Pasărea din mintea omului tânăr

Praga, Vyšehrad - monument funerar

Păsările simbolizează inaccesibilul aerian şi, 

prin lărgirea metaforei, 

a imposibilului şi himericului.

George Călinescu, Estetica basmului

Există un zbor al omului, necunoscut lui, bănuit doar de cei puţini, zbor pe care îl face o singură dată; zborul spre moarte. Dar nu toţi fac asta, de aceea acum vorbim de lucruri care se petrec aievea.

Acest zbor este dat de-o pasăre măiastră ce se află în capul omului, care spărgându-i mintea prin zbaterea ei îl supune unor cazne inimaginabile şi singurul mod de-a scăpa este de-a zbura alături de această pasăre măiastră. Există un timp provocat, o suprapunere, prin asta o confuzie, timp în care pasărea măiastră, pe care cei foarte puţini dintre noi o au în mintea lor tremură în oul ei, se naşte. Atunci mintea acestui om devine ca un briliant, incasabil la toate preconcepţiile, mentalităţile, superstiţiile, religiile care tâmpesc omul obişnuit în cursul vieţii lui, mintea înfloreşte împreună cu creşterea aripilor, devine cum ar spune medicii, o minte de geniu.

Primul care a sesizat valoarea păsării măiastre a fost Brâncuşi, nu l-a interesat atât de mult povestea, căci în poveste omul pune stăpânire pe pasărea fabuloasă, care are un cântec sacru -justiţiar. Limitele poveştii sunt şi limitele omului, povestea scrisă invers devine sculptură -toată seria de reprezentări artistice ale păsării. Brâncuşi a căutat materiale diverse pentru sculpturile sale, metalul fiind la un moment dat preferat în dauna pietrei sau lemnului, cele două din urmă fiindu-i dragi pentru că îi aminteau de acasă, de Jiu.

Pasărea măiastră din metal are exact dorinţa sclipitoare din mintea tânărului, care odată convins, singur convins, de starea genială în care se zbate visează să scape. Puţini au asemenea păsări în capul lor, sunt sigur că şi Brâncuşi o avea, a lui fiind din piatră, îngheţată la un moment dat de răcirea forţată a  lavei creatoare a artistului.

Eroina de pe Jiu şi ea a avut o pasăre măiastră, curajul nebunesc a Ecaterinei Teodoroiu nu putea să fie susţinut de-o fiinţă obişnuită, aici bănuiesc doar că pasărea era din lemn, poate fag sau arţar, înălţime sau plenitudine. Războiul poate a fost o coincidenţă în care Ecaterina a zburat odată cu pasărea ei, exista un neastâmpăr al firii ei.

Astăzi o ştire mi-a tulburat după-amiaza. Ştire venită tot de pe Jiu şi tot despre zborul unei fete, zbor spre moarte; zbatere necruţătoare a metalului păsării, o pasăre măiastră din metal strălucitor ce orbeşte pe oricine.

Drumul spre fericire

Vechea cetate a Timişorii - pasaj ce trece prin zidul acesteia

Căutarea oamenilor fericiţi s-a amânat; înainte de prânz, două telefoane, unul după altul, ca trenurile expres întârziate, au traversat gara liniştii mele într-o sâmbătă destul de friguroasă pentru luna mai. Aşa că n-am mai ieşit din casă, atât cât să las seara nişte bani la supermarket; am mai tras cu ochiul prin cărucioarele celorlalţi, am citit doar etichetele de pe sticlele scumpe de vin - aici este ideea de cultură (sic!). Oameni fericiţi, sincer n-am văzut. Acum nu despre asta doream să povestesc, ci despre drumul pe care-l poate face cineva spre fericire, drum care este un drum cam de căcat şi plin de întuneric sau în întuneric poţi călca oricând într-un căcat.

A trebuit să duc maşina la reparat, de fapt un bun prieten mi-a luat-o ca să-i facă el un face-lift general şi să-i dea o vopsea; trebuia să o vopsesc demult. Mi-a lăsat în schimb maşina lui, a luat-o pe a mea şi a lăsat-o pe a lui. Maşina lui, o Dacie de prin anii '80, şi cu butelie de gaz în spate. Am refuzat categoric că o voi conduce, am refuzat să iau vreun act de la el; totuşi el mi-a lăsat cheile în perspectiva că se întîmplă ceva pe stradă şi trebuie să o mut, am acceptat mut.

La prânz, la ora telefoanelor care mă anunţau că am de lucru în această sâmbătă, soarele dădea semne că va reuşi să înfrângă frigul anunţat, însă spre după-masă norii s-au interpus şi un vânt ce-a epilat lalelele de ultimele petale m-a făcut să închid ferestrele şi să dau drumul la căldură. Ori nicicând să mă duc pe jos la micile cumpărături ce fac duminica mai veselă, aşa că am luat cheile de Dacie şi-am urnit-o din loc; bineînţeles că mi s-a oprit motorul de câteva ori până să reuşesc să ghicesc marşarier-ul iar schimbătorul de viteze are raza de acţiune ca a unui bombardier strategic. La primul semafor mi s-a oprit motorul.

Am condus această maşină fără frică, amintirea că timp de zece ani am condus la fel maşina lu' tata, care era chiar din anii '70, mi-a trezit o mare remuşcare vis-a-vis de fericire; m-am gândit imediat la prietenul meu, la fericirea lui. Am parcat în schimb cu frică, în stânga şi în dreapta mea mă umbreau turismele de zeci de mii de euro şi Dacia mea nu are servo nici pe direcţie, nici pe frână.

La întoarcere maşina părea că mă ascultă, până când, fără să vreau, din a treia am ajuns la prima şi motorul supraturat s-a supărat pe mine, în jurul meu mirosea deja a benzină; acest miros, venit pe neaşteptate mi-a străpuns amintirea, acolo unde a ajuns străpungerea a izvorât nostalgic fericirea. Nostalgic pentru acea fericire nu mai există, nu mai există acei ani şi totul se leagă de fapt de posesia anilor ce-ţi dau vârsta meritată fericirii momentane: căci fericirea ţine strict de momentul în care are loc străpungerea.

Am descris fenomenul de fericire ca fiind ceea ce-mi face aprigă viaţa şi această maşină, ca un cal nestrunit, neînţeles de mine a reuşit să mă educe şi să-mi arate ce este fericirea. Efortul meu de-a mă întoarce în trecut a fost tardiv, fericirea nu este acolo, în faţa ta în orice moment, în urma unui stimul pe care de cele mai multe ori îl trecem cu vederea, ea poate apare sau dispare. Absenţa fericirii nu este nefericirea cum limpede se crede, absenţa fericirii dă naştere angoasei, nefericirea este doar poleiala acesteia din urmă şi toată dorinţa celor nefericiţi este de-a avea o maşină nouă, tare şi frumoasă; cei angoasaţi crează.