Nu se împlineşte un an de când noul sediu al Finanţelor s-a dat în folosinţă. Bloc frumos, matlasat cu termopane albăstrii, cu lifturi inteligente, care stau de vorbă cu tine (oricum nimeni n-a încercat) şi mai departe fiind un adevărat habitat perfect pentru a te odihni şi pentru a te relaxa. În aceşti ani de criză, a fi funcţionar, chiar dacă ţi-au luat un sfert de salariu este în schimb, foarte odihnitor. În România, metoda declarativă, adică tu scrii ce-ai făcut, plăteşti la timp şi toată lumea te lasă în pace, are un succes relativ şi oricum este un pas înainte.
Azi, vineri, înainte de 25 ale lunii ai face bine să depui declaraţiile, tu persoană juridică sau fizică autorizată (cu salariaţi) având în vedere că săptămâna viitoare te aşteaptă perioada de sărbători. Te arunci în automobil, culegi copiii de la şcoală, îi arunci în casă, încui pe dinafară şi după ce ai scos siguranţele, ai tăiat gazul, te linişteşti. Ai toate hârtiile şi te duci să le depui, oricum trebuie să urci şi la etajul 5 şi de la mezanin să iei înregistrarea intracomunitară, să-i plăteşti neamţului luni valuta şi să speri că te mai ţine în viaţă.
A nins toată noaptea şi drumul este greu, semafoarele par că se bâlbâie, la fel şi maşinile, pietonii speriaţi nu văd că nu poţi opri şi se aruncă suicidal prin faţa maşinii; taxiurile claxonează. Opreşti undeva, oricum este interzis acolo, rişti, zici că stai un sfert de oră; tu crezi asta?
Te întâlneşti cu uşile culisante, cele mai politicoase persoane din lume (am să scriu altădată de ce cred asta) şi urci scara în spirală la mezanin, dar ai luat număr? Acel număr ce te aşează la rând? Cobori scara în spirală, apeşi butonul şi un led clipeşte prietenos; ai numărul 203, nici ora n-au schimbat-o, este ora de vară. Îţi aduci aminte şi-ţi revii repede, te gândeşti numai la rând, oare câţi or fi în faţa ta? şi urci din nou scara în spirală.
Dacă cineva ar include liniştea într-o muzică a mirării, spectatorii ar cere banii înapoi, eu în schimb am întâlnit pe Nimeni. Cernobîl.
Nu era nimeni la niciunul dintre cele peste zece ghişee înălţate în travertin şi înconjurate cu ţevi nichelate; douăzeci de perechi puteau trage un vals în onoarea sărbătorilor ce au să vină. Liliacul, vă rog!
Am rămas o clipă ce s-a lungit în multe secunde cu declaraţiile în mână, un glas subţire venind din stânga mă avertizează că serverele s-au închis de la ora două. "Pe mă-ta!" gândesc eu, serverele nu se închid niciodată, voi aţi şters-o de la două. Glasul era un tinerel mirat de prezenţa mea, care mă sugestionă că pot să vin şi luni.
Am urcat la etajul unu şi de acolo am luat liftul, aveam o panică laterală cu mânia şi când am pătruns în sala unde credeam că cineva va discuta cu mine, două fese planturoase săltară de pe o masă: "Vai ce m-aţi speriat domnule!" Cealaltă cucoană sprijinea mătăuzul şi mă luă repede la întrebări, frica o înaintă prin asta şi stă în firea omului să se creadă că nu a fost surprins. "Gata, au plecat toţi...?!" şi răspunsul lor veni vesel, căci nu despre ele era vorba: "Să fi matale sănătos!"
N-am mai luat nimic din acea instituţie; coridoarele pustii, avertizate doar de lumina de neon, mi-au creat o stare de agitaţie, fără motiv dealtfel, persoana mea nu speria pe nimeni.
Când am ieşit afară m-am uitat în sus, cer întunecat de nori de zăpadă, lumină difuză şi poate două sau trei birouri din cele câteva sute, aveau lumină interioară.
Matauzul. Mi-a placut cum suna fara sa-i stiu sensul.
RăspundețiȘtergerecu mătăuzul mai dau şi eu din când în când; pe jos, nu în capul unora ... :)
RăspundețiȘtergereîn schimb în ceea ce am scris mai sus cam aşa mi s-a întâmplat!