marți, 30 noiembrie 2010

Hamada



Dansară aşa, cu pântecele înainte, 
părând că se caută şi se fugăresc.
Burta tinerei se ondula ca o mare întărită,
tot aşa cum, odinioară,
spuma mediteraneană se condensase 
pentru a zămisli neprihănitul pântece al Afroditei.

Guillaume Apollinaire, Amorurile unui prinţ


     Arhitectul privi platoul plin cu pietre colţuroase; forme geometrice pline ce aşteaptă mişcarea.
     De dimineaţa devreme, de când ieşi din cort, arhitectul privea pietrele şi aştepta răsăritul. Cineva din partea locului îi dezvăluise secretul acestui ţinut, acela că pietrele, timp de câteva minute, după răsăritul soarelui, se vor mişca. Acum, aceste pietre de mărimea cartofilor bine crescuţi, aşteptau laolată cu el în hamada sahariană.
    Acest deşert de arocamente s-ar fi numit hamada, dar aici totuşi era vorba de altceva, de o vrajă pe care natura o repeta perpetuu, fără ca nimeni să ştie: soarele mişca pietrele.
    Arhitectul trase bidonul de apă mai aproape şi servi mici înghiţituri din acesta, dat peste capul său.

     Un zgomot amplifică parcă gâlgâitul său, când el cu ochii în cer, fără să vadă orizontul simţi cum răsare soarele. Atunci în câteva clipe zgomotul se multiplică şi într-adevăr se mişcau pietrele. Soarele ardea deja, şi ele – pietrele „săreau” ca broaştele.
     O clipă îşi aminti de ţara sa, de căpşuni, căci bunica lui sădea căpşuni. Broaştele şi melcii atacau căpşunele coapte. Puţine scăpau şi atunci căpşunele se sălbăticiseră; nemaifiind îngrijite, în schimb broaştele şi melcii dădeau semne de domesticire.
     În apropierea lui, o piatră chiar se mişcă şi el văzu asta cu ochii lui, ochi care într-o fotografie repetitivă înregistraseră întoarcerea. În această întoarcere ai fi crezut că un scarabeu ar fi încercat să: cel puţin să mişte o piatră de dimensiuni enorme pentru el. Pliciul, zgomotul alunecat, saltul broaştei ce dispare în iarba umedă să definească pentru el această realitate sonoră.
     Nu una, nici zece, ci mii şi mii de pietre de pe acest platou înălţat pe o coastă vecină cu marea, au început să se mişte. Zgomotul lor, ca picăturile din tavanul unei peşteri, când afară plouă torenţial de câteva ore; un ţambal hectaric, la care zeii cântă bând nectar, îl făcu pe tânărul arhitect să uite totul; originea sa mamiferică şi planeta sa originară. Dar totul dură câteva minute, ţambalul cosmic, precum am scris, încetă brusc. Soarele îşi centră mai puternic căldura prin lumina sa şi opri deodată pietrele. Ai fi zis că Ra îşi pregătea acum coborârea şi de ce nu putea fi aşa? când temperatura creştea exponenţial.
     Mut şi surd, rupt de lumea asta, smuls din toate principiile, din toate simţurile, arhitectul rămase cu bidonul în mână, aşezat pe genunchi, având apă care părea să fiarbă, în celula ei de aluminiu.
     Privi spre mare şi parcă valurile şi ele, înteţite de lumină, se ridicau din ce în ce mai tare, nu suficient pentru a le simţi alunecare lichidă sau acvatică, dar destul pentru a înţelege.
    Mai bău o înghiţitură de apă, care răscolită de căldură, nu-l învioră deloc; alergă în schimb spre sat.

     Satul se afla spre continent, în nordul acestuia, privea de pe o colină joasă un patrulater şi un cerc: două golfuri făcute de mâna omului, urme străvechi ai uneia din cele mai frumoase cetăţi antice: Cartagina.
Şiraguri lungi de pietre marcau drumul, drum care cobora acum de pe faleză şi care ocolea puţin spre dreapta golfurile, acele porturi ale anticei imperiale capitale. Cel pătrat, find cel civil, comercial, iar cel rotund, cu o îngrămăditură de pietre în mijlocul său, insula comandamentului naval, amiralitatea cum am spune astăzi, fiind cel militar.
    Casele albe, cu acoperişuri semisferice, apărură în calea lui la nici un sfert de oră în fuga calului. Arhitectul se oprise la una din aceste case, la a doua sau la a treia, pe stânga, spre golfuri. Intră bătând la uşă şi turbanul albastru ce se ridică de pe banca de unde privea răsăritul, avea un zâmbet politicos sub el.
     - Spune-mi, că nu pot să trăiesc, spune-mi, dacă ele se mişcă spre sud, ar fi trebuit ca toate să dispară în sute, în mii de ani şi totuşi ele sunt aici, chiar şi la marginea prăpastiei.
Figura putea fi a unui calif, a unui muftiu; turbanul, parcă prea mare, acoperea prin umbra sa ochii şi gura mişcă doar două cuvinte.
     - Ai răbdare.
     - Am, sunt tânăr, sunt viu!
Un deget îi arătă soarele, apoi îl pofti să ia loc cu toată mâna.

    La o bătaie din palme, zgomot iute ce amestecă întrebările pline de uimire cu cele ale limpăitului paşilor ce veneau din casă, două cupe de porţelan, pline cu şerbet, de culoarea stâncilor munţilor Atlas, puse pe o tavă de argint, dusă de o femeie ai căror ochi ineluctabili priveau peste ele, se aşezaseră pe o măsuţă; învizibilă de la intrare din cauza soarelui ce răsărea.
     Năframa semitransparentă ce acoperea chipul femeii, reuşea să-i păcălească vârsta, în schimb corpul, mişcarea simplă a coapselor îi dezvăluia tânărului arhitect, natura virgină a acesteia.
     Setea fu acoperită de dulce, doar pentru o clipă, apoi urmară, în acelaşi ritual două pahare umbrite de o carafă cu suc de trandafir, carafă transparentă în care mâna celei ce serveşte părea nevăzută.

     - Spune-mi, ai dezlegat misterul pietrelor...?
     - Da, spuse tânărul după o înghiţitură lacomă de suc.
     - Ştiu, continuă el, apa pe care curentul mareic din timpul nopţii o depune pe pietrele hidrofobe le face pe acestea, prin greutatea suplimentară primită, să se mişte începând de atunci, dar zgomotul este greu audibil din cauza umezelii, mişcarea acestora este o alunecare, ca aceea a îndrăgostiţiilor în transpiraţia voluptăţii.

    - Mai departe, întrerupse gazda avântul erotic al tânărului şi privi soarele ce devenea obositor, întinse mâna spre cupa cu şerbet şi doar o mută de la locul ei, spre umbră.
    - Când soarele răsare de peste promotoriu face prin căldura sa bruscă ca apa să se evapore din roca poroasă, prin asta intervine din nou un dezechilibru şi ea se mută din nou. Stând de atâtea zile acolo am calculat o probabilitate care arată că pietrele migrează totuşi spre sud, o parte rămân să pâlpâie, oricum am observat migraţia.
    - Te rog, ia şi şerbetul meu, în fuga discursului tău, l-ai terminat fără să-l guşti măcar.

    Tânărul nu refuză, adevărat că buzele-i deveniseră lipicioase, dar gustă acum prelung din paharul roz; tocmi gustul prin gură, acesta prinse din cel de şerbet şi se răsturnă în amar. Ameţi o clipă.
    Gazda privi din umbra turbanului pe cel din faţa sa, privi cu ochii ce erau ca două perle ce vieţuiau în stâncile golfurilor, perle mate, indescriptibile, nemaivăzute, oarbe.
    Într-o clipă, de poftă poate, de ameţeală sigur, tânărul îşi muşcă limba şi ca să-şi ascundă durerea , tuşi, îşi reglă vocea, se intimidă. Când îşi dădu seama de greşeală era prea târziu. Lipsa sa de politeţe era mai puternică, mai atavică, mai personală decât toate cele spuse şi descoperise, dorea cu tot dinadinsul să intre în locul acela.
    În spatele unei ferestre ce nu primea lumină niciodată, cineva îl privi cum pleacă.

