Renașteri, morți, sevraje - à la Kerouac

Muzeul de Arheologie și Istorie Națională din Athina (Atena)

≪ Pentru o clipă doar, reușisem să ajung la acea culme a extazului pe care dorisem dintotdeauna să o ating, ieșirea completă din timpul cronologic în tărâmul umbrelor veșnice și miracolul simțit în întunecimea lumii muritoare și senzația că moartea mă îmboldește să merg înainte, ca o fantomă care se urmărește pe sine însăși, iar eu mă grăbesc, precum marinarii legați la ochi, pe o scândură de unde toți îngerii s-au aruncat în genunea sfântă a necreatului pustiu, ei , îngerii, preaputernice și de neînchipuit  străluciri ale Miezului arzător al Minții, infinite tărâmuri ale belșugului deschizând aripile și prăbușindu-se în fermecate roiuri de fluturi ale paradisului.


Auzeam un murmur și-un foșnet indescriptibile care nu erau în auzul meu, ci veneau de peste tot și nu aveau de-a face cu sunetele. Am înțeles că murisem și renăscusem de infinite ori, dar nu-mi mai aminteam, deoarece trecerile din viață în moarte și înapoi la viață sunt atât de lesnicioase, o lucrare magică și inutilă, ca totala obișnuință și profunda ignoranță a gestului de a adormi și de a te trezi de un milion de ori.


Am înțeles acum că doar stabilitatea Minții lăuntrice făcea posibil acest du-te vino al nașterii și al morții, aidoma vântului care încrețește suprafața pură, senină, a oglinzii unei ape. Simțeam pendularea blândă a extazului ca pe o doză de heroină injectată în vena principală, ca pe o înghițitură de vin băută într-o după-amiază târzie, și m-am cutremurat. Picioarele mă furnicau. Credeam că am să mor atunci, pe loc. Dar n-am murit și am mai mers mai departe vreo șase kilometri și am cules zece chiștoace lungi și m-am întors la camera de hotel a lui Marylou și am turnat tutunul în pipa mea veche, pe care mi-am aprins-o. Eram prea tânăr ca să înțeleg ce se întâmplase cu mine. ≫

Jack Kerouac, Pe drum, Polirom 2009, pag.246-247