,
dressed in black, is speaking to a young man.

They have not turned on the lights.
Through both windows the moonlight shines relentlessly.
I forgot to mention that the Woman in Black has published
two or three interesting volume of poetry with a religious flavor.

So, the Woman in Black is speaking to the Young Man:
Let me come with you.
What a moon there is tonight!
The moon is kind – it won’t show that my hair turned white.
The moon will turn my hair to gold again. You wouldn’t understand.
Let me come with you.
[...]

Yannis Ritsos - poetul Monemvasiei
http://www.poetryinternationalweb.net/pi/site/poem/item/2678/auto/MOONLIGHT-SONATA 

Leonidas has left the building



Una dintre concurențele cele mai puternice țin de fapt de imagine, cealaltă de interpretarea imaginii, abia a treia putem să scriem că ține de sunet, dacă nu cumva imaginea se intercalează cu impresia privitorului, și atunci sunetul cade pe locul patru.

Ceea ce scriu ține de Elvis, care în lipsa sunetului a creat o mulțime de legende, în schimb imaginea a înlocuit sunetul și de aceea, ceea ce trebuia să se audă de fapt a căzut cu cel puțin un loc mai jos.

Una dintre cele mai valoroase sculpturi ale Greciei călătorește și totuși pe noi nu ne interesează ceea ce spartanii aveau ca loc de valoare; lupta. Pe noi ne interesează imaginea, rotirea, profunzimea.

Eu sunt unul dintre puținii vizitatori anuali care n-au habar cum arată Spartanul.
Spartanul este plecat.
Este într-o călătorie.

vineri, 11 septembrie 2015

Rămășițele de la Sparta - o ironie a istoriei

Teatrul antic de la Sparti (Sparta)
Pausanias pomenește de spartani în cartea a III-a Laconica, ca fiind cei ce se îngrijeau de arta războiului și doar de atât. Spartanii au fost cei care în două războaie îi distrug pe messenieni (vecini vestici cu ei), pe cei care inventaseră arta dansului și care aveau concursuri anuale de cântat și de dansat.

Locul pe unde intrau actorii (Parados) spre scenă (Skena)
Sunt două momente pentru Sparta, care prin amploarea lor prezentă au definitivat viitorul: primo fiind bătălia de la Leuctra (371 î.e.n.), când tebanii conduși de Epaminondas îi spulberă triunghiular pe spartani, recolonizează Messenia, secundo, vizigoții conduși de Alaric șterg în 396 e.n. Sparta de pe fața pământului.

Cartier modern al noului oraș Sparti (Sparta)
Ceea ce se întâmplă cu Sparta după cucerirea romană nu devine interesant, ceea ce este foarte interesant, devine teatrul pe care Sparta îl are și care supraviețuiește mult mai bine decât cetatea, decât templele, decât drumurile.

Coloane descoperite în apropierea teatrului
Coloanele de la Sparta au fost făurite de artiști, ele zac așteptând un timp celebru pentru a fi ridicate.
Trag concluzia că peste tot arta și cultura supraviețuiesc mult mai bine celorlalte ambiții, fie ele politice sau militare.
Martor fiind la Sparta, teatrul (nou descoperit) arată chiar bine față de pustiirea ce a avut loc ...

marți, 8 septembrie 2015

Lamentarea: This is ... Sparta !

Culmea dealului de la Sparti -Sparta cum știm noi
În felul unei singure percepții, Sparta este dovada că ne aflăm în fața unei singure contradicții: ceea ce se poate întâmpla; se întâmplă, și doar o singură dată. O singură dată în viață, pentru că a doua oară ne omoară: definitiv.

Am dorit să văd Athina și după ce i-am sorbit ușor frumusețea, am dorit să văd Sparta; ca fiind lovit, să cad, din unghiul acesta jos să văd lumea. Nu m-am îmbogățit mai mult în ceea ce se cheamă „tare”, mai mult la Athina. Noi românii spune „tară” cu „t” la ceea ce ar putea însemna o nebunie, ceva exotic, ceva extravagant în felul sătenilor de a privi nebunul ce disecă natura.

