Serenitate

Timișoara, P-ța Victoriei (Operei)

Există priviri lacustre, priviri aeriene, priviri mediane, ce nu țin de mediu, dar se agață de mijloc.
Există priviri ce pot împlini o sută de ani, pe care ne este greu să le întreținem. Alții au priviri de mii de ani.
Închei că toate acestea se termină și dispar sub o blândă serenitate.
De fapt, discutăm de-o apariție, de o fantomă, care ține cam cât o viață de om... în rest toate privirile de mai sus nu pot face elogiul nemuririi.

Ulise și apartamentul Circei

Circe avea o casă mare. La parter era un apartament, cum spune ea; pentru oaspeți, iar sus era apartamentul ei, acolo nimeni nu intra nimeni niciodată. Contrar așteptărilor, Circe locuia singură.
Cele două apartamente suprapuse se aflau pe o insulă. Conform așteptărilor, insula era departe de orice țărm continental.

Din cauza căldurii, o vară fierbinte traversa marea Egee asemenea unei berze, calmă și neabătută, tot circuitul de apă, fie ea rece sau caldă, explodă. Circe căuta înfrigurată un instalator. Circe avea internet.

Dădu, poate din greșeală, de adresa lui Ulise, ce tocmai se oprise o clipă din marea lui călătorie și își întemeiase o nouă familie și ceva copii. Ulise a trebuit să facă peste o mie de kilometri pe uscat și peste o mie de kilometri pe mare ca să ajungă la insula vrăjitoarei Circe.

Ulise instalatorul.
Ulise electricianul.
Ulise zugravul.
Ulise cu ipotecă.
Ulise cu datorii.
Ulise cu dorințe.

Ulise a aplecat urechea la onorariul pe care Circe l-a promis și a plecat în țări străine pentru a strânge ceva bani pentru acasă. Ulise a poftit.
După trei zile Ulise împreună cu lada de scule a ajuns. În fața lui se ridica o casă ale cărei orizontale erau, sau păreau, invizibile. Ferestrele erau cele care pronunțau vocalele, iar balustradele consoanele, diftongii, triftongii, au rămas pentru ziduri și acoperișuri.

Circe vorbea o limbă necunoscută lui Ulise, era alcătuită din ferestre și balustrade, din când în când mai pica câte-un zid sau vreun acoperiș. De acolo, din acolo, de fiecare dată, cu fiecare cădere, un suflet era eliberat, era anasteziat.

Circe cea frumoasă.
Circe cea blondă, contrar filmelor ce-o reprezintă brunetă.
Circe doritoarea.
Circe vrăjitoarea.
Circe curvă.
Circe rea.

Ulise a intrat în apartamentul de oaspeți, în care lumina dispărea după fiecare fereastră, după fiecare oblon. Ulise a devenit obosit imediat și era obosit de două zile. Circe i-a servit o băutură cu gust de cicoare care i-a dat culoare; albastru și Ulise navighează, este pe mare, se luptă cu Zeul, cu Poseidon.

A doua zi de la sosire, Ulise a început să cunoască nemurirea. Imediat a simțit monotonia vieții. Toate în lipsa orarului, lipsa schimbării, a alternanței...

Albert Camus

desen de Etienne Delessert

http://www.drawger.com/jsd/index.php?article_id=14582 

≪ Calipso îi oferă lui Ulise să aleagă între nemurire și pămîntul patriei sale. El respinge nemurirea. Poate că aici este tot sensul  Odiseei. În cîntul XI, Ulise și morții în fața șanțului plin de sînge -iar Agamemnon îi spune „Nu fi prea bun cu femeia ta și nu-i încredința toate gîndurile tale”. ≫

 Carnete - Caietul al IV-lea ianuarie 1942-septembrie 1945 *

Mai sus, Albert Camus a ermetizat nemurirea. Ulise, ca orice muritor dorea să fie nemuritor. Rămânând alături de Calipso, Homer n-ar mai fi scris Odiseea. Dar și zeii mor. Prin uitarea oamenilor ar fi murit și Ulise. În schimb Ulise a rămas muritor pentru olimpieni, dar jos oamenii nu l-au uitat deloc.

