Out of limits - timpul - 100

Visul

Spre seară oamenii se împrăștiaseră, doar cei apropiați regelui mai stăteau lângă foc. Flacăra vie se vedea din ce în ce mai bine, toți mâncaseră, unii poate că deja dormeau, cei puțini rămași aveau grijă de foc. Regele stătea pe un scăunel și privea tăcut acum lumina unduitoare, seara care se lăsă aduse cu ea nu numai întunericul, dar și liniștea unui cer plin de stele.


În spatele regelui stătea, asemeni unei statui, un preot etrusc. Aștepta din clipă în clipă întrebările.
Niște zgomote bruște speriară orăcăitul monoton al broaștelor, glasuri se agitau în întuneric undeva în fața regelui, ca mai apoi să apară platoșe strălucitoare, unul dintre soldați se desprinse și îngenunche lateral lângă rege:


- Am așteptat toată ziua, n-a venit la întâlnire. Au trecut deja două zile de când a plecat...
Regele se întoarse în spate:
- Ce spun păsările?


Preotul se aplecă în timp ce vorbea, se concentră ca vorbele sale, spuse în șoaptă, să ajungă numai pentru urechile regelui:
- Mâine va fi furtună, păsările au zburat jos la asfințit, turtureaua și vrabia au sărit mult pe sol, un vultur traversă cerul de la răsărit spre apus, nu s-a învârtit deloc...
- Bine bine, întăriți straja, stingeți focurile, faceți liniște, trimiteți patrule în noapte, poate îl întâlniți.


Regele se retrase singur în cort. Odată cu el un vânt îl petrecu, sus de tot, nori negri înfulecau stele.
Sclavul aprinse feștila, dar el o stinse, se întinse îmbrăcat, privi aerul ce se răcea, visă repede.


Visă un drum din sticlă neagră, înjumătățit și împrejmuit de steaguri -ce nu se mișcau. Pe drum apăreau dâre ce-i arătau direcția drumului, asemeni unei ape ce fuge de el. Se uita în toate părțile, de parcă în privirea sa trebuia să apară cineva. În față, datorită unei furtuni, drumul se întuneca și se unea cu cerul. Era drumul său spre moarte?


Dimineața devreme se trezi singur, ieși afară în noapte și o ploaie deasă și rece îi aminti visul. Lumina zilei se ivea dinspre pădure, prin arborii înalți o umbră părea că-și face loc, se auziră iarăși voci disperate. Sună scurt un corn. Călărețul ajunse repede în fața lui, de pe cal îi spuse scurt:
- Este timp!


Regele se-ntoarse calm în cort, sclavul agitat aprinse feștila și întinse un cearceaf alb pe masă, apoi ligheanul de argint plin cu apă cu lămâie, apoi ștergarul, făcu o plecăciune scurtă.
Mesagerul timpului sosi la timp. Acești mesageri erau foarte scumpi, acesta a fost cumpărat din Cartagina pe greutatea lui în aur, fața le era acoperită tot timpul, li se spuneau uituci, pentru că nu-și aminteau nimic despre ei, despre originea lor. Călătoreau în timp, în viitor, felul în care o făceau era neștiut. Unii spun că se duceau pe un tărâm în care timpul se oprea, de acolo priveau curgerea timpului asemeni unui râu, la întoarcere, asemeni unui oracol, spuneau ce-au văzut.


- Este timp!
Regele își sculă trupele târziu de tot, și după ce le dădu o masă adevărată, îi puse să se ungă cu unsoare, cu răbdare. Spre prânz abia porniră spre râu, un pas alergător de încălzire, trecură Trebia la genunchi și spulberară legiunile ce așteptau de dimineață, în frig și umezeală dușmanul. Când numizii înconjurară armata consulară, caii abia se încălziră; de dimineață sclavii le întăriră genunchii cu cârpe înmuiate în apă caldă.


- Este timp!
Rămâne frază celebră, în care viitorul îți rezervă un prezent liniștit, prezent prin care poți să te desăvârșești.