„Tara” asta poate fi ceea ce „Pe aripile vântului” însemna „acasă”, locul unde toate se conjugă și capătă forma repede înțeleasă a omului, a familiei, a centrului, a ombilicului: omphlaos.

Sparta este ascunsă sub un deal, năvălirile triburilor avare și vizigote au mutat populația romanizată în stânga și în dreapta. Sparta la ora când a fost tăvălită era doar o babă îmbătrânită. Violul, pentru că așa putem realiza cel mai bine o imagine asupra celor întâmplate, a survenit în lipsa oricăror satisfacții reciproce. Sparta nu mai era ceea ce a fost, iar cei care au ajuns atât de jos, sudic, au fost mințiți pentru a se abate de la jefuirea lor istorică. O parte au migrat spre înălțimile munților Taygetos și-au făurit Mistras-ul, o bijuterie o lumii ortodox-creștine, alții s-au dus spre mare și-au remodelat Monemvasia, o insulă stâncoasă.

Delphi a fost la fel jefuit datorită legendei, dar alți cuceritori au luat înaintea celor renegați astăzi majoritatea bogățiilor.

Voi încerca în cele ce urmează să povestesc despre aceste locuri.
Voi încerca să vă surprind prin cât mai multe imagini, de aceea încep astăzi, cu unica imagine ce reprezintă; Sparta.

sâmbătă, 22 august 2015

Către sud

≪Se spune că Filip ar fi murit în timpul arhontatului lui Pitodem la Atena și că, Alexandru, fiul lui Filip, care avea pe atunci vreo douăzeci de ani, o dată ajuns la domnie, a plecat în Pelopones. Acolo el convocă o adunare a grecilor peloponesieni, cărora le ceru comanda supremă a oastei împotriva perșilor, comandă acordată de ei mai înainte lui Filip. Toți au fost de acord, cu excepția spartanilor care i-au răspuns că nu le este în obicei să asculte de alții, ci să comande.≫

Așa începe „Expediția lui Alexandru cel Mare în Asia” scrisă de Arrian (Arrianus), așa începe și povestea noastră din sudul Greciei, de undeva din sudul peninsulei Mani.

duminică, 16 august 2015

A scrie un scenariu

În primul scenariu primit, după atâtea romane publicate, scriitorul trebuia doar să traverseze o conduită contractuală a producătorului, a celui care scotea filmul pe piață. Ești plătit să scrii, ești plătit să joci, felul acesta de transmitere a ideii nu se termină niciodată.

Atunci scriitorul a început să scrie. Prin lungi ocoluri, largi metafore, s-a întors de fapt de unde a plecat, la El. Atunci a început să scrie despre El, despre El însuși, despre felul în care El sau Eu împleteau aceeași cunună a vieții.

Atunci a început să scrie despre cum El scrie un scenariu și despre felul în care căutările se termină brusc, ca acele autostrăzi suspendate, dar lipsite de fonduri pentru a fi continuate. A început să scrie despre promisiuni, care devin lichide odată încheiate, devin strecurate, terminate, odată finalizate.

Un scenariu cum i s-a cerut lui nu se va termina niciodată, asta pentru că apariția unui elicopter sau a unei mașini de poliție nu era determinată, nici măcar un cataclism la scară mică nu era dorit, nici măcar o dragoste. Acel scriitor care scria un scenariu despre felul în care a fost angajat să scrie un scenariu părea o idee formidabilă, dar nu originală, nici măcar sustenabilă financiar, pentru că toată ideea se învârte în New-York și orașul ăsta este atât de scump, fiecare stradă, sau chiar fiecare clădire, închiriată sau cel puțin filmată îți înjumătățește bugetul.

Știați că „The Birdman” a plătit milioane bune pe cadrele luate pe Broadway?!
„I singing in the rain” este gratis la ceea ce se petrece acum. O gură de evacuare a unei stații de metrou costă milioane de dolari; Marilyn Monroe și-a prins fusta acolo... în aer cu brațele.