Pe pagina de dinainte, Albert Camus a scris:

„Taina universului meu: să-l imaginez pe Dumnezeu fără nemurirea umană.” **

De aceea mie mi-a fost simplu să descâlcesc de fapt ce a vrut să scrie despre Ulise mai sus.

*Albert Camus, Carnete, Rao, 2002, pag.161;

**Albert Camus, Carnete, Rao, 2002, pag.160.

În așteptarea caravanei

Pe coasta acelui munte în care comunitatea zidi cetatea și drumul ce se ferea de râul umflat anual de torente, caravana era așteptată de fiecare dată cu o sărbătoare. Felul astronomic era potrivit cu anunțarea iernii, cu înghețarea râului tumultuos, cu moartea temporară a naturii, cu retragerea vietăților domestice în grajdurile comune ale satului.

„Bărbații își ascuțeau topoarele și muierile fuioarele” amintește un vers despre acele vremuri. Iarna era grea, cocoșată de zăpadă, ascunsă de ceață. În fiecare seară se anunța ivirea caravanei, coincidența lăsa cel puțin o săptămână când, la primele sunete ivite din cornurile celor ce păzeau satul, lumea lăsa munca, somnul sau mâncatul și se repezea lacomă spre a vedea Caravana.

În felul ei, Caravana era singura sărbătoare adevărată prin care se putea arăta existența satului, altfel, oamenii, adică locuitorii acelor tărâmuri, erau prea preocupați de munca lor. De aceea existența celor din jurul lor părea absentă în decursul timpului; în schimb când sosea Caravana, toată munca, mâncarea și somnul se dădea la o parte, toate acestea pentru a începe Sărbătoarea!

Dar ce era era Caravana? sau de ce trecea ea pe aici? rostul ei era legat de sat prin relief, prin tărâm, țară, continent sau Cosmos?!

De fiecare dată, fără nici o deosebire, cel ce dorea să-și cumpere un bilet spre Nemurire, o putea face atunci când trecea Caravana. Atunci, nu cu bani puțini, nu fără trudă, oricine putea să-și cumpere Nemurirea. Unii munceau o viață, alții mureau înaintea Caravanei, și toți, nicidecum că vreun privilegiat avea vreun pas înainte, încercau să prindă un bilet ce mai departe le dădea gratis parcursul spre Nemurire. Ar fi fost vreun basm, sau mit, sau vreo interjecție compusă_contemporană, dar felul în care se petreceau lucrurile în acel sat de munte, în care templele erau părăsite și Zeii plecară de multă vreme, îmi aduce aminte de Ghilgameș.

Citind mitul sumerian, citind prietenia Eroului - Ghilgameș, cu Enkidu, mi-am dorit Nemurirea și la vârsta pe care o am, pot să profit de ceea ce munca mea de-o viață o poate produce, adică Biletul.
Am cumpărat Biletul,  nu mulți oameni aveau bani, mai departe pot scrie că anul acesta Sărbătoarea nu a fost pe măsura așteptării ei; recolte slabe, ape puține, bărbați slabi, femei puține.

Am primit Nemurirea!
Sunt Nemuritor!
Sunt Nemuritor; de multă vreme, nimic nu s-a schimbat, sunt tot în satul meu și tot în satul meu nimic nu se schimbă.
Caravana trece de fiecare dată, și noi, tot satul devenim Nemuritori. Este atâta Nemurire în noi!
De fiecare dată când unul dintre noi a plecat, noi l-am așteptat, și El, într-o Nemurire nu s-a mai întors!

Am aflat de curând că sunt bilete spre Murire, aici lucrurile stau mai mai greu, dar cred că mă voi înhăma la acestea, în felul meu așa văd drumul!