    La cort, sus pe faleză, în căldura nemiloasă a soarelui de amiază, nu se putea odihni. După ce păzise toată noaptea pietrele se simţea mai mult slăbit decât adormit. Transpirase, orice tehnologie cedează la peste 50 de grade, se afla într-o seră, de aceea după un timp coborâse panta aceea minusculă, ascunsă-n ierburi ţepoase, spre mare, acea mare internă.
    Două stânci despărţeau marea pentru o mică plajă, spre care coborârea abruptă o făcea nevăzută de sus, ascunsă. Jos pe câteva arii de nisip se putea sta privind limpezimea mării şi apropierea valurilor. În stânga şi în dreapta, porneau poteci suple ce le escalada tot timpul în termeni precişi de echilibristică şi curaj. Se întinse şi adormi, probabil şi visă. Când deschise ochii în faţa lui la câţiva zeci de metrii o tânără înota spre el. Ochii şi fruntea ce ieşeau din linia ce definea suprafaţa mării, i-au răspuns identităţii căutate în mintea lui. Înota imitând acea mişcare a pietrei, ce responsabilă pentru echilibrul ei, încă nu şi-l putea desăvârşi până când toată apa nu–i părăsea corpul. Ba venea, ba se depărta, şi doar acei ochi albaştrii deasupra mării ce devenise acum tăcută şi moale ca un cearceaf aşezat pe pat în timpul zilei, existau.
     Când el intră în mare, ea veni la el. Mâna lui căută trupul ei submarin şi întâlni curbe pe care doar statuile antice le au, curbe care în depăşirea liniei drepte, fug, ne ocolesc de fapt, căci noi le mângâiem tangenţial; absurdă logică, practică perpetuă.
    O îmbrăţişă şi dintr-o dată sexul ei zvâcni în apa mării asemeni prădătorului marin ce cască gura înainte de a prinde.
    Ideea că în apă, înotând,  poţi face aşa ceva este falsă, nu suntem pregătiţi pentru asta, acvatici am fost acum sute şi sute de mii de ani.
    Pe plajă totul se desăvârşi în cunoaştere, în ceea ce înainte de a ucide trebuie salvat ca imagine, ca fotografie, ca ceva static într-un timp amorţit.
Tânara i-a mângâiat piciorul paharului, a acelui pahar plin cu suc de trandafir. Dădu de linia ce se deschide greu şi care mai păstra gustul marin, el excitat la limită, cedă, şi lăsă albul acelei băuturi transparente ce devine brusc albă, a acelui ouzo amestecat cu gheaţă pe care el îl băuse la Atena pe o terasă privind de jos Acropole.

photo
http://www.jordanartisttours.com/9daystrekking.htm

luni, 29 noiembrie 2010

Great villa! George Sebastian

Există stări şi scări de opulenţă. Noi, românii am uitat asta şi dorind să recuperăm jumătate de secol în câţiva ani devenim ridicoli. Devenim mici în "gipurile" noastre mari, pitici în bisericile de cartier din beton şi minusculi în oraşele noastre prost construite, fără gust, cu clădiri din sticlă.

Ca să ştim ce este opulenţa, trebuie să vedem ce-au făcut alţii înaintea noastră, pentru asta Villa Sebastian este un exemplu.

The famous architect Frank Lloyd Wright has allegedly said that the villa of George Sebastian from the 1920's was the most beautiful house he knew of.
Today it is a cultural centre, and open for visitors. Most noted are the arcaded swimming pool and the baptistry-like bath which could seat 4 persons.



     This 1920s villa, built by a Romanian millionaire who surrounded his fantasy home with huge expanse of white marble and arches, was once proclaimed by Frank Lloyd Wright as the most beautiful house he had ever seen. Sebastian entertained distinguished guests that included Hemingway, Scott Fitzgerald, Paul Klee, Winston Churchill and King George VI in this villa. 

     No matter how powerful or famous his guests were , his bust which sits in the centre courtyard made sure that he was always the central figure in his home




     Sis à environ 3 km au sud du centre-ville d'Hammamet, le Centre Culturel International est en fait l'ancienne villa de George Sebastian. Le milliardaire roumain a participé à la conception et à l’érection de cette somptueuse villa au début des années vingt, en respectant l'architecture traditionnelle tunisienne. Artistes et intellectuels du monde s'y donnaient rendez-vous pour profiter de son décor exceptionnel. Le savoir-faire de George Sebastian contribua à élever Hammamet au rang de capitale du tourisme méditerranéen. C'est en 1962 que l'État tunisien rachète la villa et ses jardins (14 ha) afin de la convertir en centre culturel. Ce riche ornement d’ordre historique et architectural, entouré d'une végétation luxuriante, se dévoile comme un attrait touristique incontournable de la région

http://fr.canoe.ca/.../20051222-133539.html


     Ca să creezi trebuie să cunoşti, să ştii de unde să o apuci. Să faci o casă, o vilă, un palat, trebuie să ai gusturi, să fie educate acestea în urma unor îndelungi degustări; obezitatea în cultură duce la opulenţă, aşa este. Dovada este mai sus.

duminică, 28 noiembrie 2010

Japonia - o lume cu oameni de porţelan





Portret al artistei din tinereţe



« Attianus văzuse just:
aurul pur al respectului ar fi fost prea moale fără un anume aliaj de teamă. »

Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian

      Tocmai că în spatele oricărei priviri există o teamă; de-a nu fi deconspirată prin strălucirea ochilor, prin curba buzelor sau aplecarea bărbiei.

     Un zâmbet ascuns, ce poate fi ironic, dar nu este, nu este nici măcar surprindere; este curiozitatea, ceea ce o minte tânără doreşte să cunoască. Tânără puţin apatică din cauza formelor, a mesajelor cu care se înconjoară ea şi cei apropiaţi ei.
     Orice confuzie dăunează; mândria de a fi tânăr primează.

     Fără a exagera, văd o fiinţă optimistă, aplecată spre introspecţiune; poate că de acolo mai vine un val de aer rece care pentru o clipă mai îngheaţă acea privire: devenind astfel scânteietoare.

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

GENJI (元治)


De altfel niciodată nu vom reuşi să asimilăm realitatea... fotografiei!

Imaginea reprezintă o tânără ce-şi contemplă liniştea odihnei personale. Atât de mult o contemplă, încât pe podea rămân deschise cărţi, reviste, ziare...

De aici confuzia din titlul: Genji este altceva; Genji Monogatari este primul roman (novel) apărut şi scris, în Japonia, cam pe vremea când în Europa se inventau Cruciadele, scris de Murasaki Shikibu, o nobilă care a reuşit să-şi impună stilul şi dorinţa.


În imagine nu este nici Genji, nici una din personaje, şi nici autoarea.
 

În imagine este o păpuşă de porţelan pe care artistul a creat-o pe când îl pătrundea vidul.

vineri, 26 noiembrie 2010

Guillaume Apollinaire - proză

Les onze mille verges 
                                ou 
Les amour d'un hospodar,
Paris, 1907



citat


I

     Bucureştiul e un oraş frumos, în care Orientul şi Occidentul parcă se contopesc. Te afli încă în Europa, dacă ţii seama de poziţia sa geografică; dar eşti deja în Asia, dacă ai în vedere anumite moravuri ale locului, turcii din acel oraş, sârbii sau alte rase macedonene, din care poţi zări pe stradă specimene dintre cele mai pitoreşti. şi totuşi, ai de-a face cu o ţară latină; soldaţii romani, care colonizaseră cândva ţinutul, se gândiseră, desigur, tot timpul, numai la Roma, pe-atunci capitală a lumii şi-a tuturor lucrurilor frumoase. Nostalgia aceasta occidentală li s-a transmis şi urmaşilor lor: românii se gândesc necontenit la un oraş în care luxul e ceva firesc, iar viaşa o continuă veselie. Numai că Roma şi-a pierdut măreţia de altădată, regina cetăţilor şi-a cedat coroana Parisului, aşa că nu-i de mirare că, printr-un soi de atavism, gândul românilor se îndreaptă mereu spre Paris, care i-a luat Romei locul, atât de bine, în fruntea universului!

     Asemenea multor români, frumosul prinţ Vibescu se gândea şi el la Oraşul-Lumină, la Parisul în care femeile, toate femeile sunt pe cât de frumoase, tot pe-atât de darnice cu nurii lor. ...

[...]

