Oraşul damnat - hermeneutici

     Fraţii Strugaţki au scris romanul Oraşul damnat demult. Ei au început scrisul mai demult şi în tot acest răgaz, romanele lor nu au încetat să fie interpretate stigmatizate de un ev, de o epocă, încât ai fi zis că fără acele vremuri ei nu ar fi putut scrie.

     Timpul în care scrie, reuşeşte să-l influenţeze pe autor, dar autorul se preface că înţelege asta, ceea ce vrea el ascunde foarte adânc şi trec generaţii întregi şi odată timpul acela uitat, valoarea adevărată iese la suprafaţă. Pentru a mă face mai înţeles, dau ca exemplu romanul 1984 al lui Orwell; timpul în care a fost scris are legătură doar cu războiul ce tocmai se terminase şi marea sărăcie ce a urmat acestuia în întreaga Europă, dar abia în anii 80 romanul a fost relansat şi atunci tot în scop propagandistic. Adevărata valoare a acestui roman poate fi privită poate abia acum.

     Oraşul damnat este mai suplu, mai uman decât 1984, dar nu comparaţia trebuie să vină acum, ci marea hermeneutică a acestui roman: omul urban, singur între prieteni, predispus a fi adaptabil în orice moment în condiţia sa de cetăţean al urbei. Nu există vis, se trăieşte ca într-un vis, personajele romanului se adaptează permanent visului, cum am mai scris, prin asta oraşul trăieşte, funcţionează asemeni unui aparat analogic gânditor. Totuşi, zvonul încearcă să despartă realul de imaginar; apariţia unei case roşii care bântuie oraşul, oameni care odată intraţi acolo nu mai apar.

      Oraşul de fapt respiră toate amintirile, toate trăirile celor ce habitează, devenind practic o cuşcă, un loc de unde nu mai poţi ieşi. Cei care doresc totuşi asta se vor împletici într-o călătorie, prin drumul lor, romanul deja capătă noi sensuri, neaşteptate.

      Cine reuşeşte să citească acest roman va avea o mare satisfacţie, sfârşitul este neaşteptat; probabil toată încărcătura se descarcă în final.

      Nu este un roman despre comunism, sau capitalism, este un roman despre locuitorii unui oraş.

Oraşe damnate:

      Belgrad,

      New-York,

      Atena,

şi voi încerca în postările următoare să arăt lucrul acesta prin subiectivismul meu propriu.