luni, 29 martie 2010

Rusia cuprinsă

Acum nu mai există cultură unitară, unghiulară sau singulară; omul fâşâit de informaţie devine o ecluză; adună, adună şi când dă drumul totul se revarsă anapoda şi devine amescat, vâscos şi greoi, de-o consistenţă eterogenă. Iată ce vă propun eu astăzi, o deltă inversă, în care toate fluxurile de informaţie să devină la un moment dat unitare, unghiulare şi singulare. Unitar pentru că totul se răsfrânge asupra unui personaj, a unui om; unghiular se referă la faptă, la acţiunea omului şi felul cum ea este prezentată şi singulară este ideea, la un moment dat unică, biblică, mai apoi frustrant de normală: crima.
Peste toate acestea crimele...




“Mai tîrziu, când îşi aducea aminte de toate, aceasta clipă îi rămăsese deosebit de limpede şi de viu întipărită în minte; niciodată nu şi-a putut explica mai tîrziu de unde luase atâta viclenie, cu atât mai mult cu cât, din pricina emoţiei, mintea i se întuneca din când în când şi aproape nu-şi mai simţea trupul... O clipă mai tîrziu auzi trăgîndu-se zăvorul.

Capitolul VII


Raskolnikov descheie pardesiul, desfăcu toporul din laţ, dar nu-l scoase de tot, îl ţinea cu mâna dreaptă sub haină. Mîinile îi erau grozav de slabe; simţea cu fiecare clipă cum se înţepenesc şi se răcesc mai mult. Se temea că va scăpa toporul... deodată capul începu să i se învîrtească.
— Ce-ai înfăşurat aici? exclamă, înciudată, batrîna, făcând o mişcare spre el.
Nu mai era nici o clipă de pierdut. Scoase toporul, îl ridică cu amîndouă mîinile, abia dîndu-şi seama ce face, şi, aproape fără nici o sforţare, aproape mecanic, îl lasă să cadă cu muchia pe creştetul bătrînei. Era la capătul puterilor. Dar de îndată ce lovi cu toporul, îi reveni şi puterea.
Bătrîna, după obiceiul ei, era cu capul gol. Părul bălan, uşor încărunţit şi rar, uns din belşug cu ulei, era strîns împletit într-o coadă subţire, ca o coadă de şoricel, prinsă la ceafă cu o bucăţică de pieptene de baga. Lovitura nimerise drept în moalele capului, ceea ce se datora staturii sale mici. Femeia scoase un ţipăt slab, foarte slab, şi deodată se lasă în jos; totuşi mai avu timp să ducă mîinile la cap. Într-una din ele mai ţinea încă „amanetul”. Atunci Raskolnikov o lovi cu toata puterea, o dată, de două ori, tot cu muchia toporului, şi tot în creştetul capului. Sîngele porni să curgă ca dintr-un pahar răsturnat şi trupul se prăbuşi pe spate. Raskolnikov făcu un pas înapoi, o lasă să cadă şi se aplecă numaidecât asupra ei; femeia murise. Ochii îi erau bulbucaţi, ca şi cum ar fi vrut să-i sară din cap, obrazul şi fruntea — încreţite şi schimonosite spasmodic.
Raskolnikov puse toporul jos, alături de moartă, şi vîrî numaidecât mâna în buzunarul ei …”

Dostoievski – Crimă şi pedeapsă

Toate aceaste vin acum poate prea diluate, acum violenţa umană a ridicat ştacheta sau poate acum o conştientizăm prea mult, acum o cunoaştem altfel şi atunci în ceea ce Dostoievski a vrut să mai scrie, a scris Sorokin şi ceea ce a scris este ca şi cum răbufnirea de atunci a ocolit sistemul solar şi a ajuns abia acum:

"...cu repovestirea injurioasă a nemuritoarei opere Crimă şi Pedeapsă:

O lovitură pizdoasă de topor pizdos a intrat exact în creştetul băbuţei, răsbelită de trei ori, şi asta şi din cauza înălţimii ei de târfă futută şi răsfutută, să-mi bag pula. Ea a ţipat ca o pizdă şi deodată s-a lăsat ca un căcat pe podeaua blegită, deşi a reuşit, ca vaca cu cur mucegăit, să-şi ridice mâinile care nici măcar nu ştiau să facă o labă ca lumea, spre capul ei pulesc, pieptănat ca la o curvă...”

Vladimir Sorokin, Ziua Opricinicului, pag.65, Ed. Curtea Veche 2006

Dacă credeţi că am depăşit măsura vă înşelaţi, căci azi dimineaţă un dublu atentat a zguduit metroul moscovit şi-au murit mulţi, prea mulţi oameni...

http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2010/03/29/AR2010032903532.html





sâmbătă, 27 martie 2010

About people


Great minds discuss ideas; Average minds discuss events; Small minds discuss people.


Eleanor Roosevelt
reformer (1884 - 1962)


Trei trenuri au plecat, trei gări au aflat...

joi, 25 martie 2010

Ultimul somn fără vise


Fata se culcă încet pe pieptul tânărului. Acesta, doar cu capul sprjinit de un pom, stătea culcat pe spate cu ochii aruncaţi în zare. Ar fi privit în sus, în vidul de deasupra sa pentru a înţelege. Mai târziu simţi mirosul.
Ochii parcurgeau linia orizontului pas cu pas, încet, fără ca vreun gând să grăbească mişcarea capului. Când simţi mirosul, privirea căzu pe părul fetei şi cum stătea ea aşa întoarsă, faţa nu i se vedea deloc. Căpşorul ei părea un ghemotoc cu păr mirositor, în asta consta toată odihna fetei; în mirosul deosebit pe care-l degaja. El, imberb, o mângâie cu grijă, cu nasul, apoi cu bărbia, în cele din urmă cu buzele.
După un timp încercă să adoarmă şi el, aşa în poziţia aceea; aşa pentru că nu simţi nici o oboseală, nici o amorţeală, nici un disconfort.
Deasupra lor pomul îşi cocea singur fructele, treaba asta îi luă ceva timp şi de aceea rodul lui trebuia să ajute la ceva.
În acea zi, dacă avem voie să spunem că era o zi, o lumină, un timp; tinerii noştri îşi dormeau ultimul somn fără griji, fără vise, fără gânduri.
Pe băiat îl chema Adam şi pe fată Eva.

miercuri, 24 martie 2010

Moscova - Vladivostok

Train info

Depart from: Moscow
Arrive to: Vladivostok
Train number: 002М
Train category: Standard train
Departure time and date: 21:25 / Mar 27, 2010
Arrival time and date: 23:23 / Apr 2, 2010
Travel time: 144:58
Car Class Seat type Services Price (USD) Select seats
2nd class Single Upper bunk
899.65 1 left
2nd class Single Upper bunk