În final scenaristul nostru scrie despre cum a fost silit să scrie un scenariu, el scriitor fiind.
În ultima seară ca avanpremieră a predării scenariului vede un meci de tenis. În acel meci o jucătoare, obosită și accidentată își învinge adversara, toate acestea după un chin ce ține ore, după un meci sufocant datorat unei călduri musonice ajunsă în nordul Americii. Încheie într-un declin uman, într-un elogiu adus spartanilor de la Termopile, celor din Cruciade, din Războaiele Mondiale, din Aergistal !

După semnare, spre seară, are loc finala de la Toronto, dintre Halep și Bencic, prima ruptă-n-gură de o întindere musculară, urmată de crampe abdominale și de un joc haotic ce limita geniul de prostie doar de un fileu. Scriitorul își dă seama de propria prostie și încearcă să recupereze manuscrisul; târziu, prea târziu. Filmul va rula pe Marile Ecrane, în final un elicopter SMURD va ateriza pe terenul de tenis, din care un paramedic se va da joc fluturând în jurul capului o plantă, cu rădăcini cu tot, din care tenismena noastră va mușca cu putere, revine după plecarea fâlfâită a zburătoarei și bagă cinci ași unul după altul. O firmitură de gențiană a scăpat printre dinții carnivori ai jucătoarei, firimitura s-a strecurat în tușă, între firele de semnal ce alcătuiesc „challenge”-ul dorit de jucătoare.

Astăzi Canada, datorită unei clime asemănătoare Retezat-ului se luptă împotriva unei plante deosebit de amare, denumită Gențiană. Proteste populare au loc în fiecare oraș sudic, proteste asemănătoare protejării raccon-ului, vidrei sau castorului... etc.

Scriitorul a scris că nu-și asumă nici o răspundere.
În răstimp SMURD-ul, la întoarcere, a luat un pilot român de planor rătăcit în Gropelanda, recordul nu se poate omologa nefiind martori decât doi trei vikingi rătăciți de secole în aceeași zonă, care; la fel ca în cazul balonului ce a luat doar o persoană în timpul marelui naufragiu din secolul trecut...


marți, 11 august 2015

Moartea prematură a unui tânăr viitor rege

o imagine de pe lacul Secu
Moartea vine pe caii cei mai trufași din lume; Albrecht Dürer, desenează caii cavalerilor ca fiind cei mai impetuoși, mai falnici sau chiar cei mai bine întreținuți din lume: Moartea —alături de Diavol, cutreieră lumea.

În vremuri demult apuse, regii mureau pe cai. În acele lupte, cavaleria alcătuia corpul de elită, iar regele reprezentatul principal. În mijlocul încleștărilor, calul și călărețul devenea un singur corp, de aceea, odată cu prăbușirea calului, călărețul putea fi strivit sau călcat, lovit de ceilalți: un rege pedestru, reprezenta victima cea mai sigură în fața altui călăreț.
King Richard:
A horse, a horse! My kingdom for a horse!

Catesby:
Withdraw, my lord; I'll help you to a horse.

King Richard:
Slave! I have set my life upon a cast,
And I will stand the hazard of the die.

Shakespeare — Richard The Third Act 5, scene 4, 7–10

Mai departe în trecut de Richard, voi pomeni de Cirus, de Cirus cel Tânăr, cel care a murit la 22 de ani în marea bătălie de la Cunaxa; în bătălia pe care Xenofon o descrie cu acuratețe, el însuși fiind participant.

Cirus a dorit domnia, el fiind principe persan, fiul lui Darius al II-lea și a prințesei Parysatis. Fratele său mai mare, Artaxerxe (al II-lea Memnon), deținea deja tronul. Cirus reclamă tronul prin faptul că el a fost primul născut din momentul când Darius -tatăl său, a devenit rege, fratele său mai mare s-a născut în timp ce Darius nu era rege.

De mic copil, Cirus a primit o educație aleasă, mai ales de la bunicul său med (din partea mamei), Astiage.

≪Aflînd cît de mult dorea băiatul să iasă la vînătoare, Astiage îl lăsă să plece împreună cu unchiul lui și dădu poruncă să fie escortat călare de mai mulți bărbați vîrstnici, care urmau să-l țină departe de locurile primejdioase și să-l ferească de amenințarea sălbăticiunilor. Cirus nu pregetă să-i întrebe de care fiare trebuia să se ferească.

