Adulter

"Unii greci numesc smochimul sălbatic Olynthe,

iar mesenienii îl numesc tragos."

"După aceasta, asupra messenienilor s-au abătut nenorociri din pricina unui adulter,

aşa cum se abătuseră şi mai înainte vreme asupra troienilor."

Pausanias, Călătorie în Grecia, Cartea a IV-a, 20(3)

În timpul războaielor de expansiune purtate de Sparta, în anul 743 Î.H. izbucneşte primul război messenian, fără a intra în amănunte strict istorice, merită să pomenim sfârşitul: după ce messenienii şi-au pierdut cetatea, Messina, s-au retras în vârf de munte, întemeind acolo o altă aşezare: Eira. Pe vârful Eira, de pe Muntele Lykaion îşi ridica citadela messenienilor zidurile spre cer, de necucerit la prima vedere şi totuşi spartanii o înconjoară larg, relieful muntos fiind greu de ţinut, dar în dorinţa de a da aici ultima lovitură aceştia încearcă orice.

Apa Nedei, coboară de pe vârful Eirei şi nu departe de cetate, face meandre de-a lungul cărora pământul puţin cât este se strânge şi devine roditor. Aici îşi păşea vacile un fugar din Laconia, un sclav care fiind păstor acolo fugise cu tot cu vaci la messenieni. Odată văzu pe soţia unui messenian care-şi avea casa, ca mulţi alţii, în afara zidurilor cetăţii, luând apă de la râu. Acesta îndrăgostindu-se, intră în vorbă într-o zi cu ea, şi cu blândeţe, cu daruri, cu promisiuni, se culcă cu aceasta. Bărbatul femeii făcea de strajă pe acropole, sus în cetăţuie şi de fiecare dată când pleca de acasă, sclavul văcar se furişa în casă şi era primit de femeie.

Într-o zi, spre seară, începu o ploaie torenţială, ai fi zis că Eol, zeul vânturilor, mânase toţii norii grei de apă deasupra muntelui Lycaion. Cum într-o parte zidul nu fusese încă bine ridicat, dar şi noaptea care era fără lună ascundea asta, în întunericul ud de ploaie străjerii se sfătuiră să plece, căci era cu neputinţă să urce cineva pe vremea aceea, dar să mai şi lupte.

Împreună cu celelalte străji a plecat şi soţul femeii care se desfrâna cu văcarul. În vestea neanunţată a sosirii, reuşi să-l ascundă pe amant şi cu cuvinte dragi îşi întâmpină soţul. Ca să arate că-i pasă de soarta lui, îl întrebă dacă este rănit, sau ce l-a mânat de la pază spre casă. Acesta neştiind cine este în casă îi spuse toată pricina. Văcarul ascultă din locul său cu mare atenţie, sări pe geam şi se duse cale de câteva ore direct la garnizoana spartană, la comanda căreia era chiar fostul său stăpân; Emperamos. Sclavul cerându-şi iertare îi dezvălui taina aflată.

Pausanias scrie:

Deoarece li se păru că spune lucruri adevărate şi Emperamos şi spartanii îl luară drept călăuză. Drumul le-a fost anevoios, căci mergeau prin beznă, iar ploaia nu mai contenea. Dar cum erau plini de o mare râvnă, străbătură drumul şi ajungând la acropola Eirei, trecură peste întăritură, apoi ajutându-se de scări şi de tot ce găsiră la îndemână, săriră înăuntru. Au fost şi alte indicii care i-au făcut pe messenieni să înţeleagă nenorocirea ce-i ameninţa, dar mai ales câinii care nu lătrau ca de obicei, ci scoteau urlete prelungi şi sălbatice.

am adaptat şi am copiat din:

Pausanias, Călătorie în Grecia,ed. Ştiinţifică, 1974, pag.322-324