799.8 8 left
3rd class Single Upper side bunk

307.11 2 left

luni, 22 martie 2010

Copy of the copy




Dintre toate, dintre toţi, de pretutindeni, cea mai mare colecţie de amintiri se află în obiectele din jurul nostru şi nu în cei apropiaţi. Ne amintim de ei numai în momentele când vedem lucruri pe care mâna lor le-a atins, când auzim cuvinte pe care gura lor le-au rostit şi mai departe îi revedem în toate imaginile atârnate sau încuiate în clasoare, numite emblematic albume. În schimb nu ne amintim sufletul lor, stările lor, culminaţiile şi decăderile, rătăcirile şi aiurelile exprimate de acele trupuri pe care reuşim uneori să le auzim ca sirenele vapoarelor în ceaţă; să le revedem ca visele prin perdele.

duminică, 21 martie 2010

Midas


Un rege frigian (din Grecia antică) a fost răsplatit de Silenus (un satir din trupa lui Dionysos, cu o înfăţisare grotească, dar cu o profundă înţelepciune în vorbele sale plus harul profeţiei) cu îndeplinirea unei dorinţe; a preferat să capete puterea de a transforma în aur tot ce ar fi atins: lăcomia l-a adus până şi la chinurile foamei, întrucât şi alimentele atinse se prefăceau în aur, astfel ca a fost nevoit să-l implore pe zeul Dionysos să-l elibereze de povara acestui har şi la sfatul zeului s-a scăldat în râul Paktolos aurindu-i apele, dar scapând de darul său nefericit.

Dupa alt mit, chemat sa arbitreze o emulaţie muzicală dintre zeii Pan si Apollon, preferându-l pe Pan, Apollon l-a pedepsit făcând să-i creasca urechi de magar. Regele a incercat să şi le mascheze sub o scufie, până cand i le-a vazut barbierul său. Acesta amenintat cu moartea dacă divulgă secretul, nu a putut să poarte această povară. Atunci barbierul a facut o gaura în pământ în care a strigat: "Regele Midas are urechi de magar", iar din locul acela a crescut o trestie care, leganată de vânt, a foşnit răspândind în lume secretul.

Adaptare din Dicţionar de mitologie generală de Victor Kernbach, Ed. Albatros 1983, pag.403

imagine de la
http://homepage.mac.com/cparada/GML/Midas.html">http://homepage.mac.com/cparada/GML/Midas.html

sâmbătă, 20 martie 2010

Studiu de caz - F.M. Dostoievski

"Dostoievski ne este indispensabil: satira lui, asemenea celei a lui Jonathan Swift , denunţă egoismul, cruzimea, ipocriziile noastre şi, mai presus de orice, această infirmitate care este conştiinţa de sine. Acest Shakespeare al romancierilor îşi înzestrează personajele cu o intensitate a trăirii pe care doar operele Marelui Will au atins-o şi, în plus, le face să poarte povara ruşinii, un lucru pe care Shakespeare nu a fost capabil să-l realizeze"

Harold Bloom

din supracoperta cărţii "Însemnări din subterană şi alte microromane" de F.M. Dostoievski, Ed. Polirom 2007

vineri, 19 martie 2010

Protecţie


El îi pomeni de un cuvânt, iar Ea îl plimbă de atâtea ori prin minte până când acesta se lipi de-un axon, acesta sugrumat se aruncă în Marea Nelinişte, de acolo îl pescui o idee şi atunci Ea îl întrebă după un timp pe El: "De unde şti asta?"
El nedumerit răspunse: "Ce să ştiu?", dar îşi aminti; "Am citit undeva..."
"Citeşte-mi şi mie atunci!" articulă Ea imediat.
Spre seară El îi citi fraza în care cuvântul se pierdea, acolo între celelalte cuvinte părea blocat, nu se mai rostogolea aşa cum ştia Ea.
"Citeşte-mi Cartea atunci!" îi pomeni Ea a doua seară.
El începu să citească...

_____________________________________

imaginea am găsit-o într-o colecţie de wallpapers, nu-mi aparţine şi nu am niciun drept asupra ei!

joi, 18 martie 2010

Cuvinte interzise

Pentru că am reuşit să nu fim datori morali nimănui, chiar nefiind atei, eu am decis de-a nu folosi următoarele cuvinte:
- alienare;
- anxietate;
- frustrare.
Chiar puse în ordine alfabetică, aceste cuvinte explică împrejurările în care oricând putem ateriza.
Să ne înstrăinăm, datorită unei proaste comunicări, fără a fi convinşi că există paraziţii în acest lanţ de informaţii.
Să începem să ne temem, că nefiind comunicativi cineva oricum ştie ce gândim, pentru că odată am greşit.
În final, lipsiţi de orice dorinţă, privim în jurul nostru şi nu înţelegem nimic.

miercuri, 17 martie 2010

Întâlnirea

Întâlnindu-mă cu un vechi prieten şi discutând asupra ipotezei coincidenţei asupra locului şi timpului, acesta ascultându-mă cu răbdare mi-o reteză scurt:
„Nu-i loc nici timp pentru vreo concluzie, întâlnirea noastră este demonstraţia existenţei noastre!”

luni, 15 martie 2010

De la etajul V

Ştiţi de ce am ajuns la etajul cinci? pentru că acest etaj nu există!

Totuşi datorită unei legislaţii foarte alunecoase el s-a inventat la blocuri cu patru etaje. În lipsa unei izolaţii perfecte, acoperişurile orizontale, plate şi descuamate ale blocurilor construite acum mulţi ani s-au confruntrat cu proprietatea de-a deveni duşuri pentru cei de la etajele superioare. Atunci într-o conferinţă în care revolta creştea odată cu etajul din care făcea parte interlocutorul, s-a votat pentru a se înălţa un acoperiş; clasic, cu schelet de lemn, cu învelitoare de ţiglă aşa cum are fiecare casă din moşi-strămoşi. Au câştigat cei mai aproape de ceruri, dar mult mai târziu la vederea costurilor, chiar şi cei mai uzi locatari au început să dea înapoi. Antreprenorul, căci el este cheia de boltă în această aventură, a venit cu ideea că dacă asociaţia este de acord, el face pe gratis, dar bagă două apartamente la mansardă, în proprietatea lui, întabulate cu acordul asociaţiei. Să povestesc cum curgeau balele de la etajele superioare în jos, sau cum eram eu de beat când se votau aceste hotărâri ale asociaţiei.

Au fost nişte zile grele, nu neg neimplicarea mea în rezolvarea problemei, nu a acoperişului ci a propriei mele persoane.

La o vârstă la care poate trebuia să-mi plimb nepoţii, mă avântam într-o cursă nesimţită a băuturii. Făceam ce făceam şi pierdeam pensia. În final am pierdut apartamentul.