[...]

Cirus lua aminte la tot ce se spunea. Într-o vreme, un cerb, trecu pe dinaintea lui ca o săgeată; uitînd de toate, băiatul o porni întins după el; ochii lui nu mai vedeau decît goana cerbului din față. Nu știu cum, pe cînd sărea un obstacol apărut în cale, calul lui Cirus se împiedică și căzu în genunchi, fiind cît pe ce să-și răstoarne călărețul; totuși, străduindu-se din răsputeri, Cirus izbuti să rămînă în șa, iar calul se ridică în picioare. Ajuns la loc deschis, băiatul ținti și doborî cerbul — o namilă de toată frumusețea. Cirus era în culmea bucuriei dar cum dădură de el, însoțitorii îl certaseră, arătîndu-i în ce primejdie se vîrîse, și amenințară că vor raporta.

Amărît, Cirus — care între timp descălecase — sta pe loc, fără să clintească. Iată însă că se aude un strigăt: ca mînat de duhuri, Cirus se aruncă din nou pe cal, vede un mistreț gonind din față drept asupra sa, dă pinteni, se repede în întîmpinarea fiarei, zvîrle sulița și i-o înfige drept între ochi, doborînd-o.

De astă dată îl certă și unchiul, văzîndu-i necugetarea; dar cu toată certa Cirus se rugă de el să-i dea voie să ducă bunicului jivinele doborîte. Se pare că unchiul i-ar fi obiectat:
     — Dacă află că te-ai ținut după ele în goana calului, bunicul tău n-are să te certe numai pe tine, ci și pe mine pentru că te-am scăpat din mînă...
≫ 
Xenofon, Educația lui Cirus, I.4

Peste mai puțin de zece ani, în mijlocul bătăliei de la Cunaxa,
≪ văzîndu-i pe greci [aliații și mercenarii săi, n.m] cum înving și pornesc în urmărirea trupelor din fața lor, Cirus abia se mai stăpînea de bucurie, iar cei din jur se grăbeau să-i cadă la picioare, ca înaintea unui rege.

[...]

Spre a nu-l lăsa să ajungă în spatele elinilor [este vorba de regele Artaxexe, inamicul său, n.m] (pe care, în acest caz ar fi însemnat să-i masacreze), Cirus porni în galop să-i țină calea și-l atacă cu cei șase sute de oameni ai săi, izbutind să înfrîngă trupele rînduite înaintea regelui și să pună pe fugă pe cei șase mii de oameni ai aceluia; se spune chiar că pe Artagerse, căpetenia lor, l-ar fi răpus cu propria mînă.

Cînd a început deruta, cei șase sute ai lui Cirus s-au răspîndit și ei în urmărirea fugarilor, lăsînd numai o mînă de oameni lîngă el, între care pe așa-numiții comeseni. Cu ei alături, iată că-l vede și-l recunoaște pe rege în mijlocul cetei lui. Nemaiputîndu-se stăpîni, Cirus exclamă: „L-am văzut!”, se năpustește într-acolo și-l izbește pe Artaxerxe în piept cu o lovitură atît de puternică încît —după spusele lui Ctesias, medicul regelui—îi străpunge platoșa. Ctesias spune chiar că l-ar fi vindecat pe Artaxerxe de această rană. Oricum, chiar în clipa aceea, o suliță azvîrlită cu putere, nu se știe de unde, îi pătrunde lui Cirus sub ochi. Pe dată se încinge o luptă înverșunată între rege și Cirus și între partizanii fiecăruia; Ctesias înșiră pe toți cei care au căzut de partea regelui; de partea cealaltă a căzut Cirus, iar peste trupul său au mai căzut opt dintre cei mai de seamă oameni ai săi.
[...]

