Replay 22 iulie 2009 - Marele pictor vs. micul pictor

pentru Şerban Tomşa

     Marele pictor trebuia să termine marea pictură de acum în trei zile. Regele se plictisise deja în marea lui aşteptare şi răbdare, trecuseră multe luni de când ultimul termen fusese amânat. Nu mai exista nici un ultim termen, doar o epuizare nervoasă mânată de acea curiozitate infantilă pe care regele o moştenea de la tatăl său. În urma nesomnului şi a nenumăratelor întrebări, regele mai trăgea câte-o criză de epilepsie. Curtea se agita; se răsfoiau manuale de medicină şi se trimiteau depeşe către universităţi în căutarea unor medici mai buni, toate acestea de fapt în aşteptarea marii dezveliri a marii picturi.

     Acum regele se săturase şi dădu un ultimatum; de azi în trei zile va trebuie să vadă "marea pictură".

"- Nu se poate aşa de repede, trebuie să pregătesc locul unde o voi expune!" se plânse Marele pictor.

"- Pe malul lacului ne întâlnim, dacă ai nevoie de alte materiale nu ezita să mi le ceri!" şi regele plecă.

     Poate că pictura era gata demult, poate că nici măcar nu era începută, nimeni nu ştia. Marele pictor se ascundea în capela familiei regale şi în penumbra morţilor cu sînge albastru concepea arta vizualului ca pe-o nălucă. Nimeni n-avea voie să se apropie. Locul era păzit.

     A doua zi pe malul lacului căzură doi ulmi înalţi; doborâţi pentru a face loc scenei care trebuia să primească "marea pictură" şi alaiul de privitori. Zgomotele nu conteniră nici noaptea. Greierii speriaţi, fugiseră. A doua zi se schimbase brusc meniul la palat, nimeni nu prinsese nici un peşte. Aceştia -peştii la rândul lor fugiseră în adâncuri, cel puţin pentru o vreme. Cearceafuri mari, albe, umflate de vânt împrejmuiau scena. Toate astea pentru ca nimeni să nu vadă ce se-ntâmplă acolo. Cearceafurile ridicate pe pari înalţi interziceau oricărui curios să vadă ceva, chiar şi de la palat, de peste lac, cu un ochean puternic nu se vedea decât alb.

     Trecuse aproape tot timpul: două zile. Greierii nu cântau, peştii nu se arătau. În noaptea ce urmă, "Marea pictură" ieşi la lumina lunii ca o mireasă în aşteptarea Luceafărului. Marele pictor o dezveli pe scena înaltă şi o privi în lumina palidă, clară a lunii. Îngenunche. Se ridică încet, căci vârsta nu-i îngăduia mişcări rapide şi parcă tot vârsta nu-i mai lăsa loc nici de idei sau de creaţie, de nebunie... Ieşi printre marile cerceafuri şi chemă paza. Se auziră doar ordinele scurte ale şefului şi zgomotele metalice ale armelor.

     Între timp, în toate aceste zile, Micul pictor se tot învârtea prin sat, dornic de-a fi băgat în seamă. Micul pictor abia mergea la şcoală de un an şi tot satul ştia de talentul său. Micul pictor revoluţionase arta zugrăvitului. Picta cu prune şi căcat de câine, zidurile nu sufereau deloc şi ici colo ploaia îşi făcea datoria şi mai spăla ceva, dar urmele rămâneau ca nişte umbre pe care multe straturi de var abia le puteau adormi.

     Micul pictor nu avea hârtie şi nici creion, dar popa satului, milostiv din fire îi mai dăruia din când în când bucăţi de carton. Toate acestea, cu promisiunea din partea Micului pictor, să fie desenate şi să se întoarcă înapoi la el. Şi se-ntorceau.

     Acum este seară şi Micul pictor dă cu băţul în lac, nici un peşte nu sare, precum am scris.

     Plictisit se ridică şi priveşte la albul imens ce se rostogolea pe lac. Un cearceaf luat de vânt venea spre el. Nu se sperie, cu toate că părea o arătare din altă lume, ci doar se lăsă pe spate şi lăsă ca vântul să treacă deasupra lui. Când se ridică şi privi înapoi, cearceaful îmbrăţişa luna.

     Micul pictor privi spre lac şi ocoli prin pădure vreme bună până văzu în faţa lui păsări imense, albe, ce se zbăteau să zboare în lumina palidă, clară a lunii. În mijlocul lor o pictură imensă, păzită de soldaţi ce dormeau şi visau probabil la cheful ce avea să vină.