De la viaţa reală îmi rămăseseră doi copii, doi băieţi, fiecare la casa lui, fiecare cu probleme lui şi mai puţin cu ale mele. Când am ajuns în stradă, m-au luat la ei, pe rând, un timp. Nu mă puteam obişnui deloc cu familia lor, cu felul în care trebuia să mă strecor la toaletă, să citesc noaptea sau să fumez pe balcon. M-am lăsat de băutură, regret şi acum, probabil că din cauza excesului. Ce să fac dacă sunt pasional.

De aici povestea, preţurile acestor mansarde fiind mai mici, fiii mei mi-au cumpărat în fostul bloc una din cele două mansarde. Nu eram la etajul doi, eram mai sus. V-am spus că m-am lăsat de băutură? ce mai conta că mai urcam ceva etaje în plus, amicii mei de o viaţă erau aici.

Acum seara, stau în vârf de pod şi privesc strada. Oamenii trec, copii se joacă, maşinile trec, porumbeii zboară. Pot să cred că de aici, de sus, de la etajul V, acum viaţa se petrece altfel.

sâmbătă, 13 martie 2010

Francis Bacon - Despre înţelepciunea anticilor - XXVII ICAR ÎN ZBOR



"Mijlocia sau calea de mijloc este ceea ce se aprobă şi se laudă cel mai mult în morală; mai puţin în logică, deşi ea nu este de mai mic folos; ea nu dă de bănuit decât în politică, unde în adevăr ea nu trebuie să fie urmată decât la alegere şi numai în anumite cazuri. Deci, anticii înfăţişau în morală mijlocia prin aceea care i-a fost poruncită lui Icar, iar în logică prin drumul mijlociu şi direct între Charybda şi Scylla, drum adesea pomenit din pricina greutăţii de a-l urma statornic şi a primejdiilor la care eşti expus abătându-te la dreapta sau la stânga. Dedal, fiind gata să străbată văzduhul împreună cu fiul său spre a trece peste Marea Egee, îl sfătui să nu zboare nici prea sus, nici prea jos; căci aripile sale nefiind prinse decât cu ceară, dacă ar fi zburat prea sus, era de temut că se vor topi la căldura soarelui, iar dacă ar fi zburat prea jos, vaporii umezi ai mării puteau face ca şi ceara să fie mai puţin lipicioasă. dar Icar, cu o cutezanţă şi cu o încredere obişnuită la un tânăr, s-a avântat prea sus şi s-a prăbuşit în mare.
Înţelesul acestei plăsmuiri este foarte clar şi cunoscut: ea înseamnă că drumul virtuţii spre calea directă între prea mult şi prea puţin. Nu este încă de mirare că exagerarea a fost pricina pierderii lui Icar. În adevăr exagerarea este meteahna proprie tinereţii, iar neîndestularea aceea a bătrâneţii. Totuşi, din cele două căi greşite, Icar a ales-o pe cea mai puţin rea, dat fiind că pe bună dreptate neîndestularea este privită drept cea mai rea dintre cele două extreme, exagerarea având o nuanţă de mărinimie şi un fel de înrudire cu cerurile, regiune spre care se pare a se înălţa ca păsările, pe când neîndestularea pare a se târâ ca şerpii. De aici cuvintele următoare atât de cunoscute şi de chibzuite ale lui Heraclit: "Lumină uscată, spirit minunat". În adevăr dacă, în zborul său, sufletul este prea aproape de pământ, prinde umezeală şi îşi pierde tot elanul; dar de asemenea luînd-o de partea opusă, trebuie să o facă cu măsură pentru ca uscăciunea aceasta atât de lăudată să facă lumina mai fină fără a provoca un foc."

Francis Bacon - Despre înţelepciunea anticilor, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976,pag.120-121.

Epidaur



Un mănunchi de sunete eliberat din centrul unui geometrii curbe, semicirculare, paralel crescătoare, ce umple acest gol spaţial definit şi exercită aceaşi presiune spre perimetrele sale semicirculare şi paralele defineşte teatrul, pentru că nu obiectul este dator aici fenomenului, ci starea pe care acesta o crează perpetuu chiar şi în absenţa spectacolului. Cu cât volumul ocupat de teatru este mai mare, cu atât starea este mai uşor sesizabilă. Este acel „Vino!”, acea chemare în adânc, în tine şi aşa cum au mai scris-o şi alţii este acea implozie. Dacă la Delphi ne străbate un murmur continuu prin timpane, aici avem o pulsiune, o inimă în care un muşchi miocardic aritmic injectează o presiunea arterială ce ne presează auzul.

Urci, - în Grecia a urca este verbul dominant al călătoriei-; căci spre Epidaur trebuie să urci. Apoi, desprins din acele poieni, prin care hălăduiau nimfele, un teritoriu plat, pierdut printre pini, molizi, castani, te întâmpină după urcuş. Treptele te-au ajutat, cinci minute nu este mult şi totuşi sufli, viespiile îţi dau târcoale şi mirosul răşinii este tare. Era august şi sărbătoare. Epidaurul primea vizitatorii cu porţile deschise; era Ziua Sfintei Maria.

Aleile pietruite, umbrite de specii de arbuşti şi arbori de cele mai multe ori necunoscuţi mie, se dovedeau a fi părţi ale unui labirint turistic prin care zeci de vizitatori se iveau şi se pierdeau vederii, urcau şi coborau. Prin semne indicatoare, urcând spre dreapta, teatrul apare printre crengi, şi fără a bănui te cuprinde. O vedere ireală se aruncă înaintea ta, o imagine superangulară în care şiruri de piatră orizontale, paralele te paralizează o clipă, apoi simţi pulsiunea.

Marii arhitecţi ai antichităţii îndrăgeau sunetul, cântul şi de aceea teatrul seamănă cu o capcană, dar nu este decât locul de joacă, locul de desfătare a
undei. De aceea fără să vrei, ajuns în centrul lui, auzul îţi joacă feste, sunetul pierde din viteză şi frecvenţă. Acesta este un efect studiat îndelung, căci marile săli de concerte sunt clasate în funcţie de acustica lor, acustică reală la teatrul în aer liber, doar cu deosebirea amplasamentul, a aerului, dar şi a Zeului.

Teatrul de la Epidaur este printre cele mai mari din Grecia, construit de Polictet cel Tânăr la sfârşitul sec. IV î.Hr., a funcţionat sute de ani şi treptele, locurile spectatorilor mai păstrează în gresia poroasă, înlăuntrul ei mirosul acelor vremuri. Mergeţi la Epidaur pentru a vă purifica auzul, şi nu numai, căci acest teatru este construit în imediata apropiere al celui mai mare templu al lui Asclepios din Grecia. Originile templului merg în preistorie (sec. 15 î.Hr.), acolo unde Maleatas, un zeu care era în acelaşi timp şi vânător şi vindecător era preţuit aici, dar mai târziu Apollo devine Apollo Maleatas. Pentru ca ceea ce s-a început să nu se piardă, Apollo are un fiu, pe Asclepios, pe care îl iniţiază în arta vindecării, a ceea ce se va numi mai târziu medicina. Legenda şi inscripţiile locului spun că aici veneau bolnavi de peste tot şi Asclepios lucra împreună cu tatăl său, Apollo Maleatas.