IX

     Veni şi ziua execuţiei; prinţul Vibescu se împărtăşi, se griji, îşi făcu testamentul şi le scrisese părinţilor. Într-o zi, i se aduse în celulă o fetiţă de doisprezece ani. Prinţul se miră de această favoare şi, simţindu-se nesupravegheat, începu s-o pipăie.
     Fetiţa era încântătoare şi-i spuse, pe româneşte că era de felul ei din Bucureşti şi că fusese luată prizonieră de japonezi din ariegarda armatei ruse, unde părinţii ei făceau un fel de negoţ.
Prezenţa ei în "vizuina" prinţului se datora faptului că, la propunerea japonezilor, acceptase să fie deflorată de un român condamnat la moarte.
Mony [prenumele prinţului Vibescu n.n.] îi ridică fustele şi-i mozoli sexul ei mic şi rotunjit, pe care încă nu crescuse puful, apoi o pălmui uşor la fund, în timp ce fetiţa îl masturba cu buzele ei curate li cu degetele subţiri al mâinilor. După aceea, prinţul îşi vârî, vârful sculei între picioarele de copil ale micuţei românce, pe care la întâia încercare, nu izbuti s-o penetreze, deşi ea îl seconda din toate puterile, săltându-se în fund şi oferindu-i prinţului, spre sărutare, sânii mici şi rotunzi ca nişte mandarine. Pe el îl apucă atunci toate năbădăile şi falnicul său meştreleu o pătrunse, în sfârşit, pe fetiţă, stricându-i întocmirea ei de fată mare şi făcând să curgă, din trupul ei, sânge nevinovat.

     După asta, Mony se ridică şi, întrucât nu mai spera să i se facă dreptate, o strînse pe fetiţă de gît, după ce, mai întâi, îi scose ochii, în îngrozitoarele ei zbierete.
     Alarmaţi, soldaţii japonezi îl scoseră din celulă. Un herald îi citi sentinţa în curtea închisorii, care nu era altceva decât o veche pagodă chinezească de o minunată arhitectură.
     Sentinţa era scurtă: condamnatul urma să primească o lovitură de nuia de la fiecare dintre soldaţii ce alcătuiau armata japoneză cantonată în acel loc. Iar această armată se compunea din unsprezece mii de oameni.
     Şi, pe când heraldul citea, prinţul îşi rememora agitata lui viaţă. Femeile din Bucureşti, viceconsulul Serbiei, Parisul, crima din vagonul de dormit, micuţa japoneză de la Port-Arthur, toate i se perindară prin minte.
Dintre toate, un fapt anume căpătă contur. Îşi aduse aminte de bulevardul Malesherbes; Cuculine, într-o rochiţă primăvăratecă, se îndreptă spre Madeleine, ia el, Mony, îi spunea:

     - Dacă nu voi face amor de două zeci de ori la rând, unsprezece mii de fecioare sau unsprezece mii de nuiele să fie osânda mea.

Amor nu făcuse de douăzeci de ori la rând, aşa că venise ziua în care unsprezece mii de vergele aveau să-i fie pedeapsa.

___________________________________________

Guillaume Apollinaire, Amorurile unui prinţ, ed. Paralela 45, 2006,
pag.11 şi pag.115
traducerea Emil Paraschivoiu, prefaţă de Ov. S Crohmălniceanu

joi, 25 noiembrie 2010

Ulise răzbunătorul


Odiseea
Cîntul XXII
      Ulise-atunci se dezgoli de zdrenţe,
Sări pe pragu-nalt cu arc şi tolbă,
Turnă din tolbă-n faţă-i la picioare
Săgeţile-i şi tinerilor zise:
      „Acest necrîncen joc al nostru-i gata.
Acum căta-voi eu o altă ţintă,
La care nimeni n-a bătut, că poate
Voi izbuti, dacă mi-ajut-Apollon.”
      Aşa grăi şi aţinti săgeata
Spre Antinou. Acesta de pe masă
Lua mîndreţe de pocal de aur
Cu două toarte, dibuind cu mîna
Voind să bea. Nici nu-i trecu prin minte
Uciderea-i. Că cine putea oare
Să cugete că vrunul, cît de tare
În mijlocul mulţimii pe el singur
L-ar fi ajuns cu moarte-aşa de crudă?
Îl nimeri-n grumaz; săgeata-n carne-i
Trecu prin ceafa-i gingaşă, iar dînsul
Se răsturnă în lături şi pocalul
Din pumn i-alunecă, şiroi de sînge
Pe nări îl podidi, împinse masa
Departe cu picioarele izbind-o,
Bucatele pe jos se răvăşiră
Şi pîinea şi friptura se mînjiră.


Ulise îi omoară pe peţitori fără milă, în lipsa lui, aceştia – petrecând continuu în timpul în care el rătăcea departe şi bănuindu-l mort, i-au băut vinul, i-au mâncat caprele şi i-ai siluit servitoarele. Acum este vremea judecăţii, Ulise devine judecător şi are acest drept, oarecum divin, dacă prin perspectiva stăpânului casei, a ridicătorului de zid de apărare al familiei, el judecă şi împarte dreptatea în tot ceea ce este în împrejmuirea sa: cetatea sa.

Artistul care a creat gravura de mai sus se numeşte Gustav Benjamin Schwab. Echilibrul moral este aproape perfect; dacă împărţim desenul în două, partea stângă atârnă la fel cu cea dreaptă, momentul (braţul forţei x forţa) lui Ulise este egal cu a celor îngrămădiţi aproape de centru. Pentru cineva care nu ştie povestea, o clipă nu ar şti pe cine să declare învingător din această încăierare, privind mai bine n-ar şti nici după aceea. Moral, alături de Ulise sunt deja câţiva peţitori ucişi, sunt la picioarele sale, calcă chiar pe unul, de partea cealaltă, mai mulţi, dar îngroziţi. Cei care au rămas încearcă să dea o ripostă.


Ulise are o singură săgeată, dar nimeni nu vrea să piară acum. Gravorul nu-i arată faţa, intenţionat, scriu eu, pentru că putea să facă această scenă cu ochiul în partea cealaltă. Faţa lui Ulise este vizibilă numai în partea de sus, gura care trădează prea mult în mimica feţei este obturată de săgeată. Nu putem şti dacă Ulise rânjea sau avea gura deschisă, cred că nici artistul nu a reuşit să previzualizeze peste timp ce s-ar fi întâmplat cu gura lui Ulise, cum s-ar fi interpretat totul.

Sub cotul mâinii drepte, în încăperea alăturată vedem un copil, figura acestuia participă la îndoiala pe care o are privitorul; acesta este Telemah, fiul lui Ulise, a fost după ajutoare şi acum vine în sprijinul tatălui său. Nici el nu ştie deznodământul acestei lupte; luptă finală pentru casa lui Ulise, pentru moştenirea sa.

Gustav Benjamin Schwab a reuşit să redea bine detaliile, coloana masivă ce sprijină acoperişul nu este dreaptă, în spatele acesteia, în dreapta pe masă este un pocal, în dreptul uşii, tot tăiat în două, în contrastul de alb şi negru.
Scuturile apărătorilor sunt albe, un neadevăr ce stabileşte cauza luptei. Grecii antici aplicau pe scuturi scene mitologice, scene din viaţa reală a păstorilor, a agricultorilor, scene; aici sunt albe, identitatea scuturilor ar pune atunci la îndoială semnele ce le poartă, fiind albe, purtătorii lor nu fac parte dintr-o cauză dreaptă a acestei lupte.

Dacă privim picioarele personajelor, unghiul tibiilor acestora cu orizontala, vom vedea că şi ele echilibrează la fel forţele puse în luptă. În unghiuri, Ulise dă pe spate, ceilalţi cam vin peste el. Ar fi multe de scris, dar...