Xenofon, Expediția celor zece mii, I.8

Am citit deunăzi că un mare călăreț de bicicletă a fost dezmoștenit de accederea la tron. În felul meu scriu că ceea ce n-ar fi putut fi principe i s-a îndeplinit. Ba chiar am înțeles că acest prințișor este chiar fericit că i s-a luat o asemenea povară virtuală de pe umeri.
Ceea ce sigur nu a înțeles acest cavaler al bicicletei, este că în lipsa calului, crede că ar merita ceva mai bun. Dar nu, cel ce nu-și dorește calul, nu poate avea nimic princiar și asta pentru că atâția regi au murit în șa. Dintre ei, mulți foarte tineri. Și, ceea ce sigur nu știe acest prinț imatur este că un exhibiționism rutier nu poate înlocui asta, cu toate accidentele de bicicletă, și nici măcar un foc de tabără.

Lipsa educației nu ajută nici măcar pe cei care soarta le rezerva o viață mult mai bună decât celorlalți, să-i plângem așadar pe proști și pe cei ce se folosesc de acest avantaj.

________________________
Proză istorică greacă, Univers, 1970, pag. 364; pag. 316-318.

marți, 28 iulie 2015

In a momentary lapse of reason - Într-un radical motivat de momente


http://versuri-traduse.com/cantec/demonstra/705347/ian-parry/versuri-si-traducere-a-momentary-lapse-of-reason/

Nu pedalam spre o lume, ci o lume vâslea spre mine.
Eu terestru, lumea acvatică.
Lumea ce te umple, ce te revarsă apoi.
Balena ucigașă ce-și vomită victima.

Și toate aceste momente motivate radical de existență,
de dorință, de înaintare, de vânt, de patimă, cădeau în fața vitezei mele.

Habar n-aveam că existam până nu m-am împiedicat,
până n-am căzut, până când m-am julit, până când fâșul și-a pierdut mânecile;
Coate sângerând, palme zdrelite, priviri virgine.

O singură lume rămâne;
cea a memoriei mele, a uitatului de peste umăr.
Îmi rămâne privirea rece a urmăritorilor,
care doreau doar să-mi violeze,
privirea.
Asta pentru că este la modă!

marți, 14 iulie 2015

Înaintea intrării



La Olympia, pe clădirea unde căpeteniile se adunau la sfat, ce ar fi fost deasupra țiglelor, s-au găsit aceste modele de akroterion cu imaginea gorgonei; ființa ce împietrește prin privirea sa. Efectul este dual, trecătorul se oprește o clipă pentru a distinge bine zâmbetul împietrit al antefixu-ului. O clipă împietrește la rândul său; ambivalență clară a străinului ce cutreieră lumea și caută diferențele, contrastele, localnicul a împietrit de mult, trece fără să bage de seamă.

joi, 9 iulie 2015

În sertar nu este nici o culoare

Am deschis sertarul și în întunericul dinlăuntrul lui nu era nici o culoare.
Am întins mâna să deschid sertarul.
Spre noptieră o carpetă s-a împiedicat în piciorul meu.
Cu o mână m-am sprijinit de lampă și cu alta de sertar.
Alunecând am deschis sertarul și lampa a căzut și s-a stins.
Cu privirea peste sertar, jur, că n-am văzut nici o culoare; 
În sertar.

duminică, 5 iulie 2015

Ruth - a doua poveste de ieri

Timișoara, P-ța Victoriei, la centru
N-am prins adolescența într-un jurnal, amintiri vagi mă lansează în cugetări cinice în care de ce nu, sau de ce da ...! N-a existat vreo aventură care să-mi scoată la vârsta mea pantalonii scurți la uscat.

Pubertatea; marcată de erori asupra sexualității, mi-a dat igiena morală în a căuta iubirea făcătoare de minuni. Atunci când a venit, căci povestea am relatat-o, eu i-am tras-o mamei, mamei ei, făcătoare de minuni.

În final nici-o văduvă nu este prea singură.
Acum când scriu rândurile astea, pot să-mi amintesc de marea mea iubire de la patruzeci de ani, atunci când am fost lovit -eu în mașină, de o tânără studentă -ea în mașină, în parcarea din fața Primăriei.

A urmat o lungă discuție asupra erorii, undeva la umbră, la o cafea, aproape de teatru.
N-am băgat de seamă că asigurarea ei era expirată, că șoaptele ei erau din ce în ce mai tăcute, sau că am plătit în final nota de plată cu tot cu accidentul matinal.