Pausanias pomeneşte de multe temple ce aflau în acest loc, iar în încinta dedicată lui Asclepios, pe lân
gă statuia lui în aer liber se află şi cea dedicată soţiei sale, Epione*. Spre mare, pe un promotoriu, se afla şi un templu al zeiţei Hera, supranumită „Kisaia”, care avea în cetate un xoanon**, "ce merita a fi văzut". (Pausanias, Călătorie în Grecia, II, 29)

Astăzi se încearcă o reconstituire, marmura albă şi nouă se intercalează cu cea originală, antică şi erodată. Cei doi parados*** ai teatrului au fost ridicaţi din nou.

În acea zi însorită, era şi zi de spectacol, afişele de la intrare anunţau că se va juca piesa Păsările de Aristofan, scena era pregătită, tehnicieni se învârteau printre turişti, copiii alergau printre tufele de leandru, Epidaurul pulsa.

Am urcat binenţeles până sus şi-am mai suflat odată în urma efortului abrupt. De sus şoaptele venite de jos sunt perfect inteligibile şi orice zgomot care vine de acolo, este amplificat şi dăruit unitar urechii, fără ecou, nealterat. Sus, în umbra pinilor, odihna părea perfectă, dar a trebuit să plecăm;
tempus fugit, cum recita poetul Vergiliu.


________________________________


*Epione însemnă şi cea care alină durerile.

** xoanon este o statuetă a unei zeităţi, de obicei din lemn, cu o geometrie ce duce în preistorie; practic picioarele sunt unite, fără a le releva existenţa acestora, ca membre rămânând doar mâinile în poziţie de obicei orizontală.

*** În imagine, la stânga şi la dreapta sunt acele arhitrave cu trei coloane numite, parados; pe aici ajungeau actorii în mijlocul teatrului, în zona circulară, numită orchestra, în spatele acesteia, undeva mai sus era proskenionul, mai sus de atât skena. Este adevărat că prin acei parados se putea ajunge pe nişte scări direct la proskenion.

acest detaliu aparţine http://twinningblog.files.wordpress.com/2008/03/t-greco.jpg

vineri, 12 martie 2010

Telegrama

Un mărunt om de afaceri dupa o scurtă vacanţă în Europa se gândi prosteşte să-şi trimită o telegramă. Pe vremea aceea telegrama făcea cel puţin şapte zile şi ce se gândi; să o trimită înainte de plecare ca el să ajungă înaintea ei.
În timp totul trecu repede şi după vreo două săptămâni de la ultima lui zi de vacanţă, apare şi uscata lui de secretară cu telegrama şi un zâmbet prostesc ce părea a spune: "Văd că va-ţi făcut prieteni în Europa"! Omul pierdut în amănuntele unei mari afaceri îşi dădu seama de prosteasca glumă ce şi-o făcuse şi rupse repede telegrama (avea sens să o citească?).
Mai trecu o săptămână şi întârziind la lucru, nu îşi dădu seama seama că pe masă îl aşteaptă o telegramă, dar atunci sună telefonul şi dorind să noteze ceva, văzu telegrama, o strecură repede în buzunarul de la piept, şi cu capul aplecat spre dreapta ţinând telefonul într-o aprigă apăsare pe umăr îşi notă tremurat nişte date. A doua zi îşi aminti de telegramă, dar schimbase haina, care tocmai o lăsase la spălatorie.
Mai trecu o săptămână şi uitase de incident, afacerile mergeau prost, bursa oscila! Se foia pe scaun şi la un moment dat se sculă şi plecă la un coleg de afaceri la pe acelaşi palier; discută! La întoarcere, pac, pe masă o telegramă, o întoarse mirat, o aşeză din nou pe masă, încet de parcă era fragilă şi urlă după secretară! Aceasta cu cele două viteze de mers ( încet şi deloc ) apăru cu zâmbetul pe faţă (ce merita împuşcat, nu secreatara ci zâmbetul), apoi se bosumflă; "Eu nu ştiu de nici o telegramă, nu eu am pus-o pe masă!" Sări cu ciudă spre masă şi o căută printre hârtii; cineva deschise brusc şi strigă ceva, (geamul fiind ridicat) câteva hârti zburară pe geam. Telegrama n-au mai găsit-o!
Să spun că a mai trecu o săptămână? Să scriu despre viaţa plictisitoare a acestui amărât om de afaceri lovit de faliment? Nu merită! Merită să pomenesc că un curier special i-a adus o telegramă, hăt, tocmai din Amsterdam. Omul nostru holbă ochii la uniforma curierului, de parcă îşi văzu moartea, semnă scurt pe notesul poştal şi luă telegrama. Dori să nu o deschidă, apoi râse singur, şi cu gesturi sigure tăie marginea cu o foarfecă, citi; "O să mori!", atunci scaunul alunecă, mocheta se strânse sub masă, se lovi cu capul de colţul unei biblioteci şi rămase ţeapăn!

miercuri, 10 martie 2010

Zboruri


“Pios, am fost întrebat cât stau şi n-am putut răspunde nimic.” …de atunci…

Se întâmplă ca trecutul să devină un periscop prin care prezentul vede în viitor.Un „furios” precum Orwell a scris că „cine controlează trecutul, controlează viitorul; cine controlează prezentul, controlează trecutul” de aceea iată-mă în poziţia unui impostor, care înţelegând trecutul în felul său, deturnează un viitor pe care alţii în acest prezent îl fabrică, îl croşetează şi prin asta ne strecoară acel vierme, flămând dealtfel, care ne va roade, dăruindu-ne nouă datoria lui distrugătoare, devenind mai apoi lacomi şi nimicitori, îngurgitând mesajul, cifrul lui prin care noi descuiaţi mai apoi, despuiaţi mai degrabă, ne vom rătăci în confuzia creată.

De aceea povestesc eu la rândul meu următoarele:

În acea dată nimeni nu mai ştie dacă era noapte sau zi, sau dacă are importanţă existenţa luminii?
Eu înclin să cred că era zi, o zi de decembrie cu mult soare, soare ce inunda calcarul muntelui, iar sub el stâncile păreau că zvâcnesc datorită firelor minerale ce le străbăteau asemenea arterelor organice.