    Tremurând Micul pictor scoase o bucată de hârtie şi desenă ceva în grabă, dar nu putea, de aceea se aşeză pe un cearceaf şi desenă cu cărbunele. Cînd veni norul pe lună fugi cu cearceaful.

     Ajuns în sat, se aşeză pe prispa micii biserici ţinând cearceaful în mână ca pe o lebădă. Îi era frică să nu zboare din braţe pasărea şi odată cu ea sufletul lui. Intrase în biserică prin spate, ştia el prin ce geam deschis să se strecoare. Micuţ şi plăpând, deschise, cu greu, mai târziu uşa şi cără vopsele afară şi le aşeză pe prispă. Privind luna de peste umăr, Micul pictor îşi începu "mica pictură". Pe zidul alb, imaculat şi pur al micii biserici apărură forme. Fugi repede şi se întoarse târâind un scaun, care se înfipse în iarba umedă din aproprierea zidului, se urcă şi continuă. Se frecă cu iarbă pe mâini, după ce se pişase repede de pe scaun şi continuă. Curbele făceau ca zidurile să pară mai înalte, să se aplece apoi şi la urmă să se înalţe.

     Dimineaţa care veni, îl găsi pe Marele pictor deja în picioare, îngrijindu-şi barba, dinţii şi unghiile.

    Regele era treaz şi el. Ordonă scurt să vină micul dejun căci era tare grăbit să mergă la lac.

     Micul pictor adormi lângă zidul umbros la bisericii.

     Când alaiul se puse în mişcare, Marele pictor deja era pe scenă, aranja de zor toate detaliile. El însuşi vâslise şi traversă lacul în grabă. De sus, de pe scenă privea prin ochean cum alaiul pornise şi cobora spre sat, alene; ca mai apoi să se întoarcă pe drum în sus, prin pădure spre el. Era o ocazie ca sătenii să-l vadă pe rege şi aceştia deja îl aşteptau la intrarea în sat, cu mic, cu mare, cum se spune.

     Preotul cu învăţătorul dărui unui dregător o statuie de lemn, acesta se-ntoarse şi se urcă în trăsura înaltă, care oprită acum părea că umbreşte tot satul. Regele primi darul şi mulţumi. Preotul făcu semnul crucii şi învăţătorul se întoarse spre micul cor de copii care începu să cânte Ave Maria. Regele trecu mai departe şi sătenii îl urmară încet, copiii încă se mai auzeau.

     Ajuns în mijlocul satului, privi biserica, sfântă şi atât de albă. Pe unul din zidurile laterale aflate în penumbră se zărea ceva. Regele îi chemă pe cei cu scările, coborâ. Se apropie de biserică şi privi peretele acesteia, apoi pe jos un copil cu un cearceaf strâns la piept dormea, se întoarse. Înainte de a se urca îl auzi pe preot care venea în fugă, împiedicându-se mereu în sutană, îl aşteptă. Acesta gâfâind încercă să-i spună ceva. Regele dădu plictisit din cap şi arătă spre biserică, apoi spre copil şi urcă. În urma sa preotul se întoarse spre locul lui.

     Regele plecă şi preotul privi zidul şi teiul ce trebuia tăiat, căci ramurile sale atacau acoperişurile bisericii şi păreau că se continuă pe zid, se metamorfoza cu albul de var. Pe zid începea o călătorie în urma căreia se vedea tot ţinutul, toată ţara. Se vedea palatul regelui şi lacul, satul şi muntele, râul şi oamenii. Într-o înghesuială haotică se puteau distinge flamurile de pe turnul nordic, vulturii în zbor şi peştii din lac. Încolo, spre apus, la pădure ploua. Sub arborii seculari se adăposteau căprioarele.

     Tot la pădure ajunse şi regele, apoi urcă încet spre locul unde râul se vărsa în lac şi spre scena imensă croită din cei doi ulmi. Veniseră cei cu scările şi regele coborâ, apoi urcă repede pe scenă şi lipsit de protocol, trase repede pânza albă şi imensă ce acoperea marele tablou. Privi.

     Se dădu câţiva paşi în spate şi privi peste umăr, spre sat peste lac. Chemă doi dregători şi se tocmi cu aceştia, vântul le acoperi vorbele, şoaptele.

     Marele pictor veni repede, parcă chemat, dar nu ajunse la rege, îl prinseră doi soldaţi; dintre cei ce păziseră cu o noapte înainte marele tablou. La un semn îl traseră în pădure, de acolo vântul aduse doar un icnit slab.

     Regele coborâ de pe scenă şi în urma lui soldaţii dădeau foc acesteia.