Sigur că un număr de telefon mi-a lăsat; că la câteva zile de așteptare -și eu mi-am lăsat un număr de telefon, am încercat să rezolv ceva.

Atunci mi-a răspuns mama, mama ei, mama tuturor accidentelor și ghinioanelor din lume.
Mama ei arăta bine și în lipsa tuturor circumstanțelor am futut-o, de fată nici gând, n-am mai văzut-o de atunci. Mult mai târziu am aflat că fut o văduvă. Am încetat din respect relația. Ce ironie!

„blogul tau era mai interesant in anii trecuti, ” - prima poveste

Imagine captată în intersecție de pe bicicletă
Am înțeles că tot ceea ce strâng acum și cuprind într-un cuvânt, într-o imagine, nu au valabilitatea trăirilor personale trecute -cele care cuprind inconștient viața mea.
Asemenea unui opis trebuie să povestesc prima mea întâlnire cu dragostea, cu aia adevărată.

Eram în liceu și nu pot sigur să-mi amintesc dacă eram în clasa a XI-a sau a XII-a, sigur spectrul unei nereușite la examenul de facultate începea din clasa a XI-a și de aceea mă leg de acel an, pentru că părinții mei mă tot împingeau să mă duc la meditații, ceea ce eu consideram o pierdere de timp. Pierdere de timp nu pentru că eram un elev eminent și pentru faptul că timpul meu liber de după-amiaza ar fi fost limitat și pierdut în teoreme și ecuații prelungite.

De fapt ce făceam eu după-amiaza?
Stabileam recorduri. Mă întâlneam cu prietenii, făceam poze și a doua zi le aveau, dis-de-dimineață.
De data asta am reușit să fac o poză de pe bicicletă, într-o intersecție, în felul meu, în dorința mea și ea din poză era chiar fata pe care o urmăream de un an întreg, colegă de liceu mult mai mică decât mine. Ajuns acasă am developat repede și-am mărit imaginile cât am putut de mult, am întrebuințat revelatoare scoase din frigider, cu timpi mari de cristalizare, astfel că granulația obținută era foarte fină și de la cele zece minute am ajuns la o jumătate de oră developarea filmului.

Țin minte că era o sâmbătă la fel ca asta și pe la ora nouă, zece seara, eram la ușa fetei pe care o iubeam în secret. Credeam -atunci, că surpriza unor fotografii de-un sfert de metru pătrat o vor lăsa în brațele mele. Surpriza a fost că a deschis mama, și felul în care m-a invitat în hol, alături de-o amabilitate expusă sumar m-a intimidat pe loc și fuga mea a fost oprită de ușa împinsă cu piciorul ei.

- Ai deci niște poze, uitându-se ea la blocul meu de desen -de parcă nu știa.

Am rămas înțepenit între lumina de hol și cea din bucătărie, cu mâna pe clanța de la baie în timp ce doamna-mi smulse blocul de desen. Prin asta mă invitase în sufragerie;

- Soțul meu tocmai ce le-a dus pe fete la țară, se întoarce mâine; vrei să iei loc să ne uităm la poze împreună?!

Am descoperit repede un fotoliu cuprins de-un colț de cameră, în umbra unei perdele, ce-mi amintea de Twin Peaks. Doamna s-a așezat în fața unei măsuțe, picior peste picior. A deschis, impropriu pozele erau mai mari decât formatul de bloc A3, a cules mai bine spus, imaginile și le-a așezat pe măsuță asemnea unui puzzle; privind la ele m-a întrebat:

- O vrei pe Nicoleta?

O secundă mai târziu picioarele ei defilară prin aer asemeni unor săgeți trase cu boltă în întâmpinarea unor inamici presupuși a fi în partea cealaltă a unui obstacol nedefinit de înalt. În toată această nedefinire, negrul ei dintre picioare a părut cel mai bine definit și odată cu aterizarea m-a întrebat din nou:

- Dacă o vrei pe Nicoleta, trebuie să mă vrei și pe mine?!