De jos, de la poalele muntelui, ariegarda lui Ali Paşa privea cum cei mai curajoşi spahii se avântau pe stânci tot mai sus. Săreau comic şi din când în când se împiedecau, strigau şi o luau de la-nceput. Privi mai atent spre vârf şi văzu nişte mănuşi albe pe care vântul le flutura, de parcă o femeie le tot trăgea de pe degete şi mai apoi le arunca cu disperare în hăul de dedesuptul lor. Acrobatică mişcare, hipnotizantă în felul ei şi marele paşă rămăsese câteva clipe dezorientat, lipsit de logică; de apărare.Mai apoi veni cântecul, sau sunetul pe care stâncile îl reflectau modificându-l, dar nu era un bocet, ci un imn, o slavă arcuită ce-şi rotea frecvenţa neîncetat.
Mănuşile mici, albe, au început să se-nvârtă; cuprinse de viteză, fâlfâiau. Deasupra lor batiste mari, acopereau vederea. Repede se uniră, cuprinse de-o zbatere începuseră o rotire, ca într-un dans sacru antic. Discul atinse stâncile şi în rotirea lui se dezmembră, aruncând mototoalele albe spre colţurile stâncoase ale prăpastiei.
Ghemotoacele se rostogoliră, şi odată ce se opreau se înroşeau îndată.

Îngroziţi, turcii se retraseră mai jos, de teamă să nu fie zdrobiţi de trupurile umane. După un timp s-au reîntors; cineva a dat mult mai târziu cifrele sacrificiului colectiv.
...
În mijlocul ruinelor milenare de la Kassopi, de unde se vede cel mai bine monumentul, există o placă aproape orizontală, aşezată pe un stativ. În limba greacă şi engleză este descris evenimentul.
"în decembrie 1803, după o îndelungată rezistenţă, munteni din regiunea Souli se retrag din calea unei armate turceşti... o parte ajung în Parga, şi mai departe în Corfu.
...
Spre înălţimile Zalongo se îndreaptă 6 bărbaţi şi 22 de femei împreună cu copiii lor. De acolo pentru a nu cădea în mâinile turcilor, îşi aruncă copiii în hău, mai departe şi ele. Legenda spune că ele au cântat şi au dansat în timpul căderii..."

Statuarul grup al femeilor dansând spre hău a fost creat în 1954 de sculptorul Georgios Zoggolopoulos şi reaminteşte de sacrificiul femeilor din Souli.

La Zalongo se ajunge pe drumul naţional ce străbate litoralul mării Ionice. La aproape jumătatea distanţei între Parga şi Preveza, este localitatea Riza, de acolo cotiţi, indiferent de unde veniţi, numai să fie spre continent, căci altfel ajungeţi pe plajă. De obicei sunt indicatoare bilingve, unde a doua limbă este în caractere latine; mergeţi spre Myrsini, spre Kassopi şi ajungeţi… iar despre Kassopi vom povesti altădată...

photo
http://en.wikipedia.org/wiki/File:The_Souliot_Women_1827.jpg

marți, 9 martie 2010

Mit

În ultimă instanţă, zeul în intangibilitatea sa atinge plăpând pământul.

Pământul ca o formă de exprimare pentru el, o supă organică zvâcnind de unicelulare care căutau veşnic un punct de agăţare.
Zeul fu surprins, străpuns şi infectat. Trimise armate întregi pentru deodorizarea minusculului tentacul.
În lăcomia sa de sacralitate, zeul fu infestat! În întâmpinare au sosit bacterii performante ce puteau înghiţii milioane de nuclee, apăreau ca ruguri ce se rostogoleau îmbulzite de-o foamete războinică, cotropeau noul teritoriu. În faţa lor trecură viruşi ce despicau membrane, lăsând vidul în urma lor.
Supa era groasă şi efortul devenea subtil; nu puteai să cucereşti ceea ce te cucerea!
Planeta primi ca un meteorit trupul zeului şi unda de şoc transmise mai departe evenimentul; ca o felicitare: "de azi devenim pluricelulare!".
Într-o clipă în care mesajul conta, zeul prin materia sa; dealtfel simplă, gelatinoasă şi plină de mucus a transmis canibalilor o simplă "agrafă" prin care ei au devenit mai mulţi într-unul singur. Colonizarea deveni mult mai simplă şi de fapt băştinaşii nu aveau nevoie de trăirile pline de angoase a unei "conştiinţe googleniene universale".
Ce să-i faci, peste milioane de ani le-au avut la rândul lor pe ale lor.

Aşa s-a născut omenirea.

luni, 8 martie 2010

Una dintre Mame


De Ziua Mamei,
vă prezentăm
una dintre Mame

Femeile şi Bărbaţii

La un moment dat călătorul imaginar despică clipa din care privea înainte, se întoarse spre stânga şi peste umăr observă uşa care se deschise, încet, fără zgomot. Acolo scriitorul la o măsuţă, în faţa unei ferestre, scria pe lumina ce inunda foaia; umbra stiloului aplecat desena o curbă întortocheată şi nesfârşită. Privi mai aproape, căci putea să facă asta, şi citi semnele care deja se înălţaseră şi în zborul lor scurt deveniră prizonierele hârtiei:

"Din adâncurile timpurilor - pe când pavajul acesta era iarbă, pe când era mlaştină, în vremea colţilor şi a mamuţilor, în vremea răsăriturilor mute - femeia aceea ponosită (căci făptura purta fustă) cu mâna dreaptă întinsă, cu cea stângă înfiptă-n şold, stătea şi cânta un cântec de iubire - iubirea care durase un milion de ani, cânta ea, iubirea care biruie tot, şi acum milioane de ani iubitul ei, mort acuma de veacuri, se plimbase, aşa fredona ea, se plimbase cu ea în luna mai; dar veacurile au trecut, lungi ca zilele verii şi scânteind, aşa îşi amintea, numai de astre roşii, şi el se duse; secera enormă a morţii pustiise dealurile acelea uriaşe şi când, în sfârşit, şi-a aşezat şi ea capul, capul ei cărunt şi străvechi, pe pământul care acuma nu mai era decât o zgură de gheaţă, i-a implorat pe zei să aşeze lângă ea un mănunchi de buruieni purpurii, acolo, pe înaltul podiş al morţii sale, mângâiat de ultimele raze ale ultimului soare; pentru că atunci feeria universului se va fi isprăvit." a.)

"Acesta este scriitorul !" îşi zise el şi uimit că timpul poate trece şi în felul acesta, se întoarse spre dreapta; prin clipa despicată privi o fereastră mare. Fereastra era ţintuită de un zid şi zidul închidea o cameră. În fundul camerei, pe un pat răvăşit, într-un carnet poetul scria şi el. Poetul era frumos şi în prima clipă avu senzaţia că este o tânără, şi citi peste cameră şi peste pat literele scrise cu capul în jos, căci putea să facă asta.

