Initium Via Sacra

Dimineața în Delphoi

Este cu neputință să desfășori umbra, ea te înconjoară.
La Delphi, în dimineața unei toamne neașteptate, umbra mi-a descris aleea sacră, Ἱερὰ Ὁδός, aducerea aminte a unei coborâri, fonetica te îmbie la asta. Și totuși la Delphi se urcă.

Primii creștini ce au poposit aici au relevat sacrul și-au încercat să nu-i schimbe locul. A muta sacrul este echivalent cu a muta un cuib de pasăre: cu a muta un râu, o mare, un vânt.

Ceea ce s-a-ntâmplat mai apoi nu mai ține de voința umanității, ci de perioada ei, de tact, de timp.
Suntem acum în stoa, pe care romanii au refăcut-o în ambiția de a-și demonstra civilizația.
Nu furtul statuilor mai contează acum, ci continuitatea.
În această continuitate, mulți s-au pierdut.

Liber cugetător fiind, privesc imaginea antropologic, ca o deșteptare, urmată de un somn adânc; am impresia că obosim atunci când ne încercăm pe noi înșine, obosim greu, asemeni lui Atlas. Bolta înseamnă mult, iar eroii ce-ar putea să ne odihnească lipsesc.

Dimineața la Delfoi, coadă la bilete, noi le avem de cu seară, atunci când am sosit.
Intrăm printre primii, praful nu s-a ridicat încă, soarele se gândește, își trasează coordonatele.

Nu fără mândrie, suntem deja cunoscuți ai pietrelor; știți acele miimi de secunde pe care fâlfâitul unei aripi de pasăre încarcă greutate unei balanțe prin praful iscat? Noi suntem acolo, în balanță, în praf. Nu ne văităm, nu atârnăm greu, nu izbutim, dar trăim.