Alături de mine, mâna ei mă apuca cu hoție. Ajunsese în colțul acela întunecat în care eu mă credeam nu numai stingher, dar și bine protejat, direct între picioarele mele. Sigur că eram excitat și mai mult chiar, mama nu arăta deloc rău. Așa fiică, așa mămică, spuneau colegii mei.

- Dragul meu, ceea ce vei primi acum, n-ai să uiți nicioadată, cu sau fără Nicoleta în viața ta!

Și puțin mai târziu a alunecat între genunchii mei.
Mai târziu chiar, stăteam eu în genunchi, iar doamna, în fața mea, asemeni unei iepe de povară se pârțâia tot timpul când schimbam direcția.
N-am putut să o înduplec și a venit peste mine împreună cu un parfum pe care toată viața mea mai apoi l-am căutat și nu l-am regăsit. Mă sufoca coborâtă peste fața mea, iar eu habar n-aveam ce trebuie să fac. Nervoasă s-a sculat și după un duș scurt m-a invitat la o țigară în bucătărie; acolo, din nou picior peste picior, mi-a explicat cum stă juisarea și cum trebuie să fumeze femeile.

Noaptea aceea a fost de pomină și n-am închis nici un ochi. Dimineața am ieșit pe ușă atârnat de blocul meu cu poze. Pe Nicoleta nici n-am dorit să o mai văd după toate acestea.

joi, 2 iulie 2015

Dar Zeița are aripi !?

Timișoara, P-ța Victoriei, spre Catedrală la capăt pe stânga
În ceața iscată de ploaie, de căldura ridicată de pe asfaltul umed, de apusul de soare, de oamenii preocupați, de nimicuri, nimeni n-a observat aripile Zeiței. Pentru ca aripile să fie băgate în seamă, a trebuit o nouă dimineață, o nouă renaștere. Și toți atunci -în acea dimineață, au observat sânii și albul laptelui luat pe sus de fâlfâitul aripilor ce-au așezat Zeița la locul Ei.

În acea noapte, plină de lumini, tăvălite-ntre nori, de bubuituri irosite prin vise, de fugi și mistere, Zeița a fugit la alăptat. Dar nimeni nu și-a dat seama de asta.

luni, 29 iunie 2015

G

Construcția din P-ța 700
Verticalului îi stă bine bine cu orizontalul, îl ajută diagonalele, secantele, legăturile.

duminică, 28 iunie 2015

Vara

Piața Victoriei, Timișoara
De pe pedimentul înaltei clădiri, Demetra binecuvântează recolta. Porumbeii zboară. Ziua ploioasă se încheie. Lucrurile cunoscute sunt cele mai apropiate de noi.

Limbaj

semnele
Primul student sosit de la harvard este luat l-a întrebări în parcare de agentul BGS. Și toate întrebările se referă la felul în care apare, la felul în care apariția întreabă. În fapt, nu este nimic de neînțeles, toate întrebările sunt afișate pe figura studentului de la harvard, care a reușit să împartă un patrulater în trei triunghiuri printr-o singură linie, printr-o singură lovitură cum ar spune-o unii de pe la noi.

Reținem în toate acestea mirarea. N-am reușit să afișăm mirarea agentului 007 de la BGS, nu putem fi perfecți, în tufele de pin, fotograful nostru a fost încurcat într-un cuib de mierlă. Și cânta așa frumos.

joi, 25 iunie 2015

Când aerul acela se zbate între jumătăți

Ieri flori, azi piersici

Uneori întâlnim curba, pe care săgeata desparte în două prin traiectoria ei; imaginea.
Totul ține de imaginație, și mai departe de dorință.

miercuri, 24 iunie 2015

Demitizare lacustră

Timișoara, de pe podul Decebal spre P-ța Traian, pe stânga
Muzeul de Arheologie și Istorie Națională Athina
Este vorba de mersul pe apă, de felul în care acoperișul ne protejează de apă, în final de fuga hetairei în liniștea nopții.

marți, 23 iunie 2015

Tot conceptul chior de simetrie

Timișoara, spre p-ța Traian
Nu există clar un unghi din care putem, chiar oglindit -și pe care nu unghiul, ci ochiul; să definească simetria ca fiind realizarea unei virtuți elaborate asupra realității: adică, contextul în care simetria ne poate ajuta în definirea propriului Eu, a propria-i personalități și de ce nu a priori a sensului în care ne regăsim în acest balans, în această mișcare pe care o face aerian mintea noastră.