"Mişcarea şerpuită pe malul râpos a căderilor fluviului,
Prăpastia la etambou,
Repeziciunea rampei,
Enorma trecere a curentului
Îi mână prin luminile nemaipomenite
Şi prin noutatea chimică
Pe călătorii înconjuraţi de trombele văii
Şi ale stromului.

Sunt cuceritorii lumii
Căutând propria bogaţie chimică;
Sportul şi confortul călătoresc cu ei;
Ei aduc educaţia
Raselor, claselor şi animalelor pe Nava aceasta.
Răgaz şi vertij
În diluviana lumină,
În serile cumplite de studiu.

Căci din conversaţia printre-aparate-sânge, flori, foc, giuvaere-,
Din socotelile agitate la bordul acesta fugar,
- Vezi rostogolindu-se ca un dig dincolo de motricea cale hidraulică,
Monstruos, luminându-se fără sfârşit - stocul lor de studii;
Ei izgoniţi în extazul armonic
Şi în eroismul descoperirii.
În accidentele atmosferice dintre cele mai neaşteptate
Un cuplu de tineri se retrage în arcă.
- E oare străvechea sălbăticie iertată?
Şi cântă şi-n post se aşază." b.)

Pentru această clipă petrecută, călătorul imaginar mulţumii umanităţii; mulţumii femeii, căci femeie era scriitorul, mulţumii şi poetului care era bărbat, apoi se topi în timp pentru a nu deranja nimic.

_____________________________________

a.) Virginia Woolf, Doamna Dalloway, Ed. Rao, 2008, pag.80-81.
b.) Arthur Rimbaud, Iluminaţiile, Ed. Paralela 45, 2008, pag.117.

duminică, 7 martie 2010

Moscova. În drum spre Gara Kursk




"Toţi spun: Kremlinul, Kremlinul. Pe toţi i-am auzit vorbind despre el, dar eu nu l-am văzut niciodată. De-atâtea ori (de-o mie de ori), beat sau mahmur, am străbătut Moscova de la nord la sud, de la vest la est, de la un capăt la altul şi la nimereală – şi niciodată n-am văzut Kremlinul."

Moscova-Petuşki de Benedikt Erofeev, Ed.Cartier, Chişinău 2004, Pag. 6 sus.

sâmbătă, 6 martie 2010

a apărea, a ivi, a naşte

Momentele când apari sunt lipsite de interes.
Poţi să apari pentru că eşti aşteptat; pentru că este ora promisă; pentru că absenţa ta este remarcată şi lumea te caută, poţi. În această apariţie, surpriza lipseşte, sau dacă ea se lasă aşteptată, dispare. Surpriza dispare pentru că totul este latent, plicticos şi apariţia ta dizolvă minimul de întrebări.

Apoi viaţa îşi regăseşte cursul, apariţia ta devine aparentă. Poţi să dispari din nou şi cu fiecare apariţie, puţin din tine dispare. Când dispari definitiv - lucru uneori aşteptat - provoci de fapt o ultimă apariţie, un flash, pe care nimeni nu îl ştie sau îl bănuie şi în definitiv acest lucru minor nu mai suscită curiozitatea de altă dată. Persoanele în cauză; cele ce aşteaptă, au dispărut şi ele poate.

Cu momentul ivirii este altceva, apariţia ta devine o creaţie; se munceşte pentru o ivire. În cazul ivirii se poate vorbi de imagine, ceea ce nu mai este relativ sau temporal. Dacă pe apariţie ne putem baza câteva secunde, până când ea dispare; ivirea poate ţine minute. Ivirea naşte întrebări, caută răspunsuri; surpriza este la ea acasă, chiar dacă uneori ivirea duce la neplăceri, la o lipsă de comunicare, la imobilitatea partenerilor. Latura bolnavă a ivirii este ceea ce subconştientul doreşte să ştie, aici se lucrează cel mai mult la momentul acesteia, eul devine actor, joacă. Manifestări de gelozie, de pesimism, de mizantropie aduc ivirii latura cea mai dinamică. Totuşi lipsa plictiselii şi dorinţa de-a mai juca în teatrul vieţii încă o dată şi încă o dată o remarcabilă ivire nu reuşeşc totuşi să stăvilească dezgustul şi oroarea din partea celorlalţi din cauza acestui abuz.

Ivirea nu este o apariţie cu care să te joci, ea face ca dispariţia să fie înlocuită de amintire şi tocmai celebrarea la nesfârşit a unei amintiri induce dispariţia ei şi o transportă în această realitate nepăsătoare şi amnezică.

Forma cea mai înaltă de extaz este de a te naşte.
Biologic reuşeşti o singură dată, dar în societate, în faţa prietenilor mai poţi cel puţin de două ori. Dacă repeţi aiurea, cazi în desuetudine şi măcar poate o naştere are să se transforme în ivire.

Complexul de inferioritate pe care îl arunci tuturor este asemeni unui gaz de luptă, pentru o clipă eşti un sconcs şi mai apoi, repede devii cea mai drăguţă vulpiţă. Este de datoria lumii să vadă schimbarea, paralizarea ei durează o clipă şi merită să profiţi de aceasta. În familie a te naşte nu aduce cu o renaştere. Acum născut, eşti perceput ca un membru nou, fără trecutul obositor al celuilalt. La rândul ei societatea apreciază schimbarea, transformarea, noul. Totul revine mai apoi eu-lui; poate el să reziste acestei noi naşteri? poate trăi lupul în blana de miel?