"Eu sunt propria mea memorie. Ceea ce este în mine, numai însumi şi deosebit de orice altceva, nu sînt nici înfăţişările mele, nici trupurile pe care le-am avut din copilăria de căpşună pînă la ciolanul de elefant şi nici vederile în ochi, egale, ale lumii. Ţin minte numai întîmplări. Ceea ce am învăţat şi ceea ce respect, - adică legile, nu sînt memorie şi nici amintire. Legea este prezentul perpetuu de care-mi atîrn întîmplările. Eu sînt propriile mele întîmplări." Nichita Stănescu, Amintiri din prezent, ed. Sport-Turism, 1985, pag.242 mijloc

Cântul XXII din
Homer, Odiseea, ed. Univers, 1979, pag.480

imagine by:
http://ancienthistory.about.com/gi/o.htm?zi=1/XJ&zTi=1&sdn=ancienthistory&cdn=education&tm=35&f=10&tt=33&bt=1&bts=0&zu=http%3A//commons.wikimedia.org/wiki/File%3AOdysseus_from_Schwab_book_1.jpg


miercuri, 24 noiembrie 2010

Noua creaţie - Beckett


Cam aşa trebuie să vină şi literatura... priviţi forţa mesajului, sigur vă vă aduce aminte de Godot, călcaţi siguri mai departe, pe mesaje, pe glasurile celor care vor să spună ceva, fiţi siguri că vibraţia corzilor lor vocale vă vor dăuna, călcând prea apăsat, trebuie deci să plutiţi!

Rolul literaturii de Nichita Stănescu

citat
[...]
Deci, rolul literaturii în societatea contemporană este de o importanţă covârşitoare.
Atît timp cât oamenii vor comunica prin vorbire, va exista şi literatură.
Cu cît miloacele tehnice de comunicare se vor perfecţiona (tiparul, discul, magnetofonul, radioul, cinematografia, televiziunea), şansele de circulaţie ale litaraturii sînt sporite. Literatura, în esenţa ei, nu ţine neapărat de cuvântul scris.
II
Viitorul literaturii sînt convins că va coincide cu viitorul omului. Nu împărtăşesc cîtuşi de puţin pesimismul panicard al celor care cred că tehnica va desfiinţa interesul pentru literatură. Dimpotrivă! Nu cred, de asemenea, că literatura va putea fi fabricată de computere. Este adevărat că, cel puţin în principiu, un computer poate să facă un sonet de Shakespeare. Da, dar aceasta cu condiţia să se fişeze opera shakespeariană şi să se programeze în computere structura sonetelor lui Shakespeare. De altfel, computerele şi în ştiinţă au rolul de a soluţiona, iar nu acela de a crea. Cui i-a dat vreodată prin cap şi cine şi-ar putea imagina vreodată că prin crearea unui ceas perfecţionat se poate crea şi timp?

Nichita Stănescu, Amintiri din prezent, ed. Sport-Turism 1985, pag.172-173

Ce m-a uimit este condiţia de inginer cu care Nichita Stănescu vede problema; ce m-a amuzat este numele editurii care a publicat aceste minunate eseuri, da, puţin sport ca în viaţă sportivă.

Mayerling and Marienbad

Tragedia de la Mayerling şi Marienbad, două subiecte atât de îndepărtate ca timp, ca idee şi totuşi, în coincidenţa numelui atât de aproape.
______________________________________________

Sir Travis a pomenit de anul acela, într-o seară de iarnă, la club.
Jucam bridge, masa era şchioapă, tocmai ne serveam din băuturi, veni Travis.
1889
Iarna anului acela era fără cusur; sărbătorile umplură Viena de fast, o bogăţie a împăratului fericit, îmbogăţit.
Fiul,
Rudolf îşi exprimă dorinţa de-a călători. De-a merge undeva în nord, în Boemia, la vreun castel; la vreo vânătoare.
Vremea lăsa la o plimbare, pe începutul lui Gerar, potecile lăsau urme; gheaţa dispărea.
Prinţul călători trei zile până la Mayerling, spre sfârşit.
Castelul de la Mayerling alcătuia zona în care princepele moştenitor îşi vâna amanta.
Pe de altă parte
Baron Albin Vetsera o trimise pe Mary, fiica lui în aceaşi direcţie; în urma unor invitaţii imperiale.
Baroneasa
Mary Vetsera veni în urma cererilor ştiute numai de ea şi oficializate de imperiu. Sigiliul imperial reprezenta pentru ea dorinţa castă a prinţului de-a o vedea.
Mary a trimis o scrisoare lui Travis, verişorul ei din Anglia, prin care în veselia ei de-al întâlni pe prinţ, îşi exprima nedumerirea asupra neaşteptatei invitaţii. În scrisoare pomenea de-un joc al unei piramide plane, create cu cărţi de joc; pornind de la şapte în jos, prin numere impare: 7, 5, 3, 1.
Baroneasa fu primită în 28 ianuarie. Apartamentul dânsei era rezervat, cu o vedere exterioară spre soare-răsare, patul cu capul la nord, fereastra ce vedea răsăritul de soare peste pădurea de fagi.
Caleaşta prinţului prinsă de gerul nopţii sosi în 29. În aripa vestică, imperială, la etajul întâi poposi pentru o noapte prinţul.
A doua zi a început vânătoarea.
Pădurea de fagi dispăru în urma cailor, poteca urma panta abruptă a muntelui; Sir Travis povesti cum iapa baronesei se-mpiedicase, asta aflând de la altă verişoară ce-o însoţea. Apoi, după o vreme de derută apăru prinţul, cu alaiul sau numai prinţul. Travis avu o emoţie, dar reuşi să amestece cărţile: pentru bridge.
La primele întrebări ale asistenţei, Sir Travis nu accentuă accidentul, ci numai incidentul; adică împiedecarea iepei: iapa nu a fost găsită!
Sir Travis pomeni de joc, ca o scurtătură a discuţiei; cineva de la marginea mesei, relată regula jocului.
"Cărţile aşezate în piramidă, pe rânduri sunt... 7 cărţi, apoi sub ele 5 cărţi, apoi sub acestea sunt 3 şi în final una..."
Cineva de la masă se sculă şi îşi reglă nodul de la cravată. Pe urmă completă:
"... jocul se joacă numai în doi, jucătorul are voie să ia câte cărţi vrea, dar numai de pe un singur rând..."
30 ianuarie 1889
Terenul de vânătoare era accesibil din toate direcţiile.
Prinţul o însoţi pe baroneasă, care în absenţa verişoarei, găsi în Casa de Vânătoare locul ideal de odihnă.
Verişoara împreună cu vânătorii, găsiră doar un traumatism minor al iepei baronesei şi porniră îndată să-i comunice vestea. În zăpada proaspătă zăriră urmele spre Casa de Vânătoare, acolo pe podelele de marmură, îi găsiră pe ei doi; prinţul şi baroneasa: morţi.
Sir Travis mai fu zărit câteva clipe, după care nici azi Scotland Yard-ul nu rezolvă cazul.
1960
Un regizor, Alain Resnais, relansă Marienbad-ul, peste un an filmul: Anul trecut la Marienbad, reuşi să şocheze lumea bună.
Filmul de-o teleenciclopedie arhitecturală te induce în domeniul jocului. Jocul coloanelor, frizelor, oamenilor, sentimentelor...
Mai este un joc, un joc logic în care obiectele sunt aranjate pe patru rânduri; câte şapte, cinci, trei şi unul. Sunt doi jucători şi care începe primul, are voie să ia câte obiecte doreşte, dar numai de pe un singur rând. Celălalt jucător, la fel şi tot aşa; cine ia ultimul obiect: pierde.
1992
Un mormânt profanat în spiritul unei idei. Se pare că poţi muri de mai multe ori, în sensul că cineva te dezgroapă de mai multe ori.
Sinuciderea ce nu pare a fi crimă şi jocul care nu se mai termină.
2008
Îmi amintesc doar de lungile plimbări prin parcul imperial şi imediatele aşteptări. Filmul mai bun decât viaţa. Filmul şi acel joc al sinuciderilor.

P.S.


marți, 23 noiembrie 2010

Viziunea domnului Vighi şi părerea mea

Acum câteva ore am auzit la radio, între semafoare, o poziţie a lui Daniel Vighi în ceea ce priveşte literatura, ca formă de creaţie şi ca material didactic, împărţită între talent şi idee. Un monolog de câteva minute în care domnia sa îşi exprima mirarea, ca să nu scriu că se plângea de faptul că studenţii de la Universitate, nu văd în profesorii de literatură şi a accentuat asta, valoarea scriitorului, căci aproape toţi sunt de fapt şi scriitori. În continuare dânsul a pomenit de Ion Caraion, critic autoexilat, controversat politic, care dădea un exemplu în catedra Sutton de la Harvard, catedră de literatură pură, dar condusă de fiecare dată de câte un pictor sau alt artist neliterat, prin asta se dovedea acolo - în America, principiul căruia talentul este mai important decât depozitul de cunoştiinţe, căci a scrie trebuie numai cu mult talent. Apoi domnul Daniel Vighi a pomenit de tablourile lui Rene Margritte şi de forţa acestora în idee, încheiind cu recomandarea de a se vedea filmul Anul trecut la Marienbad, al marelui regizor Alain Resnais, şi atunci după toate acestea de a ne apuca de scris.

