Nu New York, din nou Atena!

citat

1666 / Noul Amsterdam

New York

Cu cîteva salve de tun,

englezii doboară steagul care flutură deasupra fortăreţei şi 

smulg  insula Manhattan din mâinile olandezilor,

care o cumpăraseră de la indienii delaware cu şaizeci de florini.

Amintindu-şi de sosirea olandezilor, 

cu o jumătate de veac în urmă, 

indienii delaware povestesc:

Bărbatul cel mare voia doar o bucăţică mică ,

mică de pămînt,

cît să-şi semene verdeţurile pentru supă,

doar atîta pământ cât ar fi putut cuprinde o piele de taur.

Ar fi trebuit să ne dăm seama încă de pe atunci de spiritul lor hoţesc.

Noul Amsterdam,

cea mai importantă piaţă de sclavi din America de Nord,

se va numi de acum înainte New York;

Wall Street este numele străzii pe care s-a înălţat un zid pentru a împiedica fuga negrilor.

*

"Pământul acesta nu aparţine nimănui" repetau indienii din America de Nord, în felul lor permanent optimist, nu vedeau un viitor în posesiune, ca o asigurare, ca o moştenire, ca o zestre.

Legenda întemeierii Cartaginei se bazează pe ideea de posesiune şi de trasarea brazdei în jurul ariei cumpărate. Didona cea întâlnită de Enea, vezi Eneida de Vergiliu, este de fapt precursoarea acestei fapte, în care cumpărând o bucată de pământ în aria unei piei de bou, ieftin, tăind fâşii înguste reuşeşte să înconjoare o arie foarte mare din teritoriul unde repede va trage o brazdă, de-a lungul fâşiilor, pentru a legitima graniţa; teritoriu astfel câştigat.
Legenda este feniciană, adevărat că preluată şi povestită de grecii antici. Prin asta unii spun că Enea, învăţând lecţia, a repetat-o şi în peninsula italică.
Departe orice aserţiune negativă în privinţa celor care sunt de acord cu astfel de meşteşuguri în privinţa proprietăţii private, au fost alţii mai deştepţi ca ei în trecut.
"Posesiunea este o prietenie între om şi lucruri." **

Finalitatea este mai simplă, suferim pentru că lecţiile, chiar repetate nu sunt crezute decât atunci când sunt trăite.

În fotografie este o femeie ce priveşte sau se oglindeşte în pardoseala de sticlă a Muzeului de la Acropole. Identitatea femeii îmi este necunoscută, ea foarte bine poate să fie o turistă sau o grecoaică. Identitate oricum neplauzibilă în forma celor ce doresc să scriu: Casandra.
Mitul aparţine tot grecilor şi este vorba de o preoteasă a zeului Apollo, fiică a regelui Priam; regele Troiei. Fecioară care a prevestit totul: marele război ce are să vină, şi nu a fost crezută; mai departe prevestirile ei din timpul asediului chiar s-au adeverit.

Femeia din fotografie priveşte, dacă ar fi să cred o variantă, ruinele ce se află sub muzeu; acestea accesibile şi foarte bine descoperite. Aici cetatea există din milenii în trecut. Dovezile sunt mai sus, în muzeu.

Femeia se oglindeşte doar, şi forma ei în toată această anvergură tehnologică ne spune mult. Poţi crea, poţi desăvârşi, te poţi înălţa atât de mult şi totuşi doar o părticică, poate mai mult să fie folosită în adevărata ei valoare: femeia este tipul Casandra şi de aici mai departe se pot scrie multe.

Atena în aceşti ani, în aceste zile, este transductul ideii de revoltă, de presimţire a Marii Minciuni ce-a fost aruncată. De necrezut, deliberată şi anarhică ideea, totuşi, în dispariţia lor, pentru a nu ştiu câta oară, grecii se revoltă. Le este furată, subtilizată, în stratul cel mai adânc, ideea de identitate, de aparţinere a unui loc. Preţul este ieftin. Cât pielea unui bou.


* Eduardo Galeano, Memoria Focului, ed. Politică, 1988, pag.194 mijloc
** Jean Paul Sartre, Diavolul şi bunul Dumnezeu,Tabloul X, Scena IV