http://www.youtube.com/watch?v=SaXIJNtBO7s

vineri, 5 martie 2010

Nekromantion


Există un loc în lume unde, prin istoria sa, timpul se contractă.
Există un loc pe lume, în care omul se regăseşte, dar nu renăscut, ci îngropat şi ascuns. O clipă, nebănuită de conştientul său, el se află în pântecele mamei pământ, a Gheii; Gaia pe care o ştim cu toţii, soţia lui Uranus, mama lui Cronos, "mama timpului"...
Locul acesta se numeşte Nekromantion. De aici poţi să te strecori în lumea subpământeană, acolo unde te vei întâlni cu cei dispăruţi.
Merită să pomenim măcar de Orfeu, cel care domesticea fiarele pădurilor cu harfa sa. Orice sunet pe care acesta îl provoca dăruia mediului un plus de fericire. Ori tocmai acest ideal de fericire se sparge odată cu pierderea iubitei lui; Euridice.
Zeii sunt şocaţi, lumea se ofileşte, cântul dispare. Mai târziu s-a povestit că Zeus, marele olimpian ar fi fost înduplecat să facă ceea ce niciodată n-ar fi crezut; să aducă pe cineva de pe tărâmul morţilor înapoi, în lumea vie, reală şi caldă. L-a chemat pe Hermes, crainicul şi mesagerul zeilor, să-l conducă pe Orfeu în Infern şi oare pe unde, pe ce cale...
Oamenii ştiau unde, acolo se duceau măcar să-l audă pe cel de dincolo şi chiar dacă nu-l vedeau, iluzia unei auzenii era îndeajuns pentru a-l marca pe cel viu că sacrificiile şi slujbele pe care le-a făcut şi-au avut rolul lor binefăcător; auspiciile sunt de bun augur, vor spune mai târziu romanii.
De aici, de la Nekromantion a pătruns Orfeu în Infern însoţit de Hermes şi-au găsit-o pe Euridice. Hermes i-ar fi zis lui Orfeu; acum nu te uita la ea, întoarce-te, numai afară vei putea, aşa cum stai acum nu-i bine; o vei pierde pentru totdeauna.
Orfeu l-a crezut şi a mers în faţă, spre ieşire, gândindu-se numai la frumoasa sa Euridice. Iar spre ieşire, cade în dizgraţie, preacurios se-ntoarce şi o pierde, vroia doar să o vadă încă o dată, aşa preafrumoasă cum el o ştia.
Astăzi, Nekromantionul se poate vizita, el se află în regiunea Epir, prefectura Preveza.
Pe autostrada ce vine de la Thesalonik, la aproape 40 de km spre Atena există o bifurcaţie, care în stânga o ia spre Ioanina, prin Veria. O autostradă modernă ce trece prin munţii Pindului şi urcă până la aproape 2000 de metrii, printr-o puzderie de tunele, traversează Grecia de la est la vest. Lăsăm Ioanina în dreapta şi mergem în continuare spre Igoumenitsa, portul de legătură cu insula Corfu. Aici autostrada se termină şi ţinea stânga spre Parga, un minunat port turistic la marea Ionică. Putem să nu intrăm în orăşelul-port şi tot spre stânga o luăm spre Preveza, un alt oraş la Marea Ionică, locul unde se află Actium. Loc cu o altă istorie şi cu o altă dragoste.
Spre Preveza este un drum naţional de coastă, un drum mărginit de chiparoşi de o parte şi de marea în cealaltă, dacă prindeţi apusul de soare merită să nu opriţi; există o contagiune locală de melancolie, prea periculoasă pentru optimismul vacanţei.
În localitatea Mesopotamo, există o benzinărie şi un service auto, de aici la trei km în stânga ajungeţi la Nekromantion. Undeva înainte parcaţi şi drumul se poate face numai pe jos, oricum peisajul este superb şi merită o dezmorţire după un drum cu maşina.
În cadrul sitului se coboară pe o scară metalică abruptă şi se pătrunde în ceea ce se poate numi anticamera în drumul spre Infern. Există o crăpătură adâncă în stâncă, astăzi astupată, de acolo se pare că aburi narcotizanţi induceau o stare semiconştientă vizitatorului, care era luat printr-un sistem de scripeţi, ce-i trezea o angoasă a unei reîntoarceri, a unei revederi. Căldura locului, care se simte şi azi, făcea vizita neplăcută, dar mulţumitoare pentru cel care plătind excursia, era în final şi foarte mulţumit. Glasurile pe care le auzea, corurile şi loviturile saboţilor pe podiumul de lemn făceau parte dintr-un rechizitoriu amplu. Astăzi lucrurile se rezumă la jocul de tarod şi la o cafea cu rom.Într-un sincretism religios, deasupra acestei încăperi subpământene se află o mică biserică ortodoxă, care nu mai funcţionează, dar care păstrează în interior toate obiectele de cult ale unei creştinism timpuriu. Merită şi aceasta vizitată.
Mai departe este delta Acheronului, râul ce provine din adâncurile Infernului...

______________________________________
Prima fotografia reprezintă laterala biserici ortodoxe construite pe Nekromantion, mai jos se vede toată valea pe care a săpat-o Acheronului în drumul lui sinuos spre mare.

A doua, este încăperea cu pricina...

joi, 4 martie 2010

Grecia lui Gabriel Garcia Marques


Fără a avea nici o viziune Gabriel Garcia Marques descria evenimentul ineluctabil prin care o ţară cocoşată de datorii îşi scotea la mezat teritoriul. În romanul Toamna Patriarhului, marele scriitor nu se abţine deloc în a pune în gura ambasadorilor marilor puteri, toate fantasmele visate de bancheri: generalul "trimise un mesaj provocator bătrînului ambasador Roxbury să vadă dacă nu găseau vreo soluţie salvatoare la masa de domino, dar ambasadorul îi răspunse cu aceleaşi cuvinte ca ale lui lăsaţi-vă de prostii, excelenţă, ţara asta nu face nici cît o ceapă degerată, cu excepţia mării, bineînţeles, care era diafană şi bogată şi-ar fi fost de-ajuns să faci focul dedesubtul ei ca să găteşti în propriu-i crater nemărginita ciorbă de creveţi a universului, aşa că gîndiţi-vă, excelenţă, v-o acceptăm ca acont la dobînzile datoriei veşnic amînate pe care n-o vor achita nici o sută de generaţii de bărbaţi de vază la fel de zeloşi ca excelenţa voastră".

De ce se-ntâmpla asta?
Pentru că o ţară oricât de mică ar fi ea, merită cu prisosinţă o datorie. O datorie pe care nu o va plăti veci pururi şi orice zvon cu privire la aceasta va duce în final la creşterea dobânzilor şi a celorlalte speze legate de aceasta.

"...noul ambasador Fischer care mi-a propus să recunosc izbucnirea unei epidemii de friguri galbene pentru a justifica debarcarea infanteriei marine conform tratatului de asistenţă reciprocă pe tot timpul cît va fi nevoie spre a insufla un nou elan patriei muribunde."

Acum în contemporan, parcă sună cunoscut cuvântul "molimă", dar nu în felul aceasta arhaic ci mai degrabă: epidemie sau chiar pandemie.

"pe cînd o misiune sanitară solicitată de urgenţă guvernului său de către ambasadorul Mitchell era menită să-i protejeze de molimă pe cei care locuiau în palat, luau de pe jos probe de rahat de la copiii născuţi la şapte luni pentru a-l analiza la microscop, puneau pastile dezinfectante în hîrdaie, le dădeau cobailor din laboratoarele lor de cerce­tare să mănînce gîngănii..."

Toate acestea, fantasme de altfel, au reflectarea lor în prezent. Ne duc într-o mitologie asemănătoarei celei greceşti, acolo unde imobilitatea şi lipsa de prezenţă apleacă orice spirit.
Grecia trăieşte astăzi, o lecţie învăţată în trecut, numai că de data aceasta este cuprinsă de imobilitate. Grecia nu mai luptă pentru independenţă, duşmanul ei spiritual nu mai este islamul, ci banul. Dacă în ultimul război mondial Grecia a surclasat chiar Franţa prin eroismul cu care s-a opus invaziei (iniţial a celei italiene), şi poate numai vecinul de la nord, Sârbia a întrecut-o în rezistenţa eroică împotriva Germaniei hitleriste. Vecin care peste la nici cinzeci de ani după război, a fost realmente despicat într-o politică ce ţinea de doctrină şi de orientare religioasă.

