Drumul spre fericire

Vechea cetate a Timişorii - pasaj ce trece prin zidul acesteia

Căutarea oamenilor fericiţi s-a amânat; înainte de prânz, două telefoane, unul după altul, ca trenurile expres întârziate, au traversat gara liniştii mele într-o sâmbătă destul de friguroasă pentru luna mai. Aşa că n-am mai ieşit din casă, atât cât să las seara nişte bani la supermarket; am mai tras cu ochiul prin cărucioarele celorlalţi, am citit doar etichetele de pe sticlele scumpe de vin - aici este ideea de cultură (sic!). Oameni fericiţi, sincer n-am văzut. Acum nu despre asta doream să povestesc, ci despre drumul pe care-l poate face cineva spre fericire, drum care este un drum cam de căcat şi plin de întuneric sau în întuneric poţi călca oricând într-un căcat.

A trebuit să duc maşina la reparat, de fapt un bun prieten mi-a luat-o ca să-i facă el un face-lift general şi să-i dea o vopsea; trebuia să o vopsesc demult. Mi-a lăsat în schimb maşina lui, a luat-o pe a mea şi a lăsat-o pe a lui. Maşina lui, o Dacie de prin anii '80, şi cu butelie de gaz în spate. Am refuzat categoric că o voi conduce, am refuzat să iau vreun act de la el; totuşi el mi-a lăsat cheile în perspectiva că se întîmplă ceva pe stradă şi trebuie să o mut, am acceptat mut.

La prânz, la ora telefoanelor care mă anunţau că am de lucru în această sâmbătă, soarele dădea semne că va reuşi să înfrângă frigul anunţat, însă spre după-masă norii s-au interpus şi un vânt ce-a epilat lalelele de ultimele petale m-a făcut să închid ferestrele şi să dau drumul la căldură. Ori nicicând să mă duc pe jos la micile cumpărături ce fac duminica mai veselă, aşa că am luat cheile de Dacie şi-am urnit-o din loc; bineînţeles că mi s-a oprit motorul de câteva ori până să reuşesc să ghicesc marşarier-ul iar schimbătorul de viteze are raza de acţiune ca a unui bombardier strategic. La primul semafor mi s-a oprit motorul.

Am condus această maşină fără frică, amintirea că timp de zece ani am condus la fel maşina lu' tata, care era chiar din anii '70, mi-a trezit o mare remuşcare vis-a-vis de fericire; m-am gândit imediat la prietenul meu, la fericirea lui. Am parcat în schimb cu frică, în stânga şi în dreapta mea mă umbreau turismele de zeci de mii de euro şi Dacia mea nu are servo nici pe direcţie, nici pe frână.

La întoarcere maşina părea că mă ascultă, până când, fără să vreau, din a treia am ajuns la prima şi motorul supraturat s-a supărat pe mine, în jurul meu mirosea deja a benzină; acest miros, venit pe neaşteptate mi-a străpuns amintirea, acolo unde a ajuns străpungerea a izvorât nostalgic fericirea. Nostalgic pentru acea fericire nu mai există, nu mai există acei ani şi totul se leagă de fapt de posesia anilor ce-ţi dau vârsta meritată fericirii momentane: căci fericirea ţine strict de momentul în care are loc străpungerea.

Am descris fenomenul de fericire ca fiind ceea ce-mi face aprigă viaţa şi această maşină, ca un cal nestrunit, neînţeles de mine a reuşit să mă educe şi să-mi arate ce este fericirea. Efortul meu de-a mă întoarce în trecut a fost tardiv, fericirea nu este acolo, în faţa ta în orice moment, în urma unui stimul pe care de cele mai multe ori îl trecem cu vederea, ea poate apare sau dispare. Absenţa fericirii nu este nefericirea cum limpede se crede, absenţa fericirii dă naştere angoasei, nefericirea este doar poleiala acesteia din urmă şi toată dorinţa celor nefericiţi este de-a avea o maşină nouă, tare şi frumoasă; cei angoasaţi crează.