Am înţeles şi forţa ideii, şi a talentului, dar am rămas pradă înţelegerii tuturor acestora. Cum aş putea să mă uit la tablouri celebre, la filme clasice, să văd chiar şi un nor pe cer, fără să-i fi citit cu luare aminte pe înaintaşi, să merg acolo unde ei au trăit, au scris, au plâns şi-au râs, să învăţ latina, greaca, să învăţ tot timpul, chiar dacă nu totul...
Închei că nu se poate scrie fără o cultură vastă în spate, cei care o fac riscă mai târziu să intre în acea ceaţă a lipsei de creaţie şi dacă au să se întrebe de ce? răspunsul vine oricum prea târziu.

Nu ştiu de ce mi-a venit asta să scriu acum, sper că de bine.

Vasile Pârvan

Oamenii noi, 
înflorind în marea lumină a vieţii, 
se aplecă cu reculegere spre pămîntul unde dorm oamenii vechi, 
din tăria cărora au crescut ei, 
oamenii noi, 
ca florile noi din pulberea florilor vechi.

16 septembrue 1919

Vasile Pârvan

Coperta interioară spate, Getica, ed. Meridiane, 1982.

imaginea din volumul Getica.

luni, 22 noiembrie 2010

Getica


Iată ce scrie Vasile Pârvan:

"Camille Jullian într-o pagină avîntată din a sa Histoire de la Gaulle, a arătat că prin anii 70 Î.C. Europa de mijloc era împărţită între cei doi mari conducători de popoare, aventurierul lipsit de scrupule regele Ariovist al suebilor, care teroriza vestul germano-celtic, şi reformatorul inspirat, organizatorul înţelept Burebista, regele geto-dacilor, care domina tot răsăritul celto-illyro-thracic. O clipă s-a părut că cei doi cuceritori se vor ciocni în părţile Bavariei de azi. Dar Ariovist se îndreptă spre apus şi Burebista rămase singurul stăpîn al centrului şi Răsăritului european." *




"Pe cînd el [Crassus, generalul roman ce l-a învins pe Spartacus, aliat cu Caesar şi Pompei în primul trimvirat, n.n.]  pedepsea şi orînduia Thracia, getul Roles, aliatul romanilor, trimite după ajutor la Crassus, fiind atacat de un alt rege get Dapyx. [...]
 Crassus înconjoară pe Dapyx în burgul lui. În timpul asediului un trădător cheamă pe Crassus în greceşte de pe ziduri şi intră la înţelegere cu el în vederea predării cetăţii: deci greci, sau geţi vorbind greceşte, în armata lui Dapyx, dar evidentă necunoaştere a limbii greceşti la majoritatea  populaţiei rurale getice, care nu înţelegea ce spune dezertorul. Burgul lui Dapyx cade prin trădare, ca mai tîrziu Decebal şi ai lui, regele Dapyx şi fruntaşii geţi se ucid singuri , spre a nu cădea prizonieri." **


Vasile Pârvan, Getica, ed. Meridiane, 1982,
* pag. 51 stânga jos
** pag 89 stânga mijloc

Ne cad zidurile ca dinţii

Ne cad zidurile ca dinţii,
Ne pierdem dreptul la mestecat.
Vom muri-n final ca dacii, cu capul împăcat.


Un cerc petrece un alt cerc;
Un calendar,
Apoi, vecin cu el, tăcut, stă un cerc solar.


Nu-i loc de emoţii,
Sfinte pietre împrăştiate peste tot,
Aşa ca morţii.


Cădem,
Ne-a venit din nou rândul,
Pentru că suntem orbi şi nu vedem.


Ne cad zidurile ca dinţii,
Ne pierdem dreptul de-a juca.
Vom muri-n final ca dacii, rupţi ca o nuia.

duminică, 21 noiembrie 2010

Coloanele de la Sarmisegetuza Regia

pentru A.V.

Am vrut să văd coloanele şi acele săli subterane, am vrut să aflu ora exactă spusă de Deceneu, am vrut să fiu o clipă dac, acel străbun al acestei ţări şi pentru asta m-am dus la Sarmisegetuza Regia.


De la Costeşti-Orăştie mai sunt încă 18 km de drum forestier, care mai ales spre sfârşit îţi rupe maşina. Podurile peste torentele din timpul primăverii sunt din beton, dar unele sunt săpate exact la legătura cu drumul de piatră afundată-n nisip, semn că podul a intrat în supraplin şi apa a trecut peste el. A urca pe pod înseamnă aţi freca scutul de solul pietros, cam cum au dat romanii cu scuturile în murus dacicus :).

Ultima întoarcere nu se poate executa, se dă cu spatele şi se urcă iar, încet doar cu prima viteză, merită căci peisajul este de vis.

Sus, eşti aproape de coamă, printre fagi; chiar dacă altitudinea se bănuie a fi în jur de 1000 de metrii, bradul este mai rar şi aşa vezi zidurile: printre fagi. Fagul la altitudinea asta şi în această zi nu mai are frunze, este doar o coloană, frumoasă, netedă, cenuşie. Unul din zece fagi, din cei de acolo, de printre ziduri, are însemne contemporane, cu nume clasice româneşti şi cu inimioare, dar şi zidurile au şi ele săpate, aşa ca la tiparul înalt, tot felul de mesaje, tot contemporane, aşa lascive.


Întâi Poarta Vestică, apoi fagi, fagi cât vezi cu ochii, noroc cu taf-urile care mai fac ordine cu ei, urci uşor şi treci în coborâre de Poarta Estică, în dreapta: drumul pavat, nu se ştie cine l-a făcut, dacii s-au romanii, noi zicem că dacii, au luat un zid şi l-au culcat, aşa de noapte bună, au trecut peste 1500 de ani şi l-am descoperit dormind, printre fagi.


Să fie tot efortul aici, toată venirea mea, în această surpriză?
În ceea ce scriu acum, se arată sacrul, acel imaterial despre care orice vorbă, orice scris, orice bănuială poate fi blasfemie, asta este pentru mine sacrul.
Coborând de-a lungul drumului pavat, în liniştea acestei zile de noiembrie, am primit ceea ce nu mă aşteptam! Credeţi-mă, că sunt antrenat în cele sfinte ale antichităţii. Totuşi mi-a venit să mă culc, de-a lungul firelor de iarbă, cu capul spre discul solar, cu picioarele spre calendar, să suflu, să mă hiperventilez, ca să ameţesc şi să visez timpul.


citat

Împăratul în meseria lui, poseda o pricepere şi o mînă sigură, fără egal. Aflat în fruntea Legiunii întîia Minervia, cea mai glorioasă dintre toate, am primit ordin să distrug ultimele întăriri ale inamicului în zona Porţilor de Fier ale Transilvaniei. După încercuirea fortăreţei Sarmizegetusa, am intrat cu suita împăratului în sala subterană unde sfetnicii regelui Decebal se otrăviseră luînd împreună ultima cină; de la Traian am primit însărcinarea să dau foc acelei ciudate grămezi de morţi. În aceeaşi seară, pe pantele cîmpului de bătaie, el mi-a trecut pe deget inelul cu diamante care-l avea de la Nerva şi care a rămas mai mult sau mai puţin chezăşia succesiunii la cîrma imperiului. În acea noapte am adormit mulţumit.

Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian, ed. Cartea Românească, 1983, pag.43-44.

Acum eu nu primesc nimic şi nici n-am să dorm mulţumit.
Am învăţat de la Marguerite Yourcenar, că dacă trebuie să scrii despre anumite locuri, trebuie să mergi acolo.
Ideea în care ea ne aminteşte de Transilvania mă duce la Stoker şi la altcineva. Erau alte vremuri, alte metehne. Scuzabil zic eu; pentru acea perioadă.