duminică, 21 iunie 2015

Solstițiu de vară

Mimoza
În ziua cea mai lungă un frig neașteptat se lăsă mai ales seara. Mimoza strălucea în crepuscul, iar pitulicea nu îndrăznea să mai părăsească cuibul. Puii sunt prea mici pentru a fi lăsați prea mult în frigul neașteptat.
Dorm la cinci-șase metri în linie dreaptă de cuib. Undeva în diagonală prin stânga patului doarme una dintre cele mai frumoase și curate sălbăticiuni, pitulicea. Visele mele se amestecă cu ale ei, sau invers; ceva mai încolo, mimoza înflorește cu putere.

miercuri, 17 iunie 2015

Epifanie cu păsări

P-ța Unirii Timișoara
Înaintea furtunii, în apărarea contra stihiilor naturii, în zgomotul strident al rândunicilor ce asaltează cerul, are loc gestul ce conservă spiritual continuitatea; se va mai naște un prunc. Dar toate acestea n-au nici un rost fără confirmarea divină, iar pentru ca omul să poată pricepe, epifania are loc asemeni unei încoronări. Cupola ce va acoperi creștetul vine ca o protecție. Un vultur divin, asemeni celui de pe Olimp, veghează deasupra toată mișcarea. Patronul spiritual reface astfel un întreg șir de peregrinări în căutarea unui Ales. Odată încheiată căutarea, misiunea se încheie; și-ntr-un șir lung de tunete mesajul devine universal: întâlnirea omului cu divinul.

luni, 15 iunie 2015

Arta nu poate fi religie

Timișoara, vis a vis de Continental Hotel
Una din marile fervori idealiste se referea la artă, la felul în care arta poate fi oștean priceput sau apostol demn de crezut în emanciparea maselor. Sună stângist ceea ce am scris pentru că cei care au reușit să transforme arta în religie, au fost tocmai materialiștii, opușii. Dar cu transformatul doar au crezut.

Sigur că arta se metamorfozează pe secole, pe curente, pe mode, pe ani, pe persoane, pe tehnică, pe vis și pe dorință, pe multe și multe altele. De aceea arta nu poate fi religie, pentru că instituția nu există și cei care cred că faci artă datorită instituției, se înșeală. Arta nu are bariere. Religia nu numai că le sugerează, dar le plantează.

Un fus, rotit să ne adoarmă, o opincă încălzită, sâni mici de fecioară ș_o privire lipsită de oglinjoară.

joi, 11 iunie 2015

Lumina ochilor

Timișoara, cap de cariatidă dintr-o clădire de vis-a-vis de Parcul Poporului, spre Piața Traian
Privirea ar trebui să însemne totul; ochii morți nu văd nimic, liniile drepte nevăzute nu fac orizonturi, lumina nu naște.
În final, toate atributele luminii nu dau nici o șansă punctului de vedere. Pentru că acesta este în umbră? Pentru că soarele fiind sus pe cer, naște sub o frunte, zona oculară de penumbră? pentru că nu vedem în lumină directă? În contralumină suntem orbi, opaci, rătăciți?

În final, pentru că deja scriu prea mult, trebuie scris că nu știm să privim.

marți, 2 iunie 2015

În fața plutonului de execuție

Necitind pe Malraux, sau Sartre, dar chiar și Márquez descrie cu lux de amănunte plutoanele de execuție, necitind în general, te poți numi profan în ale scrisului. Ceea ce doresc să scriu ține de nuanță, nu de execuția în masă, discutăm unghiular nu totalitar. În schimb Breban nu știe nuanța și bate câmpii. N-am citit deloc Breban și se pare că-am făcut bine. Citesc din ce în ce mai puțină literatură autohtonă, cred că asta-mi creează o imunitate personală.

Să mai citesc din Ovidiu, din Metamorfoze, din miriadele mitice ale existenței zeilor, pe vremea când trăiau printre noi, oamenii.