Astăzi într-un articol din Reuter băieţii grei ai politici germane îşi exprimă dorinţa de-a scoate Grecia la mezat, cam repede şi cam împotriva tratatului de aderare, prin asta un nou Anschluss se poate ridica la orizont. Nu inventat de mine, Anschluss modern se numeşte bailout, el se poate aplica şi altor ţări, nu numai Austriei.
Frank Schaeffler, pomenit în articolul agenţiei Reuters este un liber cugetător, poate din cauza bunicilor ce visau la Walhalla. Dar nepotul lor, ajuns un tip tare în Partidul Liber Democrat, şi-ar alege un loc mai calduros, căci toată pensia din Germania ştie că nu are ce căuta în Mările Nordului, iar în marile păduri teutoburgice găseşti numai tancuri NATO şi de la Kiel şi Hamburg bate un vânt de rugină.
"Sell your islands, you bankrupt Greeks! And sell the Acropolis too!" ţipă politicianul în lipsa tribunei şi a unui Nürnberger.

Greci feriţi-vă, vin perşii!

_______________________________________________
Extrase din Toamna Patriarhului de Gabriel Garcia Marques, Ed. Rao, oct.1996, pag.253

miercuri, 3 martie 2010

Arthur Rimbaud


Iluminaţiile - Copilărie III


În pădure există o pasăre, iar cântecul ei te face să te opreşti şi să roşeşti.
Există un orologiu care nu bate.
Există o groapă cu cuib de albe jivine.
Există o catedrală care coboară şi un lac care urcă.
Există o trăsurică părăsită-n crâng sau care coboară cărarea în goană, împodobită cu panglici.
Există o trupă de mici comedianţi în costume, zăriţi pe drumul de sub poala pădurii.
Există, în sfârşit, cineva care te alungă atunci când ţi-e foame şi sete.


din volumul Iluminaţiile, de Arthur Rimbaud, Ed. Paralela 45, 2008, pag.13

marți, 2 martie 2010

Prezentul prezent în amintire


Privind la bărbatul din faţa mea, mi-am adus aminte de ce-mi spunea mama. De cât de imatură sunt având în vedere că nu aveam niciun prieten şi asta am auzit-o prima oară acum zece ani, dar am reauzit-o şi anul trecut.

Chiar dacă mi-am terminat facultatea şi chiar dacă m-am mutat în capitală de cîţiva ani, mama nu a încetat să-mi pomenească lucrul acesta; că nu am familie, că nu am un bărbat...

Dacă niciodată nu am crezut în ce spunea mama, acum însă revăzându-l pe acest bărbat plimbându-se prin faţa biroului meu, surprinzându-i mişcările prin geamul transparent mi-am recunoscut faptul că mă îndrăgostisem.
Venea săptămânal şi curăţa toată aparatura de birou, înlocuia tonerele, repara sertarele imprimantelor şi de fiecare dată mă surprindeam urmărindu-l. Dacă nu ştiam de ce, acum ştiu.
Am întrebat cum îl cheamă, dar numele lui nu-mi spunea nimic. Lucra de câţiva ani într-un contract individual cu banca şi directorul îi reînnoise anual contractul, în ciuda protestelor celor tineri. Căci aşa cum aflasem, bărbatul acesta se îndrepta spre cincizeci de ani, dar încă se pricepea destul de bine la ce făcea făcând o concurenţă dramatică multor firme din acest domeniu. Dar nu asta era cel mai interesant, iar faptul că deveneam descumpănită datorită sentimentelor ce mă răvăşeau nu mă alerta, ceea ce m-a izbit a fost amintirea tatei.

Pierderea tatălui la vârsta pubertăţii mi-a creat o stare glacială, rigidă cu ceilalţi băieţi şi mai târziu cu toţi bărbaţii.

Dragostea cu care m-a înconjurat tatăl meu, ca unică fiică, a fost probabil fatală prin dispariţia lui, întocmai ca un doliu neconsumat, aşa cum citisem în alte cărţi. Mi-am amintit prin asta de mişcările lui, de felul cum schimba lămpile din televizor în timp ce acesta era chiar conectat. O grijă stufoasă din partea lui atunci când făceam lecţiile, grijă ce acum se poate numi contemporan; pedagogie. Şi dacă memoria nu mă-nşeală acum revăd aceste mişcări la bărbatul care este la câţiva metri de mine, despărţiţi fiind de pereţii de sticlă prin care zgomotul abia trece.

Fără nici o îndoială că m-am îndrăgostit, căci dintr-o dată mi s-a făcut atât de dor de tatăl meu.

luni, 1 martie 2010

1984

Ştii unde te afli, Winston?
Nu ştiu.
Pot bănui. La Ministerul Iubirii.
Ştii de când te afli aici?
Nu.
Săptămâni? Luni?
Ştii de ce eşti aici?
Să-ţi spun eu de ce te-am adus aici?
Să te vindecăm.
Să te facem sănătos.
Asta era 40.
Poţi să vezi că numerele de pe acest disc merg până la 100.
Te rog să-ţi aminteşti asta în timpul conversaţiei noastre.
Stă în puterea mea să-ţi produc durere în orice moment...
Şi la orice nivel doresc.
Ştii foarte binecare este problema cu tine, Winston.
Ai ştiut de ani, deşi te-ai împotrivit cunoaşterii.
Eşti tulburat mintal.
Suferi de pierderea memoriei.
Nu ai încercat niciodată să te vindeci singur de asta, pentru că nu ai vrut.
Nu era decât un mic efort de voinţă, pe care nu erai gata să-l faci.




De fapt, aici, în acest dialog este spiritul uman în cea mai mare stare de incandescenţă.
Zeul îi arată omului lumea, frumoasă şi verde; apoi vin întrebările:
- Ştii de ce eşti aici? În niciun caz pentru iubire, ci pentru chin, căci viaţa în sine cam acolo te duce...
Ce nu învaţă omul de la zeu? Obedienţa acestuia în cunoaştere şi...
Ce a învăţat repede de la zeu? Să producă rău la toate nivelurile...

Pentru pervetire îţi trebuie foarte puţin şi totuşi cei care nu o fac sunt pedepsiţi groaznic.
De la primii eroi, ca Ghilgameş, Ulise, Socrate, până la Galileo, Giordano Bruno... secolul trecut Marin Luther King... şi lista este deschisă, căci ce puţin le trebuia ca noi să nu fi auzit de ei.