Am privit în ceea ce ar fi fost o coloană şi în ea -coloana, o clipă am văzut fagii, dragi mie: coloanele mele.

Am privit în viitor, şi-am presupus că va veni o altă civilizaţie, cu alţi oameni, cu alte mentalităţi şi vor redescoperi Sarmisegetuza Regia; altfel!


sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Mesajul cu sala goală

cu acordul autorului

Am concis că omului îi trebuie un nou stăpân, o nouă religie, o formă nouă prin care el să se autoeduce, dacă poate, dacă nu, îl vom păsui şi-l vom întinde încet până când va implora mila noastră. Nu ne mai trebuie războaie, pentru a mondializa lumea, ci o bancă puternică.

Statul trebuie să-şi reconsidere forţa în ceea ce noi numim finanţe, finanţ, mai bine zis. Impozitele sunt o prostie, laşă formă de coagulare a unor fonduri volatile de fapt. Luăm de la oameni ca să împărţim la alţi oameni, inegal, aiurea, dubios, corupt, fără nici un final; drumurile se strică încontinuu, spitalele plâng după medicamente, şcolile se folosesc de ziduri pentru scris şi citit şi pot continua la nesfârşit.

Soluţia este în mine, în cartea mea, priviţi afară, la trecători, nici nu aveţi nevoie de lumină pentru a vedea că ei există, merg, trec strada, tulbură peisajul cu umbrele lor, dar cât costă asta?
Vă spun eu, un om când se naşte valorează 1000 de euro, atât şi nimic mai mult, de ce? pentru că dacă el, moare atunci, atât costă toate prerogativele, actele şi în final incinerarea.
Vă mai spun eu cât costă un om când moare la 40 de ani: 10.000 de euro, poate alţii 20.000, dar nu mai mult, cine dă mai mult este fraierit. Costurile astea se referă inclusiv la volumul de carne pe care societatea trebuie să-l ascundă, să-l facă să dispară, pentru că nu mai are nevoie de el şi un cadavru, până la groapă sau până la ardere poluează oricum prea mult. Cu cât mai repede, cu atât mai bine; dispariţia materialului, răsuflarea fondului de pensii, de ceilalţi, de rude, nimănui nu-i pasă; o ploaie de lacrimi, scria cineva într-o cerere de prelungire a termenelor de crediţ, atunci când unul dintre cei doi soţi muriră. I-am răspuns că nici dacă era de aur, ploaia asta, nu semnam prelungirea.
Asigurare de viaţă avea? am întrebat lasciv şi mi s-a răspuns că nu, căci şi aşa rata era mare, de unde şi asigurarea... Afară! am strigat atunci la văduva învoalată în negru. Am mâncat un corn după asta, din sertar, cam uscat, aşa ca la pomană.

Nu vedeţi nimic din cele ce vă spun eu, citiţi cartea, veniţi la mine să văd dau un împrumut şi viaţa vi se va schimba îndată.

Să facem o presupunere, veniţi la mine şi eu vă dau o sumă de bani şi orice faceţi voi eu vă plătesc impozitele, vă plătesc toate dările ce ţin de persoana voastră, de familie dacă vreţi, de gintă pot chiar!
Prin asta sunteţi liberi, toată birocraţia dispare, nimic nu vă mai urmăreşte; vreţi o maşină? Veniţi la mine, facem tot...dar, pe tot ceea ce eu vă dau trebuie să răspundeţi în vecii vecilor, şi în iad eu vă caut.

Dispreţ - prezentare de carte

tot Nietzsche este citat

continuare la
http://scorchfield.blogspot.com/2010/11/micul-scriitor-ajuns-bancher.html

Două mese lipite, peste care s-a aşternut o faţă de masă de plastic, plină cu imagini ce reprezintă flori mirositoare, două platouri cu fursecuri cam uscate, două turnuri de pahare de plastic şi două sticle de 2,5 litrii cu suc ieftin, aşteptau pe invitaţi la prezentarea cărţii numită-n dispreţ, "Dispreţ ".
Un bodygard la uşa librăriei îi controla pe toţi cei care catadicseau să intre, asta la îndemnul autorului. Totuşi evenimentul a întârziat, deoarece un pensionar din cei prezenţi, şi-a înfipt mâinile în gâtul autorului, marele bancher B, strigând:

"Tu trebuie să mooori strangulat de mâini omeneeeeşti, altceva nu meeeeriţi!"

Bătrînul fu înfrânt uşor de însuşi micul scriitor, marele bancher, figură destul de corpolentă la cei aproape cincizeci de ani. Bătrânul fu expediat din librărie prin depozitul de cărţi, printre rafturi, spre ieşirea de marfă. Nişte cărţi totuşi căzură şi izbitura lor perfect plană alertă o clipă mulţimea.

Eu sunt aici în calitate de scriitor, explică bancherul B., lucruri ca acestea mă înfioară, ridică apoi naiv din umeri vorbitorul.
Cartea este o ficţiune, o formă prin care eu doresc să spun lumii întregi, of-ul meu, se plânge mai apoi.

A venit după aceea în faţa curioşilor, a acelora ce totuşi aglomerau librăria, un bătrânel aidoma celui de dinainte lui, cel cu săritul la beregată. Se prezentă ca fiind critic de artă, degetele lui pline de artrită abia ţineau cartea, care fiind şi cartonată dădea să se prăbuşească. Nu reuşi să citească nimic, bângui despre umanismul mascat şi de lupta pe care o dau personajele în vederea supravieţuirii, pomeni fals de Nietzsche, ca atâţia înaintea lui. Tremură puţin şi plecă, nu consumă nimic, dispăru.
De citit, citi însuşi scritorul, marele bancher B., alese repede o povestire, plimbă galant degetul peste rânduri, întoarse pagina, îşi reglă vocea tuşind sec şi începu:
"Marea eroare a omului este că nu-şi poate dimensiona dorinţa, un câine mănâncă cât îi dai, îl poţi forma precum doreşti, îi trebuie deci un stăpân. Am decis atunci că o bancă poate deveni ceea ce este omul pentru câine, ea -banca pentru om."

Rumoarea sălii nu-l opri şi continuă să citească precum merge marfarul prin stepă, fără oprire, monoton, dar fără să adoarmă pe nimeni, mai degrabă să-i sperie pe cei de faţă. Transpiră. Se şterse pe frunte şi închise cartea încet, ca pe o biblie. O clipă nimeni nu spuse nimic. După o clipă, un tânăr se prezentă ca fiind de la revista literară "Simţirea" şi întrebă pe scriitor:
"Dacă spuneţi că este o ficţiune, de ce personajele dumneavoastră sunt atât de reale?!"

Păi nu asta este meseria de scriitor, să descopere realul din umbra fantasticului, răspunde bancherul B., accentuând ultimele cuvinte.

Am scris această carte pentru a denunţa lăcomia, oricare ar fi ea, din orice direcţia ar veni şi în oricare s-ar duce, încheie rotindu-şi privirea printre cei prezenţi de parcă ar căuta pe cineva.

Invită apoi la o mică degustare, puţini de atinseră de uscături şi tot cam atâţia au dorit autografe. Afară cineva compară semnătura de pe carte cu cea de pe un cec şi privi mult timp când la una când la cealaltă, aruncă apoi cartea în primul coş de gunoi.

vineri, 19 noiembrie 2010

Zeus şi Ganymedes


În muzeul de la Olympia, locul marilor întreceri sportive denumite olimpiade, se află o statuie de o rară înfăţişare, asta pentru că este reprezentat marele Zeus într-o postură inedită, şi cu o figură umană. Grecii antici aveau mare frică de basileul Olimpului, de Zeus, şi în toate ipostazele, acesta apare impunător, sever, pedepsitor chiar. Aici, figura sa exprimă o seninătate şi cu un sentiment reflectat apropiat oamenilor; un zeu protector. Să ne amintim numai de Prometeu care dăruind focul oamenilor (pe care l-a furat de la Hefaistos) a fost aspru pedepsit de Zeus, fiind înlănţuit pe crestele înalte ale Caucazului: un vultur venea zilnic şi muşca din ficatul acestuia.

Povestea lui Zeus şi Ganymedes vine în a completa comentariile de la posturile precedente, dorinţa mea este de a nu trece prea repede peste unele afirmaţii cotate ca fiind mai mult sau mai puţin scandaloase. Citiţi ce scrie Victor Kernbach în  Dicţionarul de mitologie generală, apropo de scandal:

Ganymedes Tînăr şi frumos păstor frigian de care s-a îndrăgostit Zeus şi pe care, metamorfozîndu-se în vultur, l-a răpit spre a-l duce în Olimp, unde l-a investit cu funcţia de paharnic divin, în locul zeiţei Hebe; în această variantă era Ganymedes socotit fiul regelui Tros din Dardania şi al soţiei Kallirhoe; în schimbul fiului răpit, regele a primit de la Zeus în dar o pereche de cai nemuritori. Cicero (Tusculanae I, 26) socotea acest mit o injurie la adresa măreţiei lui Zeus. Mai tîrziu grecii au început să-l considere pe Ganymedes numai un geniu al fîntînilor şi al Nilului, ca fluviu simbolic al fertilităţii, iar astronomii antici îl identificau cu Vărsătorul din  Zodiac. Acest transfer de la cornul cu nectar la fîntînă e un fenomen de involuţie caracteristic mai ales în mitologia greacă (divinitatea care împărţea băutura divină la masa zeilor devine împărţitoare de apă pe pămînt). *


Ori tocmai de aici o tendinţă de neînţelegere în totalitate a deprinderilor grecilor antici în ceea ce priveşte tineretul, continui cu un citat al lui Petru Creţia din Preambulul la Banchetul (sau Despre Iubire) de Platon:


"...
Alături de scenariul simpotic, atât de specific lumii vechi şi atât de străin, ca instituţie socială, de deprinderile noastre, mai este un lucru fără lămurirea căruia Banchetul cu greu poate fi înţeles: pederastia antică. Într-adevăr, cu excepţia discursului lui Aristofan şi a câtorva aluzii depreciative în altele câteva, iubirea despre care se vorbeşte în dialog este exclusiv aceea imanentă unei relaţii homosexuale între bărbaţi, şi anume unei subspecii a acesteia, singura existentă şi acceptată în lumea aceea: paid-erastia, iubirea unui om mai vârstnic pentru un adolescent abia ajuns încă la pubertate. Componenta erotică şi sexuală a acestui tip de relaţie este irecuzabilă, a o ascunde ar fi o păgubitoare naivitate şi podibonderie. Cei mai vârstnici râvneau să se apropie fizic de adolescenţii care le stârneau patima,voiau să-i mângâie, să-i îmbrăţişeze şi chiar să practice cu ei un act sexual, în principiu intercrural şi nu anal. Relaţia consacrată era însă şi mai complexă decât atât, ea implica o relaţie afectivă şi educativă. Cel cu o situaţie statornicită în lume şi bogat de experienţa anilor săi urmărea să-i transmită celui mai tânăr valorile în cadrul cărora avea să trăiască. Relaţia paid-erastică era implicit şi una paid-agogică, relaţia erotică trebuia să fie şi una educativă. E vorba aici, desigur, şi de statutul femeilor în societatea ateniană de atunci, de claustrarea lor domestică, de lipsa totală a participării lor la viaţa publică şi cu atât mai puţin la cea politică. Dar, oricare ar fi originile şi determinările instituţiei pederastice (tolerată la nivelul moravurilor, dar neconsfinţită de lege), ea îşi pune apăsat pecetea pe stilul acelei civilizaţii şi trebuie să o acceptăm şi s-o înţelegem ca atare.
... " **


* Victor KernbachDicţionarul de mitologie generală, ed. Albatros, 1983, pag. 234;
** Platon, Banchetul, ed. Humanitas, 2006, pag. 8 sus.

Zeus


Pentru cei ce nu cred în zei, astăzi îl prezentăm pe Zeus, cel care având un vultur drept reprezentare a privit spre mare un timp pe care noi oamenii îl percepem altfel.

Venea furtuna!

joi, 18 noiembrie 2010

Vogue Japan



O privire care-mi aruncă bomba.
Ce mai vreţi de la noi românii, purtători de fes-uri, aidoma lupilor înfipţi în steaguri.
Yukio Mishima s-a sinucis degeaba denunţând ruşinea patriotismului japonez.
Lumea se schimbă şi eu nu-i pot accepta schimbarea.

ce zice Americanul japonezului:
"Curvele mele sunt mai bune decât ale tale, chiar dacă marines ai mei ţi le fut non-stop pe ale tale, tu trebuie să le cumperi pe ale mele!"

Calypso


Nu există femei frumoase, o memorie falsă ne inundă conştientul.
"Plasa aceea de prins suflete" are ochiuri atât de mari încât orice vibraţie interioară face opacă orice cale de salvare.

Când am întâlnit-o pe Calypso, mi s-a părut o clipă că aud vocea Penelopei, a copilului meu, ca un văzduh ce trecea pe lângă mine. În schimb ochii mei au privit-o pe Calypso, cu toţi anii ei, cu toate formele ei, cu toate cuprinderile pe care mâinile - într-o etalare zburdalnică au făcut că văzduhul amintirii să eşueze departe de mine, fără să mă atingă, fără să mă înconjoare.

Am coborât, ca de fiecare dată pentru a urca, am cuprins toată marea şi zgomotul valurilor m-a ameţit, de aceea nu există femei frumoase pentru că orbiţi de ele - de femei, nu mai avem cum să le mai observăm şi frumuseţea.

Din cosmogonia scandinavă a Destinului Total

...
În Walhalla, printre zei, strigă atunci Gullinkambi, cel ce va fi îndrăgitul stăpânului bătăliilor, dar şi celălalt cocoş, cocoşul cel negru, strigă adînc sub pămînt, în aşezările tărîmului Hell.

Lătră cîinele  Gharmr în peşterile din Gnipalehir.
Din lanţurile rupte s-a năpustit Lupul.
Ştiu multe şi văd, eu proorociţa, cum ameninţă sorţul cel groaznic pe zei.

În sîngeroasa încăierare fratele ucide pe frate, rudele de sînge se înjunghie unele pe altele, răul sporeşte şi lumea e înţesată de ticăloşie.
Veacul securilor, veacul săbiilor, veacul scuturilor sfărîmate, veacul de crivăţ, veac al lupilor din preajma sfîrşitului lumii.
Nici un om nu cruţă pe alt om.

Se zbat sălbatic născuţii din Mimir.
Cornul Gjallarhorn anunţă prăpădul.
Heimdallr suflă din răsputeri în corn şi cornul i se sparge şi zboară ţăndări.

Odhinn se sfătuieşte cu capul cel mort al lui Mimir.
Uriaşul frasin Yggdrasill s-a cutremurat; freamătul cutreieră bătrânul Copac.

Duşmanul e liber!

Frica îi va răpune pe toţi cei din lumea subpămînteană în ceasul cînd va ieşi la iveală fîrtatul lui Surtr.
Ce se întîmplă acuma cu zeii?
Ce e cu Alfii?
Tursii s-au pierdut cu firea
Zeii ţin sfat.
Stirpe de codru, neamul Karlilor geme la poarta de piatră.

Pricepeţi voi oare vestirea mea?
...

(Edda veche, "Völuspa", 1-66)

Victor Kernbach, Mituri Esenţiale, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, pag. 90-91

notele lui Victor Kernbach

Odhinn - zeul scandinav suprem, constructor (împreună cu fraţii săi Vile şi Ve),Ymir al universului, pentru care a folosit ca materie primă cadavrul gigantului primordial .

cele nouă lumi de sub crengile Copacului veşnic - tărîmurile construite de Odhinn, într-o concepţie verticală (Muspellsheim - focul ceresc, Asgadhr - zeii, Ljosalfheim - spiritele luminii, Vanaheim - divinităţile apei, Mannheim - omenirea (sau Midgardhr - lumea umană de mijloc), Yotunheim - uriaşii, Svartalfheim - duhurile nopţii, Hellheim - morţii, Niflheim - frigul veşnic, sub coroana frasinului sacru Yggdrasil - arborele cosmic, întruchipînd universul, simbolizează înţelepciunea, de el a stat atîrnat Odhinn 9 nopţi iniţiatice. Arborele are trei rădăcini de legătură cu zeii, giganţii şi morţii. Vigoarea îi e întreţinută de Norne, zînele destinului; incendiat în Ragnarökr [războiul total-sfîrşitul lumii n. n.], se va clătina, dar nu prăbuşi -simbolizînd astfel eternitatea universului.

Karli - pitici primordiali (sau o formă anterioară de oameni) făcuţi de zei din sîngele (Brimir) şi membrele (Blain) gigantului Ymir; primii doi karli: Motsognir şi Durinn.

În panteonul descris de eposul scandinav Edda, zeii (asa) şi divinităţile apei (vana), în urma unui război, se aliază definitiv.

ochiul lui Odhinn stă ascuns în izvorul lui Mimir - simbol mitic sapienţial; spre a obţine îngăduinţa să soarbă înţelepciunea din izvorul cosmic păzit de Mimir, zeul Odhinn îi plăteşte paznicului cu un ochi al său, gestul fiind o alegorie a cunoaşterii.

Contrar unor comentarii tendenţioase, Edda, compusă în Islanda cu cîteva secole înainte de răspîndirea creştinismului, nu a fost înrîurită de el, suferind doar rare interpolări, vădite şi tîrzii, ca pastişă grosolană după Apocalismul biblic din această ultimă strofă distonantă a cîntului Völuspa.

pag.121-122

picture by:
http://fantalov.tripod.com/2scandin.htm

"Odin and Fenrir-wolf". (A. Fantalov. 2000).

According to beliefs of ancient Scandinavians, Odin will be lost in jaws of Fenrir - the World Wolf, one of chthonic monsters - children of evil Loki (two others: thee World Serpent Jormungand and the giantess Hella). For the present, chained Fenrir is oppressed in underground caves. But some day he will tear oneself and together with other monster will attack world of gods and peoples. (We can see the battle between divinity heroes and terrible wolves or dogs in armageddon of Greek mythology (Hercules and Cerber); in Zoroastrian mythology (Guyomard and the Wolf-warrior) ; Celtic mythology (Smertrius and the wolf of Taranis).

miercuri, 17 noiembrie 2010

Pierdere / Regăsire - William Blake


Băieţaşul pierdut

„Tată, unde te duci, tată?
Mergi prea iute, nu ţin pasul.
Şi de nu-mi răspunzi pe dată,
Ţi se pierde băieţaşul.”

Dar, în roua neagră, urmă nu-i de tată;
Roua, prea rece, smîrcul, prea adînc;
Umbră e prin ceţuri
Copilul plîngînd.


The Little Boy lost

Father, father, where are you going
O do not walk so fast.
Speak father, speak to your little boy
Or else I shall be lost,

The night was dark no father was there
The child was wet with dew.
The mire was deep, & the child did weep
And away the vapour flew.

William Blake, Cântece ale Inocenţei şi ale Experienţei, ed. Rao, 2005, Traducere, prefaţă, comentariu, tabel cronologic Iana Maravis, pag 56-57.


Băieţelul regăsit

Cum se lăsa copilul, în mlaştina pustie,
De lumina rătăcitoare purtat,
A început a plînge; dar Cel pururi aproape,
Ca tatăl său în alb, atunci, s-a arătat.

L-a sărutat şi mîna Lui i-a luat;
Cu el mergînd alături, i l-a dus mamei care
Palidă de durere, îşi căuta copilul
Plîngînd cu deznădejdie prin cea pustie vale.


The Little Boy found

The Little Boy lost in the lonely fen,
Led by the wand’rind light,
Began to cry, but God ever nigh,
Appear’d like father in white.

He kissed the child & by the hand led
And to his mother brought,
Who in sorrow pale, thro’ the lonely dale,
Her little boy weeping sought.

William Blake, Cântece ale Inocenţei şi ale Experienţei, ed. Rao, 2005, Traducere, prefaţă, comentariu, tabel cronologic Iana Maravis, pag 60-61, 

desenele sunt la pag 55 şi 59.

Desenele aparţin lui William Blake.

Menada - bacanta


Surpinsă dormind, această menadă, una dintre însoţitoarele lui Dionysos, devine una dintre cele mai frumoase reprezentări feminine ale Greciei antice.

Te poţi roti în jurul ei pentru a fi sigur că ceea ce vezi este adevărat, real, nu ideal, căci toate formele anatomice ale acestei femei dezvăluie măiestria cu care sculptau anticii greci.


Faţa acestei adormite poate fi utilizată cu succes în introducerea în hipnoză, pacienţii vor dansa mai apoi într-un cortergiu alături de sileni, satiri şi alte menade. Vor descoperi astfel conştiinţa de sine, prin asta şi înţelepciunea de-a se regăsi, de a se linişti, aplanându-se orice frustrare sau nevroză.

Priviţi cu atenţie acest chip liniştit, ochii aceia nu se mişcă, nu pâlpâie, nu tresar, pentru că în spatele lor nu se visează. Un somn fără vise dăinuie în amintirile noastre, dorinţe neconturate, lumini necontrolate.


Sculptura se află la Muzeul Naţional de Istorie şi Arheologie din Atena, într-o sală mare înconjurată de busturi celebre; ai crede că împăraţi romani, filosofi, matematicieni sunt acolo pentru a o admira.

Perioada în care această sculptură a fost datată se află între anii 117 - 138 D.C., în timpul împăratului Hadrian; ani de aur ai culturii romane, dar şi greceşti totodată, într-un imperiu ce a atins apogeul păcii atunci.
Sculptorul este necunoscut, se presupune că menada doarme pe o blană de panteră.

marți, 16 noiembrie 2010

Micul scriitor ajuns bancher


în imagine "In god we trust" a murit, vorba lui Nietzsche, credeţi că bancherii nu l-au citit pe acesta?!

"Scrisul intelectual mi-a fost dezvoltat citind cererile de credit ale viitorilor clienţi ai băncii, - scrie domnul B, în memoriile sale, eram doar un biet asistent al unui consilier de credite ajuns aproape de pensie, scârbit de meseria asta, umplut până la refuz de dogma bancară, devenit astfel un ateu,  convins prin existenţa băncii de neexistenţa vreunei divinităţi în stare să apere omul."

Domnul B este unul din marea de scriitori, care ajungând să-şi editeze propriile cărţi nu şi-a depăşit nivelul de mic scriitor, cinismul său apucând lacom inclusiv diacriticele. Dânsul nu mai scrie "credit", ci "crediţ" sau găsim în povestirile sale discursive "ipotek" în loc de "ipotecă", transformând astfel literatura într-o scolastică filosofic-bancară. De reţinut fraza prin care se explică:

"Noi [bancherii n.n.], nu pupăm bănuţii, ei sunt şi aşa destul de murdari datorită sudorii celor ce i-au muncit; în schimb ne excită nivelul de serotonină cu care sunt impregnaţi de la cei care cu emoţie i-au depus la ghişeele noastre."

Ultimul volum de povestiri numit "Dispreţ" etalează naşterea unei noi ere a banului, a lăcomiei celor care îl împrumută şi a celor care-l dau cu împrumut, la mijlocul acestora o gloată enormă de oameni deveniţi săraci, semnatari ai contractelor în alb de credit. Am scris în alb pentru că toate cele peste douăzeci de pagini ale contractului de credit au devenit albe atunci cînd banca a hotărât unilateral să modifice dobânda, de ce? pentru că omul semnase asta!

Merită pomenit episodul în care un bogat ajuns sărac, îşi legase "jeepul" cu un lanţ gros de stâlpul ce poartă cablurile de curent şi informaţii, banca i-a luat roţile şi a scris pe maşină cu vopsea că "i le va lua de fiecare dată". Acea maşină oricum valorează acum, în această penurie a combustibilor fosili: un bon.

Oamenii bogaţi care ajung săraci nu sunt atractivi pentru scriitor, pentru că aceştia repede îşi i-au gâtul sau îi loveşte un cancer de şase luni ca durată de viaţă.
Oamenii cu şira spinării verticală sunt cei mai exploataţi de fapt, pentru că aceştia, în mândria lor (prostească uneori) se încumetă sisific să de-a banii înapoi: "săpunul la noi este gratuit", enunţă un capitol, domnul B, "sfoara o luaţi de la alţii", încheie dânsul.

_______________________________________
Cred că voi continua!

imagine by

http://blog.beliefnet.com/faithfunnies/2008/07/bank-crisis-belief-system.html