Mitul soldatului ce învinge datorită disperării și a proastei sale condiții

Thermopile, asaltul falangei spartane împotriva înaintării mezilor

Polybios, Istorii, Cartea a III-a, 72 - bătălia de la Trebia

Tiberius, cum îi văzu pe călăreții numizi apropiindu-se, îndată trimise cavaleria, poruncindu-i să ia contact și să înfrunte pe dușmani. După aceea trimise aproape șase mii de arcași pedeștrii, apoi scoase din tabără restul trupelor, ca și cum numai arătarea lor ar fi fost de ajuns pentru a hotărî soarta luptei, încurajat cum era de numărul mare al oamenilor și de izbînda avută cu cavaleria cu o zi înainte.

Era pe la vremea solstițiului de iarnă și ziua se arăta deosebit de rece și cu multă zăpadă. Oamenii și caii ieșiseră afară aproape toți, ca să spunem așa, nemîncați. Cu toate acestea, la început armata era plină de avînt și de bunăvoință ; dar, cînd soldații ajunseră la trecerea rîului Trebia, îl găsiseră cu apa revărsată și, pentru că în timpul nopții căzuse ploaia prin împrejurimi, pedestrașiitrecură cu greutate cufundați pînă la piept. Din această pricină armata suferea de frig și foame, mai ales că ziua era pe sfîrșite.

Cartaginezii însă mîncaseră și băuseră în corturile lor și, după ce pregătiseră caii, se unseră și se înarmară toți în jurul focurilor. Hanibal, care aștepta momentul prielnic, îndată ce văzu că romanii trecuseră rîul, trimise înainte trupele de rezervă...
[...] *
 
Pausanias, Călătorie în Grecia, Cartea a VIII-a, 53

[...]
Tegeații țin în fiecare  an o sărbătoare și ei spun că lacedemonienii i-au atacat cîndva  în timpul acestei sărbători. Cum ningea pe vremea aceea, lacedemonienii se aflau înarmați și înghețați, dar tegeații, care făcuseră focul în ascuns, nu au luat armele decît atunci cînd se încălziseră bine. Apoi ei porniră împotriva lacedemonienilor și-i învinseră.
[...] **

Scorchfield

Despre dezastrul roman de la Trebia, precursor celui de la Cannae, s-a scris mult. A fost lăudată o legiune romană ce a reușit să ajungă la Placentia (Piacenza), în rest nimic.

Spartanii -lacedemonienii, ce au ținut piept perșilor la Termopile, au avut și ei partea lor de greșeli.
Ceea ce nu trebuie uitat este că la Termopile, spartanii erau mult mai bine pregătiți fizic și militar decât persanii. Rezerva lor de hrană era a celor peste cinci mii de aliați care se retrăseseră spre Corint, cu gândul să mai închidă încă o dată înaintarea în dreptul Megarei.

R.Î.P.  (Războiul Întregului Popor) era strategia națională în epoca comunistă, astăzi falsă.
O țară ca a noastră nu are resursele necesare pentru a hrăni și întreține bine o armată de aproape jumătate de milion cum era pe atunci. Realitatea era alta, lipseau multe și cele pe care le aveam erau de proastă calitate. Un exemplu apropiat este Ucraina, a cărei armată se zbate în a ține piept separatiștilor alimentați de Moscova.

Pentru a duce un război este nevoie de resurse maxime și de războinici puțini, invers nu se poate.
Pentru a câștiga un război este nevoie de oameni inteligenți, citiți, lipsiți de orgoliu, aplecați spre introspecție, calmi. Mulți oameni au murit degeaba din cauza unor conducători proști.


* Polybios, Istorii, Ed. Științifică 1966, vol. I, pag.258;
** Pausanias, Călătorie în Grecia, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1982, vol. II, pag.180.

Out of limits - timpul - 100

Visul

Spre seară oamenii se împrăștiaseră, doar cei apropiați regelui mai stăteau lângă foc. Flacăra vie se vedea din ce în ce mai bine, toți mâncaseră, unii poate că deja dormeau, cei puțini rămași aveau grijă de foc. Regele stătea pe un scăunel și privea tăcut acum lumina unduitoare, seara care se lăsă aduse cu ea nu numai întunericul, dar și liniștea unui cer plin de stele.


În spatele regelui stătea, asemeni unei statui, un preot etrusc. Aștepta din clipă în clipă întrebările.
Niște zgomote bruște speriară orăcăitul monoton al broaștelor, glasuri se agitau în întuneric undeva în fața regelui, ca mai apoi să apară platoșe strălucitoare, unul dintre soldați se desprinse și îngenunche lateral lângă rege:


- Am așteptat toată ziua, n-a venit la întâlnire. Au trecut deja două zile de când a plecat...
Regele se întoarse în spate:
- Ce spun păsările?


Preotul se aplecă în timp ce vorbea, se concentră ca vorbele sale, spuse în șoaptă, să ajungă numai pentru urechile regelui:
- Mâine va fi furtună, păsările au zburat jos la asfințit, turtureaua și vrabia au sărit mult pe sol, un vultur traversă cerul de la răsărit spre apus, nu s-a învârtit deloc...
- Bine bine, întăriți straja, stingeți focurile, faceți liniște, trimiteți patrule în noapte, poate îl întâlniți.


Regele se retrase singur în cort. Odată cu el un vânt îl petrecu, sus de tot, nori negri înfulecau stele.
Sclavul aprinse feștila, dar el o stinse, se întinse îmbrăcat, privi aerul ce se răcea, visă repede.


Visă un drum din sticlă neagră, înjumătățit și împrejmuit de steaguri -ce nu se mișcau. Pe drum apăreau dâre ce-i arătau direcția drumului, asemeni unei ape ce fuge de el. Se uita în toate părțile, de parcă în privirea sa trebuia să apară cineva. În față, datorită unei furtuni, drumul se întuneca și se unea cu cerul. Era drumul său spre moarte?


Dimineața devreme se trezi singur, ieși afară în noapte și o ploaie deasă și rece îi aminti visul. Lumina zilei se ivea dinspre pădure, prin arborii înalți o umbră părea că-și face loc, se auziră iarăși voci disperate. Sună scurt un corn. Călărețul ajunse repede în fața lui, de pe cal îi spuse scurt:
- Este timp!


Regele se-ntoarse calm în cort, sclavul agitat aprinse feștila și întinse un cearceaf alb pe masă, apoi ligheanul de argint plin cu apă cu lămâie, apoi ștergarul, făcu o plecăciune scurtă.
Mesagerul timpului sosi la timp. Acești mesageri erau foarte scumpi, acesta a fost cumpărat din Cartagina pe greutatea lui în aur, fața le era acoperită tot timpul, li se spuneau uituci, pentru că nu-și aminteau nimic despre ei, despre originea lor. Călătoreau în timp, în viitor, felul în care o făceau era neștiut. Unii spun că se duceau pe un tărâm în care timpul se oprea, de acolo priveau curgerea timpului asemeni unui râu, la întoarcere, asemeni unui oracol, spuneau ce-au văzut.


- Este timp!
Regele își sculă trupele târziu de tot, și după ce le dădu o masă adevărată, îi puse să se ungă cu unsoare, cu răbdare. Spre prânz abia porniră spre râu, un pas alergător de încălzire, trecură Trebia la genunchi și spulberară legiunile ce așteptau de dimineață, în frig și umezeală dușmanul. Când numizii înconjurară armata consulară, caii abia se încălziră; de dimineață sclavii le întăriră genunchii cu cârpe înmuiate în apă caldă.


- Este timp!
Rămâne frază celebră, în care viitorul îți rezervă un prezent liniștit, prezent prin care poți